Gânduri alandala

Hai că și anul ăsta așa ce mi-a fost a scrie!…
Nu că n-aș fi vrut, că nu știu să existe vreun moment în care să nu vreau să scriu. De cele mai multe ori nu am timp, că năvălește viața peste mine și de alte cele mai multe ori mi se tot bulucesc gânduri puzderie că nu știu pe care să-l aleg primul.
De vreo lună viața mea e întoarsă pe dos și am refuzat să-i cânt în strună acestui întors pe dos pe care nu vreau să-l cunosc, pentru că nu pare simpatic deloc.
De mai bine de 11 ani conviețuiesc cu Diodă. Mereu am zis că între noi e o relație de love-hate, dar mai mult în glumă. Nu înseamnă că nu ne-am făcut mizerii, reciproc, însă. 😀 Mereu am vorbit cu el, la fel cum vorbești cu un om și multă lume se crucea la auzul conversațiilor pe care le aveam și al modului în care un câine (că, până la urmă, asta e) pricepe un om. Sau, mă rog, pe mine. Despre care încă nu-s convinsă că-s încă om, iar până la OM mai am o eternitate. Desigur, după standardele mele, căci de ale altora nu m-a interesat niciodată.
Luna asta a fost cu mult mai altfel decât altele, din toate punctele de vedere. În primul rând pentru că Diodă a stat doar 3 zile acasă. Prima a fost după prima operație și acu’ abia intrăm în a doua din a doua tură.
A fost complicat să-mi accept emoții și trăiri pur umane, am trăit momente de nesiguranță la auzul unor sunete pe care le știam, dar care acum căpătau alte valențe, am trăit pe bune momente – eu acasă, Diodă la spital – în care simțeam ca lucrurile nu-s deloc în regulă cu el și momente în care îi simțeam prezența în casă ori mă trezeam că-l strig.
Dar, cu siguranță, a fost o lună în care am reînvățat lucruri, doar că de data asta le-am reînvățat cu gândul la ce m-a învățat (deși n-am dat atenție) câinele meu.
Nu, n-am luat-o pe arătură!
Unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat de la Diodă, în anii ăștia de când coabităm a fost că eu nu am capacitatea de a-mi exprima emoțiile. De alea adevărate zic. Nici acum, după atâția ani, nu pot să spun că am învățat, dar ce am învățat, impreunp cu câinele meu și de la el, a fost să mă autoeduc.
Da și acum mă exprim prost sau greșit în acest sens. Cei apropiați mie s-au obișnuit. Nu știu dacă acceptă, dar măcar mă lasă în legea mea.
Tot alături de el și împreună cu el, am învățat să nu mă mai simt prost când tac, dar, mai ales, am învățat că nu trebuie să dau socoteală nimănui când tac. Și, în mod paradoxal, mie îmi place mai tare să tac. Cum nu pot să fac asta în timpul zilei, în primul rând pentru că meseria mea înseamnă comunicare, tac acasă. Și e minunat când pot să lucrez de acasă, pentru că tac. Zile în șir. Și mi-e bine. Diodă a învățat să vorbim prin semne și, de multe ori, doar prin ..nah…că nu știu cum să definesc asta…prin energie. El simte când am nevoie să vină lângă mine sau când nu mă prind că am nevoie de o pauză, iar eu simt când are nevoie să mă duc lângă el ori să mă abat de la o regulă dealtfel strictă și-l las să se urce în pat.
Oh, am învățat multe lucruri minunate de la Diodă.
Mă gândeam…când eram copil aveam tot felul de animale, dar nu conștientizam procesul învățării. Pentru că nu-l consideram un proces. Copilul are marea capacitate de a lua lucrurile natural, așa cum vin, iar învățarea se produce organic, firesc.
Nu, n-am să pricep niciodată oamenii care își învață copiii că animalele sunt periculoase sau că le periclitează sănătatea.
Țin minte o întâmplare. Cred că aveam vreo 4-5 ani. Am plecat cu ai mei să crăulim într-o după amiază prin munții Măcinului. La un moment dat cer „pauză de tufiș”. Tata îmi arată niște bolovani din granit mai la deal și mă îndrept către ei. Nu știu de unde, către mine s-au repezit 2 ciobănești. Erau câinii unui oier. Erau mai mari ca mine, albi și păreau fioroși. M-am speriat pentru că i-am observat târziu, pentru că eram prea mică față de ei și pentru că lătrau urât tare. În plus, prin târg, prin plodărime, umblau povești cu nu știu ce câini turbați și, ca atare, periculoși. Instinctul m-a făcut să răcnesc din toți bojocii și s-o rup la fugă către tata. Tata, calm, urla la mine, cât să-l pot auzi
– Nu-ți fac nimic! Oprește-te înainte să-i ațâți! Vor să se joace cu tineeeee! OPREȘTE-TE!!!!!
Ce vorbești, Ioane?!!!
Eram îngrozită. Câinii au tăbărât pe mine. Să zicem că erau niște pui de ciobănesc…mai dezvoltați, așaaa… Ei or fi vrut să se joace cu mine. Ori ăsta o fi fost planul lor inițial, doar că eu eram un copil îngrozit.
Tata a început să urce pașnic către mine, încercând să mă convingă de intențiile jucăușe ale ciobăneștilor.
Pentru o secundă m-am oprit din urlete și alergare. Câinii au tăbărât pe mine. Începea să-mi fie și mie clar că vor doar să ne jucam și plânsul s-a tranformat în ras. Unul dintre cei doi, nu știu cum, a ajuns în spatele meu și a vrut să mă miroasă. Moment în care frica mea a izbucnit încă și mai puternic și-am început a urla și mișca dezarticulat. Fapt pentru care ăla m-a mușcat. Da, nu râdeți, că o fi fundul mai mult grăsime, dar la mine nu era cazul. Abia atunci l-am simțit și pe tata speriat rău și asta chiar m-a scos din minți. Ciobanul cobora în fugă, încercând sa alunge câinii. Amândoi au ajuns cam târziu. Câinii nu mi-au făcut altceva decât să mă pună la pământ și să încerce să mă țină liniștită, dar abia după foarte mulți ani aveam să înțeleg lucrul ăsta, când Diodă s-a lăsat bătut de o mâță cartieristă cu pretenții de prințesă, conștient (poate pentru prima dată) de forța lui. Încerca doar să o țină la pământ să se calmeze nebuna. Așa și eu cu ciobăneștii.
Am ajuns la spital. Ai mei păreau că nu dau deloc importanță întâmplării și făceau un mișto crunt de mine, iar eu, printre bocete de durere nu puteam decât să râd cu lacrimi. La spital mi-au curățat rana, mi-au pus un plasture și vira acasă și la joacă. Ce injecții, ce antitetanos, ce cusături?! Las’ că până te măriți, îți trece – zicea tata. A trecut repede și nici n-a fost nevoie să mă mărit pentru asta. Dar cel mai important lucru e că ai mei n-au căzut în greșeala paranoiei, iar eu să rămân atât de traumatizată încât să nu mai suport animalele.
Am rămas cu teama de câini pe care nu îi cunosc, cu teama de maidanezi, doar că am reusit până acum să mă controlez. Așa că mă apropii de ei, după ce-mi sondez emoțiile, în momentul în care sunt sigură că energia mea e una pozitivă.
Mare fiind, m-a mușcat un singur câine. Rău m-a mușcat. Și nu era maidanez. Era căinele unei demente care îl educa dându-i picioare în cap. La propriu.
Nici nu știu de ce vă spun toate astea. Poate pentru că emoțiile mele legate de Diodă sunt tare amestecate, pentru că, faptul că l-am adus de la spital nu înseamnă că nu mai avem împreună de tras. Infecția de după a doua operație încă nu se dă bătută, iar gândurile mele legate de faptul că de acum încolo ar cam fi cazul să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai avem, poate, multă vreme împreună…
Conștientizez foarte multe lucruri, altfel decât până acum. Și tac.
Iertare dacă nu vă convine. Chiar îmi e greu să mă comport altfel… Vă îmbrățișez pe fiecare în parte și pe toți deodată.
Și nu uitați să fiți oameni (OAMENI!!!) în fiecare zi, fără a aștepta sau a urmări ceva în schimb. Pentru voi, fiti OAMENI! Abia atunci cei din jur vă vor respecta. Poate nu vor reuși să exprime asta, poate sunt ca mine, dar, cu siguranță o veți simți.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s