Mi-e foame, Căpitane!

Nici nu știu câți ani să fi avut când l-am cunoscut pe Capitanu’. Eram mică, oricum.
Dacă e ceva ce nu am pierdut în viață, aia e momoria oamenilor pe care i-am cunoscut. Poate nu le mai țin minte numele tuturor, pentru că asta e un lucru pe care mi-am impus să nu-l țin minte, dar fizionomiile și legăturile cu momentul – locul și situația în care i-am cunoscut nu-mi pleacă din minte nici să mă bați. De-aia, poate, mă mir destul de tare că pe capianu’ nu țin minte exact când l-am cunoscut. Atât mai știu – că nu eram la școală, că el era extrem de tânăr, oricum bătrân deja pentru mintea mea de copil care decisese că toți oamenii de peste 20 de ani sunt tare bătrâni și că eram în 2 Mai. Ah…și că avea un chef nebun de viață și era mișto la vorbă și că dansa.
A urmat o pauză de niște ani și nici nu mai știu de ce, pesemne că nu e important în economia evenimentelor.
Căpitanu’ e pictor. Atâta că la noi nu-l știe multă lume. Vinde prin cele țări pe care le colinda.
L-am reîntâlnit în Vamă. Eu deja mare. Nu m-am prins cine e până când nu a început să vorbească. Atunci, vocea lui, felul în care tărăgăna anumite cuvinte, felul șugubăț și pofta de viață mi-au trezit amintiri.
Nu i-am zis nimic. Într-o pauză de dansat, m-am așezat și eu la masă (da, da, eu m-am așezat pe bancuță, m-am oprit din dansat!!!) și am început nonșalant să povestesc despre „doimaiu de pe vremuri”. Mă interesa prea puțin audiența, siceră să fiu. Urmăream cu atenție reacțiile Căpitanului – poreclă mai dincoace de „doimaiu” de pe vremuri.
Microexpresiile lui mi-au arătat că a înțeles că pentru el povesteam și că încerca să-și aducă aminte de minte, dar niciunul dintre noi nu a scos o vorbă în acest sens. A urmat o scurtă leapșa prin amintiri. Râdeam cu lacrimi la un moment dat. Noi, căci restul erau depășiți de limbajul nostru codat.
Și-am povestit și-am băut și ne-am veselit în noaptea aia și-a fost tare bine în suflet la mine. Mai ales pentru că el nu știa nimic altceva despre mine. Și când am simțit că nu mai pot duce, că dorul de ai mei mă ucide, m-am ridicat de la masă și m-am dus pe malul mării, singurul loc unde ai mei sunt mereu prezenți.
nu știu după câtă vreme a venit după mine.
M-a luat ușor de după umeri, mi-a pus în mână un pahar de whisky. Am ciocnit în tăcere și apoi m-am luat ca pe un copil de mână și m-a dus înapoi în realitate.
Înainte de răsărit m-a luat la dans și am dansat mult până după răsărit, făcand o adevărată demonstrație pe plajă. Nu ne-am dat seama că toată lumea se oprise în jurul nostru, oamenii se așezaseră pe băncuțe urmărindu-ne.
Și nici nu știu să fi vorbit prea mult. Râdeam amintirilor.

(cut)

De atunci, de la dimineața aia terminată în ropote de aplauze, a început prietenia mea de „om mare” cu Căpitanu’. În continuare nu ne-am spus lucruri. Mie îmi era greu și de el nu eram deloc convinsă că-și amintește ceva.
Ne-am văzut an de an în Vamă, după reîntoarcerea mea în Romania. Nu dezgropam trecutul, doar ne bucuram de prezent.

(cut)
– Ce faci, Amelie?
Mă retrăsesem din viață de niște ani și vocea lui m-a luat prin surprindere.

– Doar exist, Căpitane! Nu știu dacă m-am transformat în moluscă…dar om nu mai sunt demult…
– Hai să facem figurine!
– La Fotolii?
– La Fotoliile tale, Amelie! Alea sunt doar ale tale.
– Culegem și midii?
– Nu culegem. Nu-i timpul lor. Au pui mici. Le protejăm.
– N-am știut niciodată care e timpul lor…de-aia te întrebam.
– Mergem acolo – tu te duci să te distrezi la Fotolii, eu te aștept și din când în când mai strig la tine să nu te duci prea tare în larg…să-ți amintești…și-apoi luăm lut și ne jucăm și facem figurine.
Am pornit în tăcere. Încă nu-mi era clar dacă își amintește sau doar se joacă cu mintea mea.
La Fotolii trebuie să fii foarte prost să vrei să înoți, pentru că stâncile de sub apă te rănesc foarte tare. Nici mersul nu-i simplu. Oricând îți poate aluneca piciorul și gata fractura. Asta, mai ales dacă nu cunoști locul foarte bine. Da-n ziua aia, ceva mă enerva interior și nu puteam spune cu exactitate ce. Poate dorul care m-a mistuit în ultimii 20 de ani, poate altele… Nu știu…
Am intrat în apă hotărâtă și înaintam nervos. Nu-mi puteam explica stările și nici n-aveam chef. Doar pe Căpitanu’ l-am auzit spunându-mi numele c-un oftat trist și cumva cu mustrare.
– Amelie!…
Nu i-am dat atenție. La un moment dat m-am lăsat în apă și am zis că o să înaintez usor.
Arsura din genunchi am simtțit că-mi ajunge în creier. M-am uitat ca un copil prins cu mâța în sac spre mal. Căpitanu’ stătea cățarat pe o piatră și se uita către mine cu îngrijorare, dar și cu aerul omului care a cedat și m-a lăsat în legea mea.
Am bravat. Arsura loviturii mi se dusese în inimă și în creier. Respiram sacadat. M-am lăsat din nou în apă, hotărâtă să pipăi cu mâinle pe sub apă, să nu mă mai lovesc. Am să-i arăt eu lui! Am să mă duc la cele mai îndepărtate fotolii! Aveam din nou 5 ani. Până la cele mai îndepărtate fotolii era mai bine de un kilometru, iar efortul nu-i de colo.
…cumva am răzbit.
Mi-am proptit bine fundul în tronul meu. Apa îmi ajungea pâmă la piept, doar că în ziua aia curenții erau destul de puternici. Nu-l mai auzeam pe Căpitan. Nu mai auzeam decât valurile și vocile Lor. Era, în sfârșit, bine. Eram unde trebuia să fiu, știindu-mă păzită de Căpitan și asta era un sentiment de bine.
Nu știu cât să fi stat acolo, așa…rezistând valurilor. Am urlat, am plâns, am râs – portretul perfect al unui nebun.
Reîntoarcerea a presupus un efort încă și mai mare, și, cu chiu cu vai, am reușit.
Capitanu’ stătea tot pe piatra aia, urmărind fiecare mișcare a mea, atent și pregătit în fiecare moment să sară în apă după mine.
Când am ajuns eu nu mai aveam suflare, iar el se prefăcea preocupat de căutatul unor scoici.
– Luăm lut! – i-am zis scurt și milităros.
S-a uitat prin mine și, ca și cum mi-ar fi spus cel mai normal și nesemnificativ lucru din lume, fără ca măcar să intoarcă capul spre mine
– …înoți la fel de bine ca EA!…și la fel de elegant… iar eu, stau la fel cum stătea taică-tu, pe mal. Ții minte ce frică-i era lui taică-tu de apă?
Vorbele lui mi-au tăiat respirația. Deschisese un subiect tabu – cutia Pandorei.
– Ce păcat că s-au dus atât de repede, Copile!…
Mi-am mușcat buzele ca să nu izbucnesc în lacrimi. Deci ȘTIA! Știa tot!…Și eu care eram convinsă că nu-și mai amintește nimic!…
– Luăm lut sau ce facem?!
– Luăm lut, doar pentru asta am venit… Ești cea mai perfectă îmbinare a doi oameni…Amelieee….
Nu știam cât o să mai pot fără să plâng… M-am repezit și am luat o piatră și am început să scobesc nervos după lutul rosu.
– Știi că trebuie să-l frământăm aici…sper că-ți mai amintești…
Scobeam în continuare nervos. A venit ușor în spatele meu și mi-a luat piatra din mână.
– E suficient pentru azi cât ai luat, Amelie… GATA! – iar acel „gata”, nu era pentru lut. Era pentru trecut. Pentru un trecut pe care eu nu mă simțeam pregătită să-l las să se ducă… Nu îniante de a face ceva cu adevărat semnificativ în și cu viața mea.
– Gata, am spus!
Vocea lui era, de data asta, schimbată. Nu mai suna… părintească. Era un ordin căruia m-am supus mecanic, dimpreună cu creierul care nu a mai vrut să gândească nimic.
Am luat lutul și ne-am apucat împreună să-l frământăm în „lighean”. Ligheanul e o piatră, pesemne special lăsată așa de natură, pentru noi.
Am frământat lutul dimpreună cu ganduri care se buluceau aiurea și sentimente amestecate gata, până l-a luat dracu’, apoi l-am pus într-o pungă de plastic pe care Căpitanu’ a scos-o ca un magician, căci nu-l văzusem cărând-o.
În lighean mai rămăsese o bucățică mică de lut, stingheră, parcă a nimănui…așa, ca mine…
Am luat-o în mâini cu mare dragoste și am mai frământat-o nițel, dimpreună cu alte câteva gânduri-povară și, dintr-o dată, m-am luminat și-am început a modela. La final, am ridicat triumfătoare figurina către Căpitan.
A început să râdă în hohote, colorat cum numai el știe.
– Mi-amintesc – „când o să mă fac mare, o să mă fac elefant!”
Am râs amndoi. Își amintea până și asta! Vorba mea din copilărie.
Și, brusc, ziua toată s-a făcut frumoasă.
Am pornit înapoi spre „coliba Capitanului”, adică la Maria lui, unde stătea într-una dintre căsuțele de lemn de când dădea căldura și se întorcea în România și până hăăăt, toamna târziu, când își lua din nou tălpășița prin lume.
– Anul ăsta plec în Argentina, Amelie. Vrei să vii? Ne descurcăm noi. Mereu se găsește ceva de făcut pe acolo.
– Nu pot, Căpitane, am proiecte în derulare!
– Ai pentru că te legi ca să nu-ți mai trăiești viața, Amelie, și mă doare sufletul pentru tine…
– Nu merit, Căpitane. Încă nu merit!…
– Ce păcat e ca doar tu nu vezi că meriți totul, Amelie! Ce păcat!… Poate într-o zi…poate într-o zi o să te hotărăști să-ți pui rucsacul în spate și-o să te hotărăști să trăiești din nou…
– Poate în altă viață, Căpitane, poate în altă viață!…Până atunci, însă, mi-e foarte foame, ce zici de asta?
– Bine, o să-ti fac cartofii TĂI prăjiti, cu salată de roșii de la Maria, din grădină. Promite-mi doar că o să reîncepi să trăiești și în viața asta.
– Nu-ți promit, Căpitane, că nu știu ce-o să fie mâine și dacă eu o să simt că merit. Nu-ți promit, că nu mint!
– Păcat, Amelie, mare păcat!…Viața asta e o dată și atât. Te-ai oprit din trăit de când… Restul, fațada, la mine nu țin, Amelie. Suntem cunoștințe vechi!
– Ce să fac, Căpitane, dacă nu știu cum? Poate ar trebui să mă învețe cineva.
– N-are cine să te învețe, Copile. Asta e treabă de o singură persoană – TU!
– Mi-e foame, Capitane! Hai să-mi faci cartofi prăjiții mei!
– Nu de mâncare ți-e ție foame, Amelie, de viață-ți e!…Și e în fața ta și tu nu mai vrei să te atingi de ea!…

(cut)
El e Capitanu’! E pictor! Și pictează cu sufletul. Cumpărați-i tablourile! Credeți-mă că nu veți regreta! Fiecare tablou al lui spune o poveste întocmai ca cea pe care v-am spus-o eu aici, doar că în culori mult mai frumoase. Îl cheama Dorin Mircea Rațiu și îl găsiți și pe FB.
Cartofii mei prăjiți să nu-l puneți să vi-i facă, pentru că am să știu dacă m-a trădat au ba! 🙂
Și azi e ziua lui. Împlinește o eternitate de când suntem prieteni, dar e și cu consemnare în buletin. 😉

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.