„Je ne regrette rien”

Am observat că în ultima perioadă, fiind eu mult prea atentă să scriu cu diacritice, mănânc din ce în ce mai multe litere. Sper că puteți face coop cu asta, că mai reușesc și să corectez, din pricina ochilor care nu prea mai doresc să fim prieteni.
Asta așa, pe post de introducere, că nu despre asta voiam să vă povestesc.
V-am mai zis că, la fel ca mulți dintre voi, am trecut și eu prin ale mele în viață. Un lucru mișto, însă, este, că după nenumărate treceri prin ciur și prin dârmon, m-am ales cu prieteni de-i număr pe mai puțin decât degetele de la o mână, dar OAMENI. Și ăsta este unul dintre cele mai importante și mai prețioase lucruri pentru mine.
În seara asta iar stăturăm noi la birou până târziu, că-s multe de făcut, cu multe am rămas în urmă și ne dorim să facem și mai multe. La un moment dat, pe la miezul nopții, nuuu, nu ne-am pierdut pantofiorii de Cenușărese, ci ne-am adunat ca la un semnal în bucătărie. Ne pocnise foamea. Vorbeam…uite că nici nu mai știu despre ce vorbeam, însă știu că atunci când ne luăm pauze din astea de 2 minute căutăm să vorbim despre orice ne trece prin cap, dar absolut orice nu are nici o legătură cu jobul. Cred că am stabilit asta tacit, de la bun început și e o rețetă tare bună.
Întrebarea pe care eu mi-am pus-o de multe ori în viață, dar pe care n-am rostit-o niciodată cu voce tare, mi-a fost adresată brusc de A.
– Auzi? Tu ai vreun regret în viață?
Am respirat adânc. Întrebarea ei mă luase prin surprindere. Când am expirat, am dat afară tot din mine, ca să rămân doar eu înăuntru, să rămână acel eu curat, fără măști, fără minciună.
– Știi că fiecare dintre noi „traduce” fiecare cuvânt, nu? Îți spun asta, pentru că eu fac diferența între „regret” și „părere de rău” – asta ca să fie foarte clari termenii conversației noastre. Nu, nu am absolut nici un regret pe lumea asta. Am păreri de rău față de momente din viața mea, față de oameni, față de întâmplări, dar regrete nu am; pentru că mie mi se pare că cuvântul „regret” în sine are o profunzime mult mai mare decât o părere de rău. Și-ți spun asta pentru că eu însămi mi-am pus această întrebare și n-am ieșit din mine până când nu mi-am răspuns. Au fost multe momente, multe materiale citite în care se spunea că toți oamenii au regrete. Eu n-am. Nu că n-am avut niciodată. Dar, pe alea pe care le aveam le-am luat la analizat și am făcut pace cu ele în momentul în care le-am asumat pe deplin și când chiar le-am interiorizat. Știi ce zic? Uite, de pildă, la un moment dat, după vreo 3-4 ani de când venisem în țară m-am surprins verbalizând că regret că m-am întors în țară. După acel moment am stat să mă gândesc foarte bine la asta. Și nu, nu regret. pentru că asta ar însemna să condamn la negativ, la anihilare până la urmă, a tuturor momentelor mișto prin care am trecut de atunci încoace, a oamenilor faini pe care i-am întâlnit și / sau cunoscut și chiar a acelora pe care m-am înșelat când am considerat că îi cunosc și-mi sunt prieteni și care m-au făcut să sufăr cum nu își poate nimeni imagina. Deci nu, nu am cum să regret că m-am întors aici. Am momente în care mă oftic, am momente în care îmi pare rău că am dat o cale lină și frumoasă pe o viață în care mai mult am avut de tras, dar de regretat nu regret nici o clipă. Și tot așa am luat la puricat fiecare secvență din viața mea pe care până în acel moment o consideram sursa de regret. Mi-a luat multă vreme până am analizat totul. Dar când am terminat am simțit cum sufletul meu e plin cu lumină și așa îl păstrez de atunci și până azi, chiar dacă traversez perioade întunecate ori întâlnesc oameni întuneric ori chiar propriul meu întuneric încearcă să mă pună la pământ. Și asta mă ajută încă și mai mult – credința că am în suflet mai multă lumină decât întuneric, astfel încât să razbat, sa trec prin ce îmi dă viața în fiecare moment, că nu-mi dă numai lapte și miere.
Și când am terminat de spus asta am simțit, nu știu să vă explic cum, dar chiar am simțit că am spus-o cu suflet curat, din tot sufletul, cu sinceritate și cu credință și din nou am simțit că am sufletul ușor și vesel și că, așa cum e el – sufletul meu, pot privi limpede în trecutul meu, că privesc întâmplările din viața mea înclusiv cu un fel de detașare, de calm, de analiză pe chill (nu știu dacă vi se pare că are vreun sens ce spun eu acum, dar nici nu găsesc cuvinte mai potrivite la ora asta), că fac foarte bine că-mi asum fiecare moment, fiecare parte din mine așa cum e ea și că mă străduiesc în fiecare secundă să fiu și să fac mai mult ca mine cea de ieri.
Nu știu care e rețeta fericirii, nici măcar nu știu dacă eu sunt în stare să dau o definiție a termenului fericire. Nu am soluții la o grămadă de lucruri. Dar, pentru mine, am soluția să iau lucrurile așa cum vin, unul câte unul. Dacă mă mai pierd pe parcurs? Sigur că da, că sunt om.
Și-am zis să vă povestesc și vouă bucățica asta de viață a mea, că poate de folos o fi cuiva. 🙂

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.