Singur-nesingur

N-am priceput niciodată oamenii care se tem de singurătate.
N-am priceput niciodată oamenii care caută cu disperare o relație, doar ca să nu trăiască singuri.
N-am priceput niciodată oamenii care acceptâ la infinit să rămână într-o relație oricât de proastă, de fucked up sau de twisted ar fi, doar din frica de a nu rămâne singuri.
…și lista poate continua, dar mai faceți și voi un minimum de efort să adăugați măcar un exemplu.
Aceste gânduri îmi revin mereu în minte când mă uit la oamenii din jurul meu – cunoscuți sau necunoscuți. Pentru că eu nu am știut niciodată să mă tem de singurătate, nici să mă plictisesc în singurătate.
În seara asta m-am dus la „cari furi” să-mi ridic ochelarii de vedere. Mă anunțaseră că sunt gata cu o zi înainte, dar abia azi am putut să ajung. Plus că aveam o listă lungă de cumpărături care trebuiau făcute.
După ce mi-am luat și ochelarii și mâncare pentru câine am simțit că mă cam clatin pe picioare, dar am intrat și în market să iau și pentru mine ceva de-ale gurii.
Starea de rău se accentua, dar nu mi se părea ceva de speriat. Până la un moment dat când mi s-au pus cârcei la ambele picioare. Ca de obicei în situații din astea, am început să merg ușor pe vârfuri în speranța că o să mă lase repede. Din păcate, tot ce ține de mâncare e fix în capătul opus. Am respirat adânc și mi-am luat inima în dinți. Mai făceam un pas, mă mai opream icnind de durere, cât de încet puteam, să nu deranjez pe nimeni. Oamenii treceau indiferenți pe lângă mine, eventual mă gratulau cu priviri care numai mesaje pozitive nu-mi transmiteau.
Unul nu s-a oprit din drum, ori din judecat din priviri. UNUL!
Cand am ajuns în dreptul sectorului cu pește aveam deja palpitații și eforturile mele de a ma ține pe picioare devenisera aproape supraomenești. Cu ultimele puteri l-am rugat pe tânărul de la raion să își cheme un coleg să îi pot da bani să alerge până la farmacia de dincolo de casele de marcat să-mi ia niște medicamente. Mi-a zis că nu poate să plece de la raion că e singur. Am crezut că poate n-a înțeles și din nou mi-am mai adunat rămășițe de puteri și i-am șoptit să cheme un coleg. O ținea pe a lui.
Aproape că m-am prăbușit lângă căruț. Inima mea avea ritmul dat peste cap și bătea din 3 în 2, durerile de la picioare nu mai erau suportabile. Mi-am văzut mâinile cum se fac galbene, vinete, albe și apoi nu mai au nici o culoare în câteva secunde.
De undeva din spatele meu o tânără mă întreba ceva și nu îi înțelegeam cuvintele în prima etapă. Am scuturat din cap și iar am încercat să mă adun. Mă întreba ce am și cu ce ma poate ajuta. I-am șoptit și ei să meargă la farmacie, ce să-mi ia și să îi dau banii.
Între timp a apărut un domn fără vreo uniformă, dar cu un ecuson. Restul oamenilor treceau în continuare indiferenți sau curioși de spectacol. Domnul cu ecuson mi-a adus un scaun, m-a luat în brațe de pe jos și m-a așezat cu grijă. A cerut un pahar cu apă pentru mine. Brusc, tânărul de la raionul cu pește a dispărut după apă. Alți oameni treceau. Unii erau nemulțumiți…cumva le eram în drum. Îmi cer iertare, chiar îmi pare rău. Atât puteam să spun în minte.
Până s-a întors tânăra cu medicamentele ieșisem cumva din gaura crizei, articulam. ca de obicei, în situații tâmpite sau penibile ca asta, am încercat să fac o glumă.
Domnul cu ecuson cred că se panicase. Îmi repeta într-una să mă liniștesc și mă întreba dacă să cheme salvarea. Ei cum, Doamne iarta-mă să chemi salvarea pt un nimic? O să-mi treacă!
Am luat doză dublă de pastile ca să-mi revin mai repede. Mi-era rușine de toată situația creată și de stresul provocat celor din jurul meu.
Long story short, domnul cu ecuson m-a dus când i-am zis eu că mi-am mai revenit, către casa de marcat, apoi nu s-a lăsat și m-a dus până la mașină. Mi-a pus cumpărăturile în portbagaj și s-a jurat că nu se mișcă de lângă mine până nu se asigură că-s ok.
M-a ajutat să mă descalț, a vrut să-mi maseze picioarele. Asta nu mi s-a mai întamplat în viața mea. L-am refuzat politicos, dar gestul lui m-a impresionat teribil.
Și da, chiar a stat cu mine, pentru că, între timp am mai băgat o criză. Mai slabă ca prima, dar tot nasoală.
Când i-am zis că „pe bune, mi-am revenit” nu s-a lăsat până nu i-am dat numărul de telefon, m-a întrebat cât fac până acasă și mi-a zis că mă sună să se asigure că sunt bine.
În fix 40 de minute, cât i-am zis eu că o să-mi ia să ajung acasă, m-a sunat.
– Am vrut să mă asigur că sunteți în regulă, să știți. Știu că poate v-am părut ciudat că aproape că v-am forțat să-mi dați numărul de telefon, dar dacă nu mi-ați fi răspuns aș fi sunat la 112, să știți! Ar trebui să vă odihniți…toți trăim o singură dată. Iertați-mă că-mi permit să vă spun asta. Am vrut doar să mă asigur doar că sunteți bine. Seara bună!
Și-a închis.
În seara asta am înteles acut că poți fi singur și când ești singur și când ești înconjurat de oameni, dar că trebuie să fii ok tu cu tine în orice moment, iar oamenii, ăia care trebuie, îți vor ieși în cale fără îndoială.
Atât am avut de spus pentru azi.
Over & out

Reclame

2 gânduri despre „Singur-nesingur

  1. Adevarul este undeva pe la mijloc.
    Nu este nimic fermecator in singuratate. Oricine spune asta isi fura singur caciula ( a nu confunda clipele de singuratate, care sunt necesare, cu singuratatea pe termen lung)
    Dar…
    Uneori singuratatea in doi este de un milion de ori mai trista.
    Nu trebuie sa faci o obsesie din a cauta pe cineva. Dar nici sa cazi in cealalta extrema de a respinge orice apropiere.
    Pana la urma echilibrul este totul.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Atenție căci aici este o nuanță: a fi singur nu înseamnă a respinge, așa cum ai zis tu. A trăi singur este o stare de fapt. Cel puțin pentru mine. Adică nu resping, dar nici nu caut. Mai mult decât atât, crede-mă că nu mă mint, că ar fi stupid să o fac. Dar îmi place cum nu iți pot spune. Nu mă plictisesc pentru că n-am știut să mă plictisesc niciodată în viață. Mereu am ceva de făcut, chiar și atunci când îmi propun intenționat să nu fac nimic. :)) Nu știu cum fac, da-mi iese! :)) O alegere a fost să nu mai am o casă cu uși deschise decât pentru foarte puțini oameni. Și am constatat în timp că a fost o alegere foarte bună. Am reacții nasoale, de pildă, la oamenii care nu se află în cercul meu de prieteni apropiați și cu care mă trezesc că mi se autoinvită în vizită. Și dacă în tinerețe îmi era jenă să-i refuz, de niște ani încoace îi dau jos din corcoduș una, două.

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.