Gânduri la cald despre o nuntă

Știți, că am mai zis pe aici, că părerea mea este că după Carol I, practic, nu mai putem vorbi de o reală Casă regală în România.
Cuza, pentru că n-a jucat cum se angajase la încoronare (dacă vă mai amintiți, de pildă Reforma agrară a produs niște valuri interesante la momentul respectiv, nu doar la nivelul țării), a fost mazilit. Pentru că tradiția acestor pământuri era tradiția domnitorilor, puterile străine au impus o Casă Regală. Ce dacă era străină? Istoria ne arată că, de multe ori, strănii au iubit țările în care au domnit, mai mult chiar decât nativii. O să-mi spui că iubirea lor venea mai degrabă din mirajul puterii, din orgoliu etc. Este, fără doar și poate (și asta) – adevărat. Dar, tot dacă ne uităm cu atenție în istorie, observăm cu ușurință câte au făcut la vremea lor și câte au lăsat în urmă.
Aceasta glumă proastă numită casa regală a României (intenționat fără majuscule!) ar fi avut o șansă azi. A ratat-o pentru că securiștii care au pus laba pe un simbol atât de puternic nu au nici un interes ca o casă regală reală să mai existe în România.
Este ironic cum Margareta este măritată cu un actoraș de trei parale, cu aplecare sexuală către băieți, dar ea este custodele coroanei României și că Regele Mihai nu a îndepărtat-o din casa regală. Sau nu… Carol al II-lea, Zizi Lambrino, naziștii, Mihai, relația sa cu securitatea (cel puțin până la moartea lui Ceaușescu), inclusiv de natură financiară, ca să nu mai spun despre vinderea pe căi dubioase a multor picturi luate cu sine după abdicare, dar despre subiectul ăsta o să scriu mai multe în alt moment.
Revenind, azi România a mai pierdut o șansă.
Ce am văzut? (Recunosc – am urmărit pe sărite)
– sărăntoceală: de la protocolul de eveniment – care a fost praf și pulbere, la aspectul general…you name it…
– o biserică incapabilă să mai existe, incapabilă să se adapteze, penibilă. Și asta e păcat, pentru că, tot dacă ne uităm în istorie, popoarele au existat și rezistat unite de credință, iar dacă ne pierdem credința, credeți-mă, nu avem cum să mai fim. (Atenție, vorbesc despre credință, nu despre habotnicie!!! Iar credința trebuie adaptată vremurilor, pentru că nu mai trăim acum 2000 de ani. Recunosc că pe mine m-au pierdut pe drum două faze: replica aia din slujbă cu femeia care trebuie să se teamă de bărbat și discursul execrabil al lui Calinic)
– o pereche de miri neinstruită privitor la atitudinea într-un lăcaș de cult (mă rog, nu știu de ce ar fi trebuit un instructaj special, căci cei 7 ani de acasă te învață că la un eveniment oficial taci din gură și îi acorzi atenție)
– o bălmăjenie de nedescris de la ieșirea din biserică până la Cazino, care a sporit și mai mult aspectul de sărăntocenie despre care vorbeam la început.
Bref, Caragiale cred că râde cu lacrimi.
Păcat…
Ce am apreciat? Pozitivismul mirilor, pozitivism pe care îl observ din ce în ce mai mult la generațiile tinere și care mă bucură, pentru că e singura rază de lumină și de speranță în această societate și în aceste vremuri.
V-aș scrie mai mult, dar mi-am schimbat iar setările și căutarea diacriticelor reșește să mă irite la culme. 🙂

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.