Să nu te mai plângi inutil

Nu ne vedeam atât de des în copilărie, pentru că eu nu eram lăsată să stau „la țară”, așa cum auzisem eu la alți copii.
Mi-a trebuit să traversez o viață să pricep și de ce: n-ar fi putut / știut să țină nimeni pasul cu imaginația mea și cu faptul că eu puneam și în practică tot ce-mi tuna mintea.
Și, cu toate astea, cele câteva dăți în care am petrecut weekend-urile sau chiar câte o săptămână în satul bunicii mele despre care am mai povestit pe aici, mi-au rămas extrem de vii în suflet și minte câteva secvențe, de parcă lucrurile s-ar fi petrecut ieri.
El e vărul meu – Costel. E mai mare cu 2 ani decât mine și suntem născuți în aceeași lună. Are ochii de un albastru foarte deschis și știu clar că mereu mă izbea culoarea aceea. Am hotărât că are ochi ciudați. Pentru că mie nu-mi placea bleu-ul de nici un fel, doar că ochii lui sunt foarte vii, foarte căutători, dar și foarte veseli.
Se distra teribil pe seama mea, așchia de copil de oraș.
Locuiește lângă cimitirul satului.
Ne cățăram pe gard și vorbeam.
– Auzi?..
– Mmmm?…
– Da’ ție nu ți-e frică de morți?
– Păi de ce să-mi fie frică? Morții-s…morți. N-ai văzut cum stau țapeni în sicriu?
-…mda…nush…mie mi-e frică de morți…
– Da’ la tine, la oraș, nu-s morți?
– Ba da, da’ nu-i văd…
Și de aici începea sarabanda, pentru că prinsese ghiaurul cum să mă aibă la mână și începea și inventa zeci de povești cu morți, până mă lua leșinul de frică.
Când începeam să plâng, mă lua de-o aripă și-o tuleam la cățărat prin copaci, alergat animalele de prin sat.
Țin minte că o dată am fugit în pădure, fără știrea părinților și mi-a arătat unde căzuseră bombe în război. Și am plâns tare și atunci, pentru că mi-am amintit ce povesteau bunica și mătușica despre cum fugeau din sat de frica nemților mai întâi și apoi de frica rușilor, cum erau să moară în mai multe rânduri, când bombele cădeau prea aproape.
– Auzi?
– Mmmm?…
– Da’ tu-ți dai seama că dacă maică-ta și maică-mea mureau în nopțile alea noi doi nu mai eram veri?
– Mîhî…
– Era păcat daca nu mai eram veri…
Cred că nu i-a plăcut ce-am zis, că m-a luat iar de-o aripă, m-a urcat pe bicicleta lui și-am pornit spre casă. În mod surprinzător, deși arătam ca doi pui de draci de murdari ce eram de la joaca prin pădure, nu ne-a chelfanit nimeni.
Ne-am suit în dud, la locul nostru de taină.
Dudul era în mijlocul curții din față și fusese tăiat în așa fel încât, în mijlocul lui să fie pusă o podea din scânduri pe care acum tronau un două fotolii din răchită și o măsuță mică, taman potrivite pentru noi. Crengile celelalte urcau în sus ca niște țepușe și erau zidul nostru de apărare. Acolo de duceam de câte ori aveam ceva serios de discutat, convinși fiind că nu ne aude nimeni, ori când voiam pur și simplu să lenevim, obosiți de atâtea trăsnăi.
Mereu m-au fascinat mâinile oamenilor.
Mă uitam la varu-meu. El era deja in clasa I. Bine legat pentru vârsta lui, cu mâini muncite ca de om mare care îi ședeau cuminți în poală sau care căutau febril ceva atunci când era pus în încurcătură de vreo întrebare a mea.
Îl trezea tătâne-su la 4 dimineața în fiecare zi, indiferent de ziua săptămânii sau anotimp, căci la țară nu-i vreme de stat, dacă ești om gospodar. De multe ori mă gândeam că îi dau să facă munci peste puterile lui și de multe ori îl vedeam cum scrâșnește din dinți și nu se lasă până nu le face.
– Io aș vrea să trăiesc la țară.
– Da’ ci sî faci tu la țarî? Uitî-ti la mânili tali? Păi alea-s mâni? Ti ia vântul, măi fatî!
Tot așa-mi zice și azi când visez cu ochii deschiși și vorbește gura fără mine: „măi fată” și atunci mă scobor cu picioarele pe pământ.
Incapacitatea mea de a mai merge pe acolo după moartea bunicii și a mătușii ne-a îndepărtat.
Acum câțiva ani m-am trezit cu un telefon de la el și am descoperit că dragostea mea pentru el e tot acolo, neștirbită.
Acum suntem oameni mari amândoi…ce ciudat mi se pare lucrul acesta… Subiectele de conversație s-au schimbat, dar râsul noastru a rămas acolo, același, și-n râsul nostru sunt cu noi toți ai noștri duși și vii.
Nu vorbim des, dar, de fiecare dată după ce închid telefonul îmi dau seama câte am de învățat de la el.
La cretina mea întrebare „ce faceți?” îmi răspunde invariabil cu „bine, suntem bine și sănătoși cu toții, mulțumim lui Dumnezeu!” sau „bine, le ducem pe toate, mulțumim lui Dumnezeu”.
O dată, o sfântă de dată nu l-am auzit să se plângă. Și dacă în copilărie nu băgam asta de seamă, acum asta m-a izbit pur și simplu în moalele capului. Mi-a venit să-mi dau două palme și să-mi urlu în față -„te plângi? pentru ce? real, pentru ce, mai fată?!!!”
Și-mi amintesc iar…
– Mi-e friiig, hai în casă!
– În casă nu ne putem juca cu zăpada. Du-te și mai ia-ți o haină pe tine!
– Nuuuuu
– Atunci stai și tremură!
Simplu, clar.
sau
– Mi-e foameeeeee!
– La masă de ce n-ai mancat?
– Pentru că nu-mi era foame
– Du-te și ia-ți de mâncare
– Nu-mi place nimic
– Atunci du-te și fă-ți singură ce-ți place să mănânci
– Dar nu știu de ce mi-e poftă…Și nici nu știu să gătesc. Eu sunt un copil.
– Și eu sunt un copil, dar când mi-e foame, mă duc și mănânc. N-are cine sta după mine. Tu nu vezi câtă treabă e de făcut în ogradă?
– Da’ mi-e foaaameeee! – și lacrimile mi se buluceau spre bărbie deja
– Ori te duci să mănânci, ori mănânci la masă – ca toata lumea, ori stai aici cu mine și nu te mai plângi de nimic. Altă soluție nu e. Hai, că ne-am întrerupt din joacă!
Știam, însă, că niciodată nu-l lasă inima să mă vadă așa și, cel mai probabil, știa de la vârsta aia că îl șantajam emoțional, așa că facea el cumva și se ducea pe ascuns la maică-sa și o punea să îmi facă „ceva bun”. Care, din punctul meu de vedere, putea fi orice, atâta vreme cât era făcut de ea.
De multe ori mama făcea ochii mari de șoc
– Acasă de ce nu mănânci când îți fac asta?
Mă uitam la văru-meu și izbucneam amândoi în râs
– Pentru că doar aici e bun! – și o zbugheam rapid spre copaci, garduri, lupte cu vrăjmașii sau cine mai știe ce…
El a fost învățat viața „simplificată”, adică aia adevărată: dacă ai o problemă cauți soluții să ți-o rezolvi. Dacă nu vrei sau nu ești în stare, nu te plângi inutil, că și ăla e un consum de resurse și oricum nu rezolvi nimic așa.
Wake up call boys & girls!!!!
Oh, Doamne câte amitiri mi s-au trezit din nou! :))

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.