Poveste de iarnă

Introducere: nu dau bani la cerșetori (în general) și nu contribui la „să ajutăm” copii sau familiile sărace fără să le cer ceva în schimb, pentru că nu vreau să contribui la un rău pe care îl fac deja mult prea mulți. Fapt pentru care copiilor le cer în schimb să învețe bine și să citească (și da, mă asigur de asta nu prin notele pe care le iau, ci prin răspunsurile le întrebările pe care le adresez și care nu-s niciodată ceea ce par la prima vedere, iar oamenilor mari le cer chestii simple – dacă vrei să te ajut trebuie să-mi dai ceva în schimb – să te văd că îți cauți ceva de muncă + ia ieși tu de mătură pe stradă ta sau alte chestii de genul ăsta.
Cuprins: ne niște ani, de când locuiesc în preafrumosul cartier, în fața unui supermarket apar în fiecare iarna doi oameni – unul o zi, celălalt în altă zi. Aparent ai zice că-s țigani. Pe mine oricum nu mă înteresează nici dacă ar fi adevărat lucrul ăsta. O seară unul – o seară celălalt. Te roagă să cumperi mături de curte sau flori artificiale făcute buchețele. În prima seară când mi-a ieșit unul dintre ei în cale m-am prefăcut că nu-l aud. Când am ieșit i-am întins o sacoșă cu de-ale gurii, ce m-am priceput și eu să cumpăr, căci el cerea ca oamenii să-i cumpere măturile sau buchețelele ca să aiba bani să-și hrănească copiii. Mi-a zis atunci niște vorbe…niște urări, de m-am abținut cu greu să nu bocesc până la mașină. Nu erau vorbe meșteșugite, dar erau din toată inima lui.

Dar, chiar și așa, io-s mai catolică decât Papa, așa că am plecat cu mașina din parcarea supermarketului, am dat ocol pe niște străduțe și m-am întors pe altă parte și am parcat ferit. Ore în șir am stat cu ochii pe el. Când și-a strâns angaralele am coborât din mașină și am înhățat spray-ul cu silicon pentru bord, că n-aveam ce altceva – și m-am pornit după el, la o oareșcare distanță, strângând spray-ul ăla cu toată puterea mea de pitic de grădină. N-a mers mult. A ajuns în fața unui bloc, s-a uitat cu atenție în jur și apoi l-a ocolit prin mica curticică, până în spate. Iar eu – dementă – după el. La 3 ani îmi doream să mă fac colonel în contraspionaj, știți deja de pe blog, dar faptul că acum n-am minte nici câtă aveam atunci nu-i o scuză. Doar că…barza chioară…alea…știți deja… În spatele blocului îl așteptau celălalt tip, doi băieței – unul de vreo 7 ani și unul de vreo 11 (nu știu dacă am estimat corect și nici nu contează) și o femeie. Copilul mare și bărbatul făceau mături, copilul mic – buchețele, iar femeia împletea ceva din lână. Bărbatul de la supermarket și-a lăsat desagii jos și a iscat bucurie, manifestată în surdină, pesemne să nu deranjeze locatarii blocului. Erau vineți de frig, dar fericiți. Știu că m-a izbit fericirea lor. Omul scotea din desagi și ordona totul – ulei, făină, orez etc într-o parte – de pus într-o desagă și ce era de mâncat – în mijloc. Erau fericiți, mâncau cu lăcomie și parcă uitaseră de ger. Am plecat acasă și, pentru că nu pot să plâng, îmi venea să urlu. Am luat câinele și am ieșit la alergat. Pe la 4 dimineața, m-am strecurat pe furiș și le-am lăsat niște pături. De atunci încoace le dau bani și le cer să facă curat în fața supermarketului, căci coșurile lor de gunoi sunt permanent pline, plus gunoi aruncat pe jos. Și în fiecare sfânt de an îmi spun atâtea vorbe bune oamenii ăia și din atâta suflet, că mă sfâșie nu alta!

Acum trei zile, în cea mai grea zi din an pentru mine, am ieșit din magazin și i-am dat omului bani. Voiam să fac cumva să refuz să aud vreo vorbă de-a lui. Nu puteam, ar fi fost prea mult pentru mine atunci!…

Dar lucrurile nu sunt cum vrem noi de fiecare dată. M-a urmărit o juma’ de parcare să-mi dea măcar un buchețel de flori. Pesemne pentru că îl întrebasem de copii – mi-am zis eu. Primele vorbe nu i le-am auzit. Refuzam, cum am zis.
-… de-atunci avem păturile de la dumneavoastră și ne sunt dragi, că ne țin de cald, dar mai mult ne sunt dragi, că-s din suflet date, doamnă!
M-am oprit șocată în mijlocul parcării. De unde naibilor să fi știut, că dormeau toți, înghesuiți unul în altul?!…
– Ne rugăm în fiecare an să vi se lumineze sufletul!
Am deja un nod mare în gât… Sufletul meu…sufletul meu nu mai există demult – îi spun
– Nu mai vorbiți, doamnă, cu păcat! Că fericiți trăbă să fie cei cărora le luminați viața! Iar dumneavoastră AVEȚI SUFLET, doamnă! AVEȚI prea mult și asta-i povară grea, Doamnă…dar de-aia Dumnezeu…
– Nu știu… Nu fac nimic special – am încercat să i-o retez brusc
– Credeți că lui Dumnezeu îi place să vă vadă așa?… Nu-i place, dar nu degeaba v-a ales

Ce vorbești, frate? Hai c-o ardem pe patetisme și jur că nu mai sunt capabilă și de asta acum! – îmi spun în gând gata enervată de situație.
Mă apucă de braț și eu mă pregătesc să dau, că dacă anii de Brăila m-au învățat ceva aia e că nu aștepți. Dai primul și p’ormă fugi.

– Luați buchetul ăsta! Nu-i frumos, atâta știm noi – oameni proști și fără școală să facem….da-i din suflet! Și bucurați-vă de Sărbători! Uite așa, cum mă așez eu uneori și zic așa, ca prostul „mai bine mă bucur de ce am, decât să plâng după ce nu mai e sau ce n-am”…

Îl refuz policos și rup la fugă, realmente. Pornesc nervoasă mașina și ajung sfârșită acasă. Mă simțeam…inconfortabil…nici nu știu să definesc starea. Îmi cad ochii pe mandalele de la Cristina și mă apuc de colorat, nervos. Am colorat ca năuca până m-am liniștit.

Habar nu am cum a trecut ziua de luni, că la mine zilele de luni sunt ca la nebuni.

Ieri a nins. Am lucrat de acasă, așa că n-am ieșit. Azi, după ce m-am chinuit să deschid poarta, din pricina gheții care blocase broasca, am ieșit gata ambalată de draci, că transpirasem deja, plus că mă gândeam la ce trafic o să înghit.

Trotuarul din fața casei mele plus mașina erau perfect curățate de zăpadă și gheață, iar în gard atârna buchețelul de flori pe care îl refuzesem duminică.

Și în sfârșit am putut plânge, dacă plâns se poate numi criza aia de câteva secunde de o intensitate care m-a dărmat.

Iar azi, pentru prima dată după foarte mulți ani am simțit o bucurie nebună când am primut cadouri. Și pentru câteva momente nu m-am mai simțit vinovată nici pentru că sunt, nici pentru că n-am făcut suficiente pentru cei din jurul meu.

M-a și speriat asta cumva, pentru că m-am întrebat dacă nu cumva asta e egoism. Am îndepărtat gândul ăsta cu un gest imaginar, însă, și m-am lăsat purtată de bucurie.

Nu știu ce simt în momentul ăsta. Totul e nou pentru mine. Toate stările astea, toată avalanșa asta de gânduri și sentimente. Știu doar că mi-ar plăcea să nu le mai pierd. Miros buchețelul de flori artficiale. Miroase a sinceritate, a omenie, a suflet.

Miroase a grădina din suflet din care trebuie să tai buruienile care au năpădit-o, chiar dacă odată cu ele, va trebui să ingrop, odată pentru totdeauna, niște oameni – deopotrivă morți și vii.

Poate că a venit vremea să accept niște lucruri…să fac curat astfel încât cei dragi mie să nu mai sufere din pricina mea, iar ceilalți – cunoscuți și necunoscuți să poată primi de la mine mai mult și mai frumos și mai bine.

Voi? Cum vă faceți curat în viață și mai ales când? Haideți să învățăm unii de la alții, să dăm măștile jos și să vorbim deschis.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.