Fiecare lucru are timpul său

Nu-mi amintesc prea multe din anii în care am făcut balet…doar frânturi…
CUT
Mama care îmi spăla legăturile de sânge și plângea, mai făcea o pauză, apoi le freca cu nerv, apoi iar hohotea. Ridicam din umeri și mă duceam pe furiș în camera mea de copil… „e nebună” – îmi ziceam – „plânge la legăturile mele pline de sânge…mie mi s-ar întoarce stomacul pe dos dacă ar trebui să fac asta”… Târziu, mult prea târziu am văzut frânturi din luptele mamei când îmi spăla legăturile, poate neînțelegând pe deplin și, cu siguranță neînțelegând nimic din interdicția tatei de a mai face balet.
CUT
În multe situații l-am perceput pe tata ca principalul oponent la tot ceea ce făceam eu, mai ales în privința baletului. Relația noastră, în adolescența mea, evoluase la gradul de „love-hate”. Mai mult hate din partea mea, dacă e să fiu cinstită până la capăt. Nimic din ceea ce făceam nu era bun, sau măcar suficient de bun după standardele lui. Mă împingea să fac lucruri, unele chiar împotriva voinței mele – cum a fost și studiul viorii – și apoi, tot el, îmi punea frână. Îmi răsună și acum în minte celebra declarație: „faci asta – că era sport sau artă, nici nu conta – pentru a avea o educație completă, dar direcția ta de performanță va fi întotdeauna munca cu creierul”. Și, Doamne, cât l-am urât pentru asta!!!!… Până în ziua în care am avut un spectacol la Teatrul „Maria Filotti”.
Eram, în sfârșit, după ani de eforturi și interdicții – prim balerină. Aveam 13 ani și partenerul meu de scenă era un balerin retras, că ce puteai să găsești la Teatrul „Maria Filotti” pe vremea aia decât rebuturi?!!!…Costumele erau vai mama lor, căci pe vremea lui Ceaușescu nu găseai bani sau materiale ca oamenii. Semnalizasem de la repetiții că aveam o problemă majoră cu costumul, dar mi se închisese gura…și cum știam că vin dintr-o „familie cu origini nesănătoase” – ca și cum eram purtătoare a unui virus mortal – am ales să tac de frică. De câte ori am tăcut de frică în viața asta, viața însăși mi-a demonstrat – cu vârf și îndesat – că am făcut o greșeală.
În seara spectacolului sala era arhiplină, doar că de asta te prindeai dacă te uitai spre loje, căci jos, unde stătea protipendada nu vedeai decât că toate locurile sunt ocupate…sau nu, după caz. În seara cu pricina nu era cazul. Și, cu toate astea, un lucru este cert în privința mea – curiozitatea – care bate orice – de la lege la știință – m-a făcut să mă concentrez și să bat dincolo de reflectoarele care îmi ardeau ochii. Am văzut că jos toate scaunele erau ocupate, dar că, în spatele lor, aproape de ușa principală de acces, era o siluetă în picioare, care tremura ușor. Aș fi putut să jur că era tata, dar era prea întuneric și mi-am spus că doar paranoia mea, dat fiind faptul că îmi interzisese categoric să mai practic baletul în urmă cu 3 ani, mă făcea să îl văd oriunde, oricând. Chiar și așa, inima mea a izbucnit cu putere, iar eu n-am putut să o controlez, oricât m-am străduit. Era final de spectacol, spectacol la care regizorul prevăzuse ca, de sus, să coboare, atunci când mulțimea aplauda, un imens coș cu flori.
Nimeni nu se gândise la câte kile am eu, toată lumea se gândise să-l satisfacă pe regizorul venit tocmai de la București să monteze acest spectacol. Îți dai tu seama – venise ditamai regizorul de la București pentru asta?!!!
Inima mea luată razna m-a făcut să mă mișc câțiva milimetri pe umărul partenerului meu – way too old for the job – și apoi coșul cu flori coborât sacadat din pricina greutății și proptit brusc în brațele mele…plus costumul din plastic de cea mai proastă calitate. Long story short – am alunecat, iar partenerul meu, ca să nu mă scape în cap – m-a prins zdravăn de mijloc și m-a coborât de pe umeri proptindu-mă pur și simplu în scândura scenei, de parcă ar fi vrut să mă planteze acolo.
A fost seara în care am pus cruce baletului, pentru că fracturile de la ambele picioare au fost decisive.
Sigur că am zambit până a căzut cortina, pentru că asta era „a must”, că nimeni din sală nu s-a prins de accident. Doar că durerea fizică niciodată nu a putut fi compensată cu altceva, când, după lăsarea cortinei, când m-au dus pe brațe în culise, madam Cucu – angajată cu normă întreagă să…bată gongul și să facă ordine în culise în timpul spectacolelor a venit la mine și mi-a zis
– Știi…taică-tu vine la fiecare spectacol al tău, deși ți-a interzis să mai faci balet…și stă în spate, ca și-n seara asta, cu inima-n gât. Este, fără doar și poate un tip foarte emotiv, oricât de dur ți s-ar părea ție și, poate nu-i târziu, ar trebui să-l privești altfel….moare și învie la fiecare mișcare a ta…eu nu cred că tu îl percepi așa cum trebuie și nici nu-l evaluezi la adevărata lui valoare…
Și da, pe tata am început să-l înțeleg și să-l simt mai ales după ce n-a mai fost…și încă îl mai descopăr, deși au trecut mai bine de 20 de ani de când nu mai e….
Ce vreau să vă spun e simplu: căutați să înțelegeți și să prețuiți oamenii dragi vouă cât (încă) sunt în viață, deși poate să vi se pară greu sau imposibil. Mai târziu poate fi prea târziu și…degeaba…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.