În pregătirea unei aventuri

Înainte de a începe vă invit să citiți articolele acestea, ca să înțelegeți mai bine:
https://www.tedoo.ro/palestina-sfantul-sava-desertul-iudeei/
și
https://www.tedoo.ro/palestinima-2-scurta-poveste-a-unei-crestinari/

Nu știu cum se face, dar pentru mine orice ieșire din casă înseamnă că trebuie să mă pregătesc dinainte pentru că, odată ieșită pe poartă, intru direct într-o aventură. Așa e construită viața mea și mă bucur că e așa. Darămite atunci când plec în altă țară!!!
Nu sunt dintre aceia care au visat vreodată să ajungă în Palestina. La mine, în topul preferințelor s-au aflat dintotdeauna Peru, Maroc, Senegal, Egipt, de pildă. Dar, indiferent de locurile pe care mi-am dorit să le vizitez, niciodată, dar absolut niciodată nu mi-am dorit să mă duc ca „turistul prost”. Pur și simplu nu pot asta.
Citisem, așa cum citesc toate poveștile lui Brad Florescu, trăindu-le. Apoi, în anii trecuți prieteni de-ai mei mi-au povestit despre vizitele lor în Palestina, ne-am uitat împreună la poze, m-am bucurat și îngrozit la multe secvențe ale călătoriilor lor. Undeva, în interiorul meu, o voce îmi zicea „n-ajungi tu acolo…”
Anul trecut i-am zis unui prieten că mi-ar plăcea să merg acolo, dar cred că am zis mai mult din gură, pentru că nu credeam că așa ceva mi s-ar putea întâmpla tocmai mie.
În ultima fracțiune de secundă, anul ăsta s-a întâmplat. Când mi-a sunat telefonul n-am răspuns din prima. Mi se oprise respirația. Pe urmă m-am liniștit brusc. Până la urmă, atât de tare m-am obișnuit cu „nu”-urile, încât… Ce-o să fie? Îi răspund, ascult cu calm cum îmi zice că nu și aia e.
Habar nu am cât am vorbit la telefon. Târziu, mult după ce închisesem telefonul m-am dumirit că da, urma să mi se întâmple. Eram înțepenită, ăsta cred că e cel mai bun cuvânt. Nu simțeam nimic, nu cred că gândeam ceva…existam așa…pur și simplu.
Cred că primele reacții le-am avut după 2 zile. Și cum putea să se întâmple altfel la mine decât să intru într-o panică dementă?!…
Stabilisem cu ea să ne vedem, am reușit să prind cel mai nenorocit trafic din tot ce-ți poți imagina că oferă Bucureștiul ăsta, așa că am întărziat considerabil. Pe drum, mă sună frate-miu. Îi spun pe scurt despre ce e vorba și în momentul în care l-am auzit
– …Știi…mama și-a dorit enorm să ajungă să viziteze Palestina…
eu am simțit că mi se prăbușește universul în cap și starea mea de panică, din acel moment a luat-o complet razna.
Cum? De ce eu? De ce mie? – catralioane de întrebări.
Am ajuns la întâlnire mai mult moartă decât vie.
Inima îmi batea în creier, creierul luase foc în stomac. Niciuna dintre piesele ființei mele nu mai era la locul ei și nici nu făcea ceea ce ar fi trebuit să facă de obicei.
Habar n-am cum am început discuția. Știi sentimentul ăla că descoperi că ai atâtea puncte comune cu un om, încât ai senzația clară că vă știți din ultimele 100 de vieți? Ei, cam așa mi s-a întâmplat mie…
Când am hotărât să mai plecăm și pe la casele noastre era noapte de-a dreptul și râdeam în sinea mea că, după atâtea ore de povești noi n-am terminat nici măcar de povestit introducerea. 🙂
Odată ajunsă acasă starea mea de panică a revenit. De atunci așa sunt.
Citesc pe rupte tot ce prind, pe unde și cand apuc. Mi-e foame! Mi-e foame să aflu cât mai multe. Mi-e frică de mine că-s prea proastă din moment ce nu știu atâtea lucruri. Uneori am sentimentul că nu mai pricep ce citesc / văd / aud și o iau de la capat după ce-mi mai fac un ibric cu cafea.
În dimineața asta am constatat că simt umerii grei și în suflet o undă de tristețe. Ce soartă au unele locuri de pe Pământul ăsta!!!
Nu știu cum mă va schimba această aventură, nici care va fi impactul său asupra mea. Și nici nu vreau să mă gândesc la asta.
Ca de obicei, căci „prost” obicei m-au deprins părinții mei – să mă documentez înainte de a merge într-un loc sau altul, o să citesc cât pot, o să caut și materiale video, o să-mi notez lucruri pe care vreau să e aflu, altele pe care vreau să mi le lămuresc și mă pregătesc de plecare păstrându-mi mintea și sufletul deschise.
Eu vin dintr-un pământ care adăpostește de sute de ani tot felul de feluri de sânge și de religii, dar pământul meu – Dobrogea mea – n-a avut niciodată o miză atât de mare, încât să se verse sânge și să se întâmple ce se întâmplă în Țara Sfântă. Și din nou mă covârșesc sentimente foarte amestecate și foarte puternice.
Senzația ca mai e mult până la plecare e foarte puternică acum!!! Dar nu-i nimic, îmi trece repede sentimentul acesta, doar dacă mă uit la câte cărți și câte studii am de citit de pe Academia. 🙂
O să vă țin la curent cu povestea, când voi fi acolo, zi de zi. O să fac live-uri pe Facebook și pe canalul meu de YouTube, în măsura în care netul mi-o va permite, pentru că va iubesc prea mult și, cumva vreau să vă iau cu mine în această aventură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.