SAB Miller Romania – Ursus – you’re fired! P.S. S.P.


De multi ani ma distrez copios sa ii vad pe zvacnacii de la SAB cum si-o tot sug pe piata, dar isi pastreaza joburile, ba mai si primesc mariri de salarii. Chestie simpla – afacerea merge din inertie. Pentru cata vreme va mai fi asa? Ei bine, asta e o intrebare la care raspund doar cu 10 mil de eur pe masa. 😉

Bergenbier este a fost un brand foarte bine construit la vremea lui. Ideea e ca ei au renuntat la finantarea Nationalei de fotbal fix la momentul potrivit – adica exact in momentul in care pana si noi, femeile, ne-am dat seama ca nu mai exista o Nationala de fotbal a Romaniei. Nu ca ar fi fost vreun inteligent care a calculat asta, dar asta e o alta poveste.

Revenind la Ursus, s-a bucurat ca ursul in fata stupului de viespi. Si, evident, si-a luat-o in mana di granda. Nu numai ca nu a reusit sa impuna echipament rosu Nationalei, dar investitia cheltuiala a fost de cel putin 3 ori mai mare. Cheltuiala = adica zero rezultate.

Cu toate astea, departammentul de Marketing al Ursus a tot crescut. Ca si cel de Trade Marketing. Ca si ala de Vanzari. Degeaba toate. Ca-s boi stie toata lumea – si ăi din domeniu si lumea normala.

Am io o vorba: ba, nu poti sa fii destept tot timpul, insa atunci cand esti prost, fa (dracului) cumva, sa nu te afle toata lumea. Astia de la Ursus is si prosti si cu coada pe sus. Proverbele noastre nu-s degeaba: „prostul pana nu-i fudul, parca nu-i prost destul.”

Ani de zile, spuma concertelor tari din Romania a fost finantata si sustinuta de Heinken. Chiar si alea organizate de celebra firma a matroanei de la D&D East Entertaniment. Si ce sa vezi? Cu toate astea, nu au finantat RHCP si nici RW.

Ursus prosti de bubuie asfatul sub ei s-au repezit, asa cum au facut si in cazul multor locatii din Romania, sa prinda ei pestele al mare. Si l-au prins.

Da’ nu-i suficient ca la o suflare estimata la 50-60K de oameni ei au pus botul sa semneze contract cu D&D Entertainment acceptand un numar infinit mai mic de baruri mobile (o cifra minimala si onesta pentru suflarea aia ar fi fost undeva la 100 – 120 de baruri mobile = aka aparate de draught), transformand ceea ce ar fi putut fi o experienta de neuitat (aka memorabila) intr-un veritabil cosmar, ci vin – cred ei, destept – a doua zi cu un comunicat in care nu fac decat sa arunce mata moarta in curtea partenerilor de spagi – D&D Entertainment, promitand „boului” de consumator cate un six pack.

Hai, ma, pe bune?!!!!

Si nu e concediata toata firma aia a voastra de doi bani jumate?!!!!!!

P.S. Ursus, SP!

P.S.2 „Boul” de consumator ar fi prost sa nu accepte „spaga” voastra. Oricum nu ii sterge nimeni amintirea acelui cosmar si oricum se poate duce la chioscul garii sa schimbe six packul cu un pachet de tigari. Bune.

Anunțuri

True…


Oamenii nu invata din greselile trecutului si cu atat mai putin din ale prezentului. Romanii in mod special. Altfel, da, toti se dau… „alfel”.

Hai sa pun si eu problema tot „altfel”. Ma gandesc ca daca un singur om, UNUL din toata tara asta, intelege ceva si schimba ceva, randurile astea nu sunt degeaba.

Se facea ca povestea se petrece in USA unde era (si, slava cerului inca mai este) o firma devenita mare si tare. Nu dam nume proprii ca ne incarcam inutil cu detalii.

Prin anii ’80 chiar devenisera o mare companie globala.

Si se facea ca aceasta companie face pitch si alege o agentie de advertising care sa se ocupe de ea.

Ani de zile acea agentie (nu ma intrebati ca nu stiu sa va spun de unde au avut oamenii aia nervii atat de tari) a rezistat sa lucreze cu onor clientul despre care va povestesc. Proiecte multe, bugete imense, chestiune globala, ce sa mai…

Doar ca, minunatul, extraordinarul si exceptionalul client obisnuia ca tot ce venea de la agentie sa trimita spre „feedback” la toti angajatii, de la vladica la opinca, spre validarea sufletului.

Pe de o parte, intr-o buna zi, agentia s-a saturat si a declarat divort clientului, iar pe de alta parte, clientul, de bine ce stia meserie si de bine ce-si facea el treaba in caltii lui a ajuns in pargul falimentului. Banca i-a inchis conturile. Nu e bai, vin actionarii cu bani de acasa. Banca a pus poprire pe parcul auto. Nu-i nimic, clientul livreaza cu biciclete. Banca l-a notificat ca il baga in faliment. Etc….

Si atunci s-a gandit clientul ca mai face un pitch. Ca poate vine alta agentie cu dor de duca si afirmare si lucrurile au continuat nestingherite.

Doar ca nici o agentie nu s-a prezentat. Desigur pentru ca in State, aia au ceea ce noua ne place sa denumim drept coaie sau cojones, ca sa nu se lezeze doamnele sensibile.

Banca a continuat sa puna presiuni si sa doreasca demararea procedurii de faliment.

Atunci onor clientul s-a gandit sa angajeze consultanti si auditori. Toti i-au zis ce NU voia sa auda: prietene, agentia ta chiar si-a facut treaba, doar ca tu esti cretin patentat pentru ca tu mai degraba asculti ce parere are ala de impinge lazile cu marfa decat un profesionist. Clientul s-a suparat nevoie mare. Si a angajat alt consultant. Si asta prost, i-a spus ce spusese si primul consultant – daca faci treaba cu parerologi ajungi in faliment. Si tot asa, pana cand, in momentul in care a ajuns la fundul sacului cu bancile, creditorii, furnizorii neplatiti si clientii nemultumiti plecand spre alte branduri, onor clientul, in persoanele mai multor actionari, s-a oprit, a respirat adanc si a decis ca poate sa incerce, o data, macar o singura data, sa asculte de profesionisti.

Asa ca a mai trantit un pitch. Agentia lor traditionala a lucrat proiectul la „lasa-ma sa te las”, doar – doar o pierde pitchul, pentru ca se saturase de client. Din pacate stiau clientul si brandurile ca pe Tatal Nostru si, si mai din pacate, au castigat pitchul. Doar ca de data asta se schimbase cu adevarat ceva. Clientul retrasese pe unul dintre actionari din pozitia de CEO si adusese un neutru, pur si simplu un profesionist din piata.

Si tot prima data in istoria de lucru a acelei agentii cu clientul, nu si-au mai dat cu parerea sefii de depozit, soferii si secretarele, prietenii, nevestele si amantele.

Bref, in mai putin de un an de zile si nopti clientul a iesit din amenintarea falimentului, iar astazi este, in continuare, unul dintre cei mai renumiti producatori de bere pe plan mondial. Si se numesc Budwiesser.

Atat am avut de spus in dimineata aceasta.

Ti-am dat un inel sa ti-l pui la stomacel


Play in full screen ca sa intelegeti ideea acestui „water show”:

..Ca tot am fost invitata la Scoala ADC sa vorbesc despre comunicarea neconventionala, am trecut din nou printre amintiri.

Azi o sa va povestesc despre cum nu toate proiectele bune se implementeaza.

Se face ca intr-o zi frumoasa de toamna de acum 15 ani un client al agentiei trimite un minunat brief. Atat de minunat incat am pus mana pe hartie si creion si am schitat un chestionar pe care l-am trimis directoarei de marketing, care era romanca. Pe vremea aia, in companiile multinationale top managementul era format din expati.

Dupa ce l-am schitat frumos, l-am scris si mai frumos pe calculator si l-am trimis pe mail, intru dumirire. Chestionarul s-a intors repede completat. Era facut cu intrebari si raspunsuri predefinite, clientul doar sa bifeze ce vrea si cum vrea.

In momentul in care la intrebarea „cum vreti sa fie evenimentul?” am gasit doua raspunsuri bifate, iar acestea erau „grandios” si „populist” am respirat adanc si m-am dumirit cu cine am de-a face. Am cerut intrevedere cu strainii, sefi ai minunatei directoare de marketing si cu aia m-am inteles in nu mai mult de 5 minute. Simplu: aia stiau si aveau si creier in cap.

Bugetul anuntat pentru eveniment era….cum sa va spun…mult peste tot ce fusese vreodata pana atunci in piata romaneasca. Aveam, asadar, spatiu de manevra si asta ma bucura.

Ca de obicei ma pornesc pe trei directii de concept, ca, daca ii dai clientului doar o varianta e prea putin, daca ii dai doua nu stie ce sa aleaga.

Aflasem ca un roman punea in scena un spectacol fain, in Germania, ca nah… Caut contacte, cer filmari si sunt impresionata de ceea ce vad. In plus se leaga de ideea de comunicare. Spectacolul se numea „Drums & dreams” si reunea, pe o scena in trepte, un pic peste o mie de oameni – percutionisti de prin toata lumea, unii cu instrumente specifice unor zone despre care nici macar nu aveam habar ca exista in lumea asta si dansatori. O desfasurare de forte, un eveniment care facea sa ti se ridice parul pe spinare de emotie, de la inceput pana la sfarsit. Negociez cu oamenii si imi dau seama ca la final ar merge si un foc de artificii pe care il pot insera in toate conceptele.

Caut, ma dau peste cap si dau de Howard & Sons, firma care lucrase artificiile de pe la vreo 3 Olimpiade. Deci niste neica nimeni si astia. Ii bun. Discut si cu ei, primesc si un buget misto, ii trec pe lista.

Conceptul doi

Ma pun din nou pe cautat, pe analizat, pe gandit daca se poate sau nu la noi si ajung la o trupa din Vegas. Oamenii astia aveau o piscina transparenta, iluminata din apa. Le-am dat un schita de scenariu. Ideea era ca la inceput ei dansau pe scena – transparenta si ea, ca un capac peste piscina si, pe masura ce povestea evolua, scena se lasa in apa, iar finalul era cu dans subacvatic si o feerie de lumini. Alta nebunie frumoasa. Discut si cu ei, imi dau si ei buget misto, ii pun pe lista. Iaca si conceptul doi. Durata specatcolului – ca la trei ceasuri bune. Si, evident, splendoare de artificii la final.

Si incepe greul, caci greul vine la final. Si caut si fac goblene si ma-nvart si nu dorm noptile. Iau legatura cu o firma din Elvetia care punea in scena un water show & water screen de toata frumusetea. Imi trimit oamenii caseta video (ca asa era pe vremea aia) sa vad despre ce e vorba si innebunesc. Era o minune. Imi fac de treaba si incerc sa fortez ceea ce nimeni nu avea curajul sa forteze – inchiderea pietei Victoria pentru o seara de sambata. Obtin aprobarea, spre mirarea si socul tuturor si nu mi se pare suficient. Si ma mai invart si ma mai frasuiesc si decid sa sun un prieten. Si-l sun si obtin o oferta extraordinara de la managerul unui om tare drag mie – Eric Clapton. Da, ma, ACEL Eric Clapton! Ma duc inapoi in cap la mine – deci distanta de la fantanile din spectacol la ecranul cu apa – 80 de m, distanta de la ecran la public 200 de m, vreau proiectie din fata ecranului de apa nu din spate, vreau…pai cum pusca mea sa vreau, ca daca pun scena in fata fantanilor, se termina kalimera, ca nu mai vede publicul. Nu-i nimic nu ca pun publicul. Adica il pun, dar nu in plan. Ce-ar fi sa fac eu asa…ca un fel de Colosseum? Pai fac, dar trebuie sa fac si sunet pe masura ca nu merge trotineala pe genunchi, mai ales ca nu facui asa ceva in viata mea. Aduc echipa de tehnicieni toti din Elvetia. Imi fac aia masuratori de acustica pe piata Victoriei, calculam ca la ora de artimetica cum se propaga sunetul daca ai o structura precum Colosseumul, cum ar trebui montat sunetul ca sa fie surround etc. Adica dileala in toata regula. Nu aveam timp sa transpir la gandul bugetului. Nu pot sa prezint clientului ceva ce nu stiu sigur cum se poate face si cat costa. Cand am calculat toate detaliile si detaliutele m-am apucat si de buget. Si, sa vezi surpriza, ajungeam la 75 % din cat anuntase clientul ca are. Fericita am fost in noaptea aia de nu va pot spune si abia asteptam prezentarea.

Ca sa ma joc un pic cu un titlu celebru de carte, ziua prezentarii a fost „de la extaz la agonie”.

Am povestit fiecare dintre concepte. Expatii orgasmau nu alta. Romanca noastra, asta… madam marketinga, era ca-n ceasul mortii. Ete na! Stiam si io astea cu good cop bad cop, ce dreaq!

Ajungem la capitolul „raspundem ascultatorilor”.

Secventa 1 care imi taie respiratia si imi blocheaza creierul, marca directoarea de mkt a fost:

– Stiu ca vreti sa ma furati la buget, ca asa fac toate agentiile!

– ????……?????

– Pai, uite, ati pus de doua ori, la distanta de cateva „row”-uri acelasi lucru, dar desigur, prima data are un pret mai mic a doua oara un pret mai mare.

Io ma aburc peste masa stiind ca sunt extrem de atenta la ce naiba scriu eu in bugete si intreb ca bou’ si cer sa-mi arate femeia.

Si-mi arata si zice si cu voce tare s-o auza onorata adunare:

– Uite, vezi, am o data scenarist si a doua oara scenograf. De ce sa platim de doua ori pt acelasi lucru?!!!

Io, cu capul meu cat portocala ma gandesc ca o vrea femeia sa faca o gluma sa ne destindem, asa ca, inainte sa gandesc mai departe, izbucnesc intr-un hohot de ras vecin cu nebunia si mai am un pic si cad de pe scaun. Un coleg al meu nu reuseste decat sa se faca vinetiu la fata, se preface a tusi si iese din sala. Aud un hohot isteric de ras din incaperea alaturata si izbituri cu picioarele in podele. Ii bine macar ca radem, ca gluma nu era stralucita.

Problema a aparut abia cand am realizat ca femeia chiar era serioasa, intrucat a continuat:

– Explica-mi si mie de ce razi? De ce?!!! Ce diferenta e intre un scenograf si un scenarist?!!!!!!!

Io am mai ras asa ca proasta niste minute bune, ce e drept cu lacrimi de data asta si i-am raspuns cand m-am mai adunat un pic:

– Pai…scenaristul scrie scenarii…adica povestea cum ar veni si scenograful realizeza scenografia….aaaa…decorul cum ar veni.

– Tu-ti bati joc de MINE?!!!! – urla minunata.

Aici m-am mai gandit un pic. Dac-o pizdui acum se duce dracului toata munca, daca tac, poate-i mai bine. Si-mi iau o fata de si mai proasta decat sunt in realitate si zic cu voce pierita

– Nu, Doamne fere!…

Ii bun. M-a „calcat ea in picioare”. Isi arboreaza imediat o fata victorioasa si se uita in sala. Francezii, sefii ei, erau stupefiati de-a dreptul. De-aia cred ca n-a mai avut nimeni putere sa articuleze vreun cuvant. Nu-i bai, ca avea madam destula si pentru noi asa ca a continuat.

I-am raspuns cu calm la tot. Francezii pusesera deja degetul pe ultimul concept (EVIDENT, ala cu Eric Clapton), asta ne mai haraia de control.

La final se ridica in picioare si urmeaza Apocalipsa.

– Si de ce sa dam atatia bani?

– Pai suntem mai jos decat bugetul anuntat pe oricare dintre concepte.

– Esti o proasta! (era prima data in viata mea cand cineva ma apela in felul acesta, iar prima mea reactie a fost sa sar peste masa si s-o las in sange, dar un alt coleg m-a strans atat de tare de brat ca in secunda doi am uitat si cum ma cheama, asa ca am raspuns

– Da, desigur! Altceva?

– Pai cum crezi ca o sa ma pacalesti TU pe MINE sa dau atatia bani sa implementam conceptul tau, asta ultimul, pentru doua tasnitoare cu apa si nea asta…Eric…cum dracu-i zice…asa, CLAMPTON asta? Esti nebuna?!!! Vrei sa am 3 ametiti in fata scenei?!!!!! Nici nu stiu de ce va mai platim sa fiti agentia noastra! Lasa ca am aranjat eu deja evenimentul. O sa cante Holograf si jocuri de artificii face unu’ din armata, am vorbit eu cu el. Si ma costa si mai putin de sute si mii de ori mai putin!

Daca e frustrant cand se intampla asa ceva? Hell yes! Cum dracului sa nu fie? Nenumarate nopti nedormite, tone de analize si de strategii pana sa gasesti acel „ceva”, apoi analiza posibilitatilor de implementare, bugetarea atenta etc….nu-i putin…

Eu am ales, insa, sa ma gandesc ca am atat de mult creier si sunt atat de bine pregatita, incat nu mor caii cand vor cainii si am toata vremea inainte sa nasc alte si alte proiecte faine. Acum, uitandu-ma in urma, pot sa va spun ca procentul e cam 50-50, adica proiecte misto vs. proiecte misto ramase in sertar.

Restul, dragilor, chiar sunt detalii….

De la una la alta


Piata Sfatului - Brasov5In urma cu cateva zile nepoata-mea a vazut lista cu potentiali prezidentiabili si m-a intrebat cu o sinceritate dezarmanta:

– Ce crezi ca as putea eu sa votez dintre toti astia?!!!

Intrebarea ei era retorica. Nu are nicicum nevoie de recomandarile mele, nici in politica si nici in altceva. E o tanara cu (din pacate) mult prea mult creier in cap, cu excesiv de mult bun simt (lucru de care ma straduiesc sa o dezvat si nu-mi iese neam), un copil trecut prin situatii grele pe care le-a gestionat remarcabil, inca de la varste foarte mici. Deci da, intrebarea ei era retorica. Ne uitam amandoua la lista aia si am izbucnit, tot amandoua, ca noi facem lucrurile impreuna si la unison, in ras, pana ne-am prabusit de pe scaune.

Deja stiti opiniile mele despre scena politica romaneasca, nu e cazul sa repet de fiecare data, ca ma enerveaza.

Dar, de la asta, mi-am amintit lucruri de demult.

Castigasem clientul Orange. (Ma, fir’ar ea de lecitina, ca nu mai stiu daca v-am mai povestit asta pe undeva pe aici au ba, dar, cum e o poveste care imi place, o mai zic o data. Aia care o stiti, dati skip, sa nu va plictisesc. 😀 )

So…castigasem clientul Orange cu un miliard de ani in urma. Asta nu e cine stie ce stire. Dar bugetul acelei campanii a fost de departe cel mai mare buget alocat unei campanii de comunicare neconventionala. Si nu cred ca pana in ziua de azi sa fi fost depasit. Mai mult decat atat, libertatea mea de actiune a fost totala si nu pot sa nu ii multumesc lui Gossein (ș-asta francez verde) pentru asta, chiar daca, din greseala era sa-l omor de inima, dar asta e o alta poveste, pe care o s-o spun al’dat’. 😀

In etapa de pregatire, printre miliardele lucruri pe care le aveam de facut, unul era extrem de important – sa ma intalnesc personal cu primarii oraselor in care implementam campania respectiva.

De dinainte imi stabilisem in capul meu ca orice ar fi imi voi stabili HQ-ul in Brasov, ca sa pot ajunge rapid in orice colt de tara. Desigur, mizam pe ajutorul fantastic al baietilor cu elicopterele de la Ghimbav, oameni faini carora o sa le multumesc multi ani de acum inainte si nu doar pentru campaniile mele minunate, care conventionale, care neconventionale. Stiu ei de ce! 😉

No bine, imi stabilesc intrevedere la Brasov cu primarele. Ajung cu o seara inainte, imi pregatesc rochita de nunti, botezuri & business, ma trezesc de la 4 dimineata ca sa pot sa ma duc in mine, sa tac si sa ma pregatesc pentru o negociere dura (call it „fiecare cu pasarica lui”) si la orele 8 trecute fix ma prezantez la Primaria Brasov.

Aveam in spatele meu o armata de oameni care pusesera umarul si muncisera de numa’ asa ca nu puteam sa ii dezamagesc.

Ghise, ca de el e vorba, ma astepta cu un aer usor distrat. El isi permitea, io nu, da’ tot ranjeam cu toate lopetile de dinti din dotare.

Ii prezint proiectul, cu entuziasm, ca de obicei, ca io nu lucrez decat pe chestii in care chiar cred pe bune, omul ma asculta, fara sa se uite la ceas ori pe geam – semn ca i-am captat atentia si la final, cand credeam io ca l-am pus in cap de emotie si l-am convins, imi zice sec:

– Nu pot sa-ti semnez contractul. A venit Vodafone inaintea ta.

Io sa crap si mai multe nu. Prietene, esti cu capuțu?!!! Pai io degeaba am inundat p-acilea cu atata energie pozitiva?!!! Pai, ia, ca mi-o iau io inapoi si ma fac a dracu’!

– Pot sa inteleg ca Vodafone a venit inaintea mea, dar eu AM UN PROIECT MAI BUN!

– Te cred, dar eu cand am semnat pe Piata Sfatului, mi-am dat cuvantul de onoare, intelegi?!!!

Bai, vere, asta nu-i golan de Bucuresti. E ardelean si are cuvant. Stiu, ca juma din sanjele meu ii din Ardeal. Sa mor din nou cu inima si mai multe nu. Si cand muream io in mine mai abitir, cautand solutii pe care nu le aveam, numa’ ce-l aud:

– …dar daca vrei, iti dau piata din fata Primariei.

De data asta chiar am murit. Pai piata aia e un parc si pe jos e pamant. Tarana! In iarna aia plouase pana atunci si era o mocirla de numa’!

– Nu vreau! Io vreau Piata Sfatului si basta!

– Te cred, dar am semnat!

(lasa injuraturile de le-am zis random, in cap, lasa spumele, lasa adrenalina! solutia! unde dracu’ imi e solutia?!!!)

Ei si-mi vine!

– Pe ce zona din Piata Sfatului ati semnat, va rog?

Omul se uita pe niste hartii si-mi zice.

Bat din palme, intr-un orgasm intelectual total si-i zic:

– Perfect, atunci io vreau cealalta jumatate, aia de la Biserica Neagra!

– Pai si cum o sa faceti cu sunetul? – intreaba omul, pe bune mirat.

Imi iau o privire feciorelnica (bai nu stiu cum e aia, dar credeti-ma si pe mine o data pe cuvant ca asa a fost) si-i zic perfect convinsa:

– Aaaaa…pai ne intelegem, ca doar ne stim, ce dreaq’!

Omul clatina din cap a neincredere.

– Ma, daca e ceva in neregula, iti opresc evenimentul din prima zi, ca ti-am zis – cu ei am semnat prima data!

– De acord, Dom’ Primar! Se face! Oricum va tin la curent si, daca e ceva in neregula, ma retrag io prima!

Batem palma, semnam si ma gandesc sa ma duc direct la un whisky, dar ma abtin ca io nu beau ziua si oricum in etapa aia de varsta io nu puneam gura pe alcol. Da’ orshcum, conceptul conteaza. Eram fe-ri-ci-ta!

Plec la hotel si incep a linge paginile legislatiei locale si nationale, imi revizuiesc proiectul, transpir, ma infurii, ma rad ca vaca in țeava si, spre seara am solutia in mana.

A doua zi, la prima ora ma duc din nou la Primarie. Prin spate, ca acolo aveam io treaba, la biroul arhitectului sef. Ii duc schitele cu set-up-ul, ii povestesc si lui proiectul si cu semnatura lui luata, dupa alte cateva ore de negocieri, plec spre biroul de la subsol unde se plateau pe vremea aia taxele de urbanism.

Primesc formularul si ma apuc de completat scolareste. Tantea de la ghiseu nu intelegea ce goblene fac eu acolo si ma tot grabea.

– Draga, nu trebuie decat sa semnezi si gata!

– Nu, nu! Aici scrie ca trebuie sa fac schita cu locatiile exacte ale bannerelor si materialelor promotionale, sa scriu fiecare dimensiune in parte si alte cele. Eu asta fac!

– Nu, draga, nu te mai chinui! Pune un estimat de suprafata si semneaza ca sa-ti calculez cat bani ai sa platesti taxa de urbanism.

N-am luat-o in seama si am scris si am desenat de mi s-a aplecat. 4 sau 5 fise din alea am completat. Nici la scoala nu scrisesem atata, vreodata!

La final femeia era gata blocata. Cred ca m-a si injurat. Nu stiu daca de rude in viata sau decedate, ori de organe sexuale, cert e ca bine nu i-a fost. Vreo 3 ore a stat sa calculeze si la final mi-a zis ca-s dusa cu pluta sa platesc atatia bani, „ca nimeni nu scrie atat de exact locatiile, amplasarile, suprafetele”. Doar ca io stiam ce stiam!

Plec in alte locuri din tara cu lectia invatata dupa episodul Brasov. Auzeam tot felul de mesaje care mi se transmiteau pe canale mai mult sau mai putin ortodoxe, despre cum o sa ma calce Vodafonele la Brasov. Da’ v-am zis, stiam io ce stiam.

Cu o saptamana inainte de inceperea evenimentului, eram in Brasov. Cu echipe, cu logistica, cu catel si purcel. Nu faceam nici o miscare. Unde mai pui ca dormeam in pat si cu becurile pentru bradul donat de o firma canadiana pentru orasul Brasov, ca loc in camera mea nu mai era nici sa arunci un ac!

Ma distram pentru ca intre timp primeam tot felul de telefoane „dragute”, aka cu amenintari din partea dealerilor Vodafone locali, din partea altor inteligenti din Bucuresti (hai, sa nu-mi spuneti ca nu v-am povestit cum tastam io in palma, incecand sa raspund la telefonul care era langa mine!!! ).

Cu o zi inainte m-am dus la Yam-Yam, crashma misto care acum nu mai exista, am cerut sa-mi fie adus un scaun si m-am asezat in mijlocul Pietei Sfatului.

Cu inca o zi inainte nu facusem decat sa cer sa fie montate bannerele in locatiile pentru care platisem taxa de urbanism. Adica fix de jur imprejurul Pietei Sfatului si cu un accent suplimentar in zona Vodafone-ului. Aaaa…si sa se monteze bradul de 25 de m inaltime in jumatea mea si mos craciunul gonflabil, doar de vreo 6 m inaltime in jumatea lor… 😀 (I know I’m evil!)

In ziua Z, eram singura ciudata care statea pe un scaun de crashma in mijlocul Pietei Sfatului, admirand promoterii Vodafone-ului cum imi dadeau bannerele jos si le distrugeau cu o placere sadica si tot tacamul caracteristic omului resetat pe creier.

Spre seara, chem la mine team leaderul Vodafone si ii dau cartea mea de vizita. Pe spate, cu creionul, asa cum stiu eu din protocoalele de business care se respecta doar in afara Romaniei, era un mesaj scurt: „Ia-ti dosarul de eveniment. Te astept la ora 20:25 in holul hotelului Aro”.

Uite, cu ocazia asta, imi dau seama ca in nici o campanie nu am uzat de pozitia mea si am refuzat sa stau in hoteluri de 5*. La Brasov alesesem sa stau la Coroana, hotel de 3*, cu un personal foarte misto si niste camere vechi, neaduse in modernitate care m-au ajutat sa ma si relaxez si sa scriu, in putinele minute inainte de a pica in somn comatos dupa cate o zi crancena de munca.

Team leaderul s-a uitat la mine crucis, nici macar nu era primul, comparand probabil fata mea cu functia scrisa acolo. Nu de mine, ci de colegii care imi facusera cartile de vizita, ca io le spusesem sa scrie „femeie de serviciu pe 3 scari”, da’ astia erau capatzanosi nevoie mare si m-au injurat.

– Ma, fii atent la fata! Tu te duci la X (nu-i dau numele ca nu-i frumos, dar da, ne cunosteam bine) si-i dai cartea asta de vizita si atat. Ai inteles? Na si-un promoter de-al meu sa te insoteasca sa nu faci prostii!

Si-i dau un baiet de numa’ 2 metri pe inaltime si tot atatia pe latime! Al dracu’ ala de-avea curajul sa miste in front in fata astuia! Iar pe post de caine de paza pe Marian de la Stage, care strangea suruburile de la scene cu mainile goale si ne chinuiam o saptamana sa le desurubam cu tot felul de ustensile.

Rog un alt coleg sa duca scaunul la crashma, cu multumirile mele si ma indrept agale spre hotel. Iarna se simtea a veni, da’ inca nu era asa hotarata. Si, evident ca-mi cobesc ca proasta: „sa vezi ce ninsoare si ce temperaturi scazute o sa inghiti tu zilele astea, da’ dupa ce se porneste campania!”. Da’, cum ziceam, am plecat agale, multumita nevoie mare, spre hotel.

Unde am cerut „masaj extra”. Ca meritam! Leit motivul era „stiam eu ce stiam!”

In timp ce ma indreptam spre Aro aveam tot felul de ganduri si imagini. De la „al dracu’ Ghise, crede ca io nu gasesc solutii!” si pana la…you name it…

Vine sefa de campanie de a Voda, surprinsa sa ma vada acolo. Cred si io. Cine dracu o invatase meserie si dupa guidelineurile cui functiona ea, oare?!!! Zambesc rece, exact pe modelul ala despre care tata imi spunea ca voi fi ucisa in chinuri groaznice intr-o buna zi daca nu devin mai umana. O invit sa ia loc, comand cafele si-i spun:

– Uite cum facem: scoatem dosarele de eveniment si o luam de la contract pana la ultimul detaliu. Trebuie sa gasim o formula optima pentru evenimente. Aaaa si da, sa stii ca nu apreciez ca te-ai lasat prada adrenalinei corporatiste care sterge creierul oamenilor si-i pune sa faca lucruri tampite pe care o sa le regrete mai tarziu….dar, desigur, vei intelege curand despre ce vorbesc. Deci…scoate contractul!

Scoate fata contractul, scot si eu hartiile. Mare rahat, erau la fel si stiam asta.

– Scoate certificatul de urbanism!

Scoatem amandoua hartiile, la fel. Egalitate pana in momentul asta. Deci doua puncte la doua puncte. N-am rabdare de mai mult.

– Scoate fisele de amplasament si taxe de urbanism.

Scoate fata fisa ei. Una. Semnata in alb.

Scot si io fisele mele.

Ramane cu gura cascata. Se enerveaza, face ca trenul. Eu savurez cafeaua. Si victoria. Ii intind telefonul meu:

– Suna si anunta anularea oricarui eveniment in Brasov! Nu ai alta solutie, crede-ma!

Da-i cu urlete, vociferari implorari, victim role…d-astea….N-am ce sa fac. Recunosc ca sunt caine.

Anul ala a fost singurul din toata istoria Vodafone cand au fost exilati la propriu pe partia Bradu, in timp ce eu aveam Sinaia, Predeal, Brasov si o alta partie din Poiana.

Bai si asa de bine m-am simtit!!!!…. 😀 Din campania aia mai am cred ca sute de intamplari de povestit, dar voi sunteti de vina ca nu-mi amintit sa scriu si continuarile! 😀

Dixit!

P.S. Io cand ii aud pe toti boii ca vorbesc despre anularea orgoliului, mor! Frate, orice componenta buna sau mai putin buna face parte din noi. Important e sa le facem pe toate sa lucreze in bine, cum ar veni. Nu m-am simtit niciodata vinovata pentru vreo victorie obtinuta cinstit, prin munca de creier. Si da, tare bine mi-a facut la orgoliu! Aia-i!

Cand cererea intalneste oferta


Romanul trece repede si natural din postura iubitorului de manele in cea a “scroafei in copac” cu un “ce, ba, pe banii mei fac ce vreau” aruncat cu aroganta pe care doar Miorita transformata peste noapte in “fataaaaah” o poate avea.

 

…la fel de bine interiorizeaza si conceptul de Centura, nelasandu-i sanse celei mai vechi meserii din lume sa se manifeste doar fizic…

 

Altfel, insa, suntem mandrii urmasi ai atat de mult trambitatului “cel mai vechi popor din lume”, buricul universului si parintii scrisului, dar si conationali si contemporani, cand vine vorba, la o adica, cu mladitele merituoase care se intorc in tara cu medalii (fie ca vorbim de cele sportive ori de cele scolare) stralucitoare si cu matzele chioraind.

 

Mi-am inceput ziua de “marti treishpe” cuminte – citind emailurile si savurand o cafea. Neagra. La ibric. Desi nu sunt un admirator infocat al lui Plesu, un prieten a simtit nevoia sa imi trimita un link ce m-a adus pe paginile “Adevarului onlain”.

 

Descopar ca avem idei comune – de domnul Plesu si de mine zic – ceea ce nu ma face sa ma simt mai inteligenta, ci, poate, un pic mai trista, insa gustul amar imi dispare rapid.

 

“…vorbim romana ca pe o limba straina” zice in fraza de incheiere domnul Plesu, incheiere cu ocazia careia imi arunc ochii si pe pop-up-ul care imi flicarise in ochi precum ecranele jocurilor mecanice pe toata durata parcurgerii articolului cu pricina.

 

N-as vrea sa fiu rea si sa spun ca a existat o strategie in spatele pozitionarii campaniei de slabire taman pe pagina pe care apare articolul domnului Plesu, care face parte din categoria conationalilor durdulii, asa ca sar peste acest gand si observ ca onor clientul “face ce vrea pe banii lui”, iar Adevarul e centurista in foame de bani, identificand corect faptul ca intre soferul de tir si posesorul de limuzina, in Romania, pana la urma, nu e nici o diferenta.

…si parasesc pagina cu pricina, caci, pe bune, chiar nu ma intereseaza sa aflu cum poate sa piarda domnul Plesu atatea kilograme… 😀

Screen Shot 2013-08-13 at 8.28.21 AM

pauza de masa


Mi-am facut azi o bunatate de salata de rosii cu busuioc din productie proprie. Si un gratar. Ca sa mearga. Frumos, ca un ritual. Ca de obicei.

Si ma asez la masa. Intre timp am cautat sa dau peste un film, ceva…

Nici nu ma asez bine la masa ca incepe pauza de publicitate. Nah…asta-i acum…Murphy traieste si e printre noi.

Tai tacticos o bucatica de carne si nu o bag bine in gura ca din televizor aud:

– Ai probleme cu diareea?

Nu, Doamne iarta-ma, incercam sa mananc doar.

Pofta buna, imi spun in gand. Oricum era prea tarziu sa schimb canalul. Beau o inghititura de apa, sa-mi treaca senzatia.

-Descopera noul parfum de trandafiri…

Aproape ca ma inec cand o vad pe Magda Catone razand fericita dintr-un alt spot in care prietena ei il miroase pe „barbat-su”, intr-o apropiere cam prea…apropiata. Rad in hohote. Poate o sa dau si in diaree de la asta…mai stii?…Doamne fere! Sa-mi dau doua peste gura!!!

– Ce-i trebuie masinii tale ca sa devina un Audi?

Pai nah..ce sa-i trebuiasca…niste ciocane pe ici pe colo, un sac de bani pentru schimbare si cam asta…in rest nu prea multe. Dar pana sa raspund la asta, sar la geam sa ma uit pe strada, ca intrebarea parea prea tendentioasa si ma gandii ca poate mi se sugereaza ca vrea vreun prost sa fure gargaritza. Da ma linistesc repede. Pe strada treceau niste militieni care pazesc nush ce casa de ambasador de mai la deal.

Revin la masa…Se termina intre timp si pauza de publicitate. Pfff…asa de greu a fost ca nici nu mai pot sa mai mananc. O las balta.

Si schimb si canalul. Pe unul fara publicitate. Off.

din culisele muncii de publicitar


Cu ani in urma trebuia sa lansez o campanie pentru un telefon „de lux” produs de Samsung. Fiecare client are o lista de produse pe care urmeaza sa le lanseze pe o piata sau alta. Varful de lance primeste o denumire. La Samsung, acest produs se numea pe vremea accea – Anthem. Ca deh…toti avem stoluri :))
Cu multe luni inainte primisem toate detaliile, trimisesem produsul la operatori sa il testeze si sa il softeze, apoi dadusem produsul ambasadorilor de imagine (adica unor personalitati care sa il poarte cat mai la vedere si sa se laude cu el), gandisem strategia pana in cele mai mici detalii.
Dar cum se intampla de obicei la un astfel de produs, exista o multime de restrictii si conditii pe care noi, o tara de mana a „enshpea”, trebuia sa le respectam.
Ma anunta Chicago ca am materialul puse pe un FTP si imi vine si un colet cu spoturile. Emotie mare…ce sa zic!…
Ma uit pe FTP si imi fuge fericirea din priviri. Aveam documente de vreo 600 de giga, botezati de atunci de mine Gigei ca sa mi se para mai putini. Descarcam noi de ni se apleaca. Prietenii americani pusesera totul pe FTP (mai tarziu aveam sa inteleg de unde lehamitea).
Intre timp primesc si celebrul colet. Continea doua casete: o beta si o digitala. Si doua dosare. Unul mai decent – ala era guideline-ul pt spot si print si al doilea, pornografic de mare – era guideline-ul pentru vedeta.
„Vedeta” era Estella Warren. Nu-i asa ca nu va spune nimic? Nu-i nimic, ca nici mie nu mi-a zis la ora aia. Dar foarte curand aveam sa aflu!
Stelutza, prietena noastra, era un fel de verisoara de-a varului Charles. Ete na! Cum care Charles? Ala de e mostenitorul tronului britanic. Chiar el. Dracu stie ce fel de veri erau, ca nu m-am apucat de investigatii. Cert e ca trebuia sa tratam povestea cu multe randuri de manusi, asta daca nu voiam sa cumparam prea multa crema dupa.
Si ma apuc de lins paginile guideline-ului. Va asigur ca erau peste o mie de pagini. Atunci am inteles de ce americanii si-au bagat picioarele si nu au triat nimic din materiale si mi le-au dat plocon pe toate.
Stelutza, draguta ea, cumva… da’ sashie frate! Exista o vorba din popor care spune ca femeile un pic sashii sunt frumoase. UN PIC!!! Asta era complet razna. Cu un ochi se uita la slanina si cu unul peste cap.
Imi era din ce in ce mai clar ca acolo era o poveste „la impuse” si ca, sub o forma sau alta, nu e singurul lucru „la impuse”, iar ce era mai greu abia acum ma astepta.
Dupa o saptamana uitasem cum arata patul meu de acasa. Lingeam paginile guideline-urilor si frunzaream prin chinuiala de poze doar, doar oi putea alege ceva. Nu de alta, dar era scris negru pe alb ca daca nu aleg o poza in care ochiul diliu sa fie acoperit de telefon platim niste amenzi ametitoare. Dupa un calcul rapid al salariului meu, mi-am dat seama ca probabil mi-ar trebui vreo 20 de vieti sa pot achita amenzile lor cretine. Asa ca eram atenta la fiecare fir de par si fiecare privire care aluneca in afara cadrului, facandu-mi notite si transpirand abundent.
Buuuunnnn cu pozele am reusit-o. Am dat in productie materialele de OOH (outdoor pentru cei neavizati si panouri stradale pentru cei si mai neavizati).
Fac un calcul de buget si realizez ca o fi Steluta ruda cui stim noi, doar ca mama si tata noastra care era la Viena ne daduse un buget de cersetori pe principiul des enuntat dealtfel „Romania nu e o piata”. Nu mai mentionez si faptul ca la ora aia Romania avea o cifra de afaceri mai mare decat Austria si inca vreo cateva tari din CEE, nu?!….
Si ma apuc eu sa fac goblene pe buget si cumva zic hai ca o scot de o campanie decentutza, inainte de Craciun.
Sa poa’ sa cumpere tot romanu’ un gadget la amanta!
Asa ca fericita cu punctul in care am ajuns (si care va asigur ca nu era inca punctul G), ma uit ca iar e 6 dimineata, plec spre casa si la 9 trecute fix ma prezantez in agentie sa imi informez colegii de…next steps.
Chem „media” la discutii, le anunt bugetul, ii briefez bine si le zic: bai fratilor, avem produs Anthem. Asta inseamna prime time, inseamna emisiuni de la un nivel in sus si inseamna statie premium, asta asa…foarte pe scurt…
Pai mai „premium” decat PRO-ul nu era niciuna la vremea aia.
Pleaca oamenii la treaba si la ora stablita primesc de la domniile lor planul de media.
Sa cad de pe scaun nu alta. Banii ne ajungeau fix de 3 saptamani de prime time pe PRO.
Si aici, am atins si punctul G, caci in ziua de 24, ajun de Craciun, spotul meu trona ca solo spot in nici mai mult nici mai putin decat filmul „Vacanta mare”. Nu vazusem filmul, nu aveam de gand sa il vad nici macar de dragul accentului lui Radu Florescu, dar credeti-ma pe cuvant ca stiam ce calibru are.
Si ma apuca instantaneu toata damblalele. Ies din sala sa fumez o tigara si ma intorc cumva calmata si reiau briefingul: ma, voi sunteti normali la cap? Cum dracu credeti voi ca eu o sa bag produs Anthem si solo spot pe deasupra in mizeria aia de film? Ma voi sunteti cu toti boii acasa?
Calmi colegii ma privesc cu un aer de superioritate si mi se da raspunsul secolului: da ma, da tu stii ce ratinguri o sa faca?…
Ei io la faza asta am ramas muta. Dupa care mi-am amintit ca daca omul nu intelege de vorba buna, ridici tonul. Cred (nu sunt sigura) ca am urlat de-a dreptul.
Moment de criza. Ei o tineau pe a lor, eu pe a mea. Povestea ia amploare, chemam clientul la discutii, ne contrazicem in continuare.
Finalul e ca eu primesc ordin…adica la impuse sa dau drumul la spot in filmul ala. Muream nu alta! Simteam ca imi explodeaza creier si ficat in mine. Dupa atatea nopti nedormite vedeam cum cineva isi bate joc de munca mea si simteam ca mor. Despre profesinalism nu cred ca e cazul sa mai vorbim.
Dau mail pe international cu planul de media si cu mentiunea ca eu nu sunt de acord cu acea plasare a spotului si lucrurile par sa se linisteasca.
Doar ca intuitia mea ma pune sa scriu un mail catre media si sa ii rog pe colegi sa verifice minutul si secunda la care intra spotul in film si, de asemenea, secventa pe care o taie. Bineinteles ca am fost luata de nebuna si paranoica de toata lumea.
In fine…long story short, vine seara de 24 decembrie. Stiam ora la care trebuie sa intre spotul, asa ca dau pe PRO cu 5 minute inainte. Ce a urmat a fost cel mai tare trip din viata mea ever!
Masina lui Radu Florescu, un fel de agent, daca am inteles eu corect povestea, are o problema. Radu trage civilizat pe dreapta. Peisaj de padure. Se aseaza pe marginea drumului si face semn catre o masina sa opreasca sa il ajute. Masina – un tir ca toate tirurile. Cadru cu Radu din spate, se vede interiorul cabinei tirului. Soferul, predecesorul stirbului tatuat din spotul de la rachiul Calneni (aia care va mai amintiti de el), ii zambeste complice lui Radu. Apoi cadrul se strange, si vedem mana soferului cu pricina cum simula o laba franei de mana. Urmatorul cadru este Estella Waren care apare de dupa colt cu parul fluturand in vant. Atat de naturala inlantuirea de cadre si semnul mai tarziu venit de publicitate, incat aveai senzatia ca e cadru din film nu alta. Mie mi se opreste respiratia si imi iau instinctiv telefonul langa mine. Apare P-ul de la publcitate taman cand romanu se dezmeticea ca ala nu e cadru de film pentru ca pe tv taman ce se desfasurau imagini ale Manhattanului si Stelutza tatii cum se intindea languros pe o masina de lux si isi facea singura poze cu telefonul sub privire amirative alea unui … good looking guy aflat pe trotuarul celalalt. Se termina spotul legat de cadrul urmator din film, prim plan cu Radu Florescu care, cu o privire graitoare tranteste portiera tirului.
Am schimbat postul de frica. Cred ca de frica. In noaptea aia nu am dormit. Am stat ca o statuie cu telefonul in fata si ma asteptam la ce e mai rau. N-a sunat. Telefonul.
Dimineata am ajuns ametita la birou. Nici macar nu mai aveam putere sa omor pe cineva. De la intrare sunt intampinata cu urlete de bucurie: ai vazut ce ratinguri a facut?!
Nu futu-i! Am asteptat sa sune telefonul, sa fiu concediata pe loc, sa mi se rupa capul de pe umeri ca daca io va zic sa faceti un lucru il faceti, pasca mamii lui de lucru!
Atunci am realizat dureros ca nu conteaza cat de bun esti in meseria ta in Romania, daca o mana de facuti la locul faptei se pot caca oricand in capul tau si mai sunt si fericiti.
M-a umflat plansul. Foarte rar am plans in viata si acela a fost unul dintre momente.
Si nu era tot. Pentru ca filmul, care nu avea nici o legatura cu targetul produsului meu, facuse ratinguri de senzatie, evident ca si banii pe care i-am avut de platit au fost pe masura. Adica tot bugetul meu pe 3 saptamani, se ducea in fundul unui solo spot, pus intr-un film complet deplasat fata de produsul meu, ca target si obiective de comunicare.
M-am reapucat de facut goblene pe buget si am mutat si tot permutat lucruri pana cand am reusit sa gasesc o solutie optima si sa imi apar „echipa”, din simplul fapt ca mereu in viata am mers dupa regula ca „rau poate face orice prost si mult mai greu e sa faci bine”, iar eu nu voiam sa vad pe nimeni dat afara. Avusesem deja o experienta trista si nu voiam sa repet….
Ma intreb acum daca a meritat. Dincolo de faptul ca si acum imi amintesc fatza lui Radu Florescu, speriat si dezgustat cum inchide portiera tirului, cadru legat perfect de sashia Stelutza care se tot intindea languros pe masini de lux in Manhattan… :))