Ritualuri traduse de noi, pe limba noastra de copii


In targusorul Arrubiumului – din granitul caruia am fost plamadita acum multa vreme – erau tot felul de natii. Nu-mi amintesc sa se fi ivit vreodata vreo suparare ca ne spuneam pe natii – de noi, copiii, zic. Dar asta e un exemplu, ca mai am cu miile.

Eram liberi in targ, pentru ca mereu ni se dadea senzatia asta. In realitate eram cu totii atent observati. Noi eram, insa, convinsi ca suntem liberi si aventurieri, caci nu cred ca a scapat vreo sfanta de carte pentru copii care sa nu fi fost pusa in scena.

Si la sarbatori – nu neaparat le intelegeam noi pe toate, dar mergeam unii la altii, caci religiile diferite, ori originile nu ne erau nici ele limite. Si, desigur, traduceam totul pe limba noastra de copii.

Asa se face ca, intr-o zi, m-a chemat mama de la joaca – o chestie care ma nemultumea total, pentru ca figura ei imi zicea ca nu e de bine. Si nu era. Ma chemase in casa sa ma imbrace in fetita. Bocete, vociferari – nimic n-a tinut. Trebuia sa ma prezint decent la ceva ce eu am tradus pe limba mea de copil a fi fiind botezul gemenilor turci din targul nostru. Ma nedumerise intrucatva traducerea asta din capul meu, caci baietii erau apropiati de varsta mea, dar, pana la urma, asta e situatia si o sa fac si sacrificiul asta. In fond, gandul la prajiturile turcilor era cel mai bun factor motivational din cate exista.

Am coborat in fata blocului. Toti aratam ca dracu, pentru ca toti trecusem prin acelasi proces cumplit de curatare a porcului si imbracare in hainute pe care oricum le uram. Io mai ales! Auzi tu – rochie! Pffff….Da’ in fine, o sa ma ajute prajiturile sa trec si peste hopul asta din viata mea.

Pana la turci am ajuns (evident) tot ca porcii. Ca in drum am mai gasit ceva garduri si copaci de catarat, ba ne-am mai si altoit amical…chestii, pana la urma, absolut firesti.

Am ajuns in fata portilor. Care erau larg deshise, ca venise lume ca la nunta. Noi nu prea pricepeam ce si cum, asa ca am incercat sa ne strecuram cat mai „pe nevazute”. Maini de oameni mari ne mai treceau prin par, ne mai aranjau cate o haina care statea alandala si care, cumva, ne impingeau sa urmam un traseu foarte bine definit. Al dracu’ traseu, ca numa’ pe departe de platourile cu bunatati era!

Am oftat cu totii si am intrat si in casa.

Toate usile erau date in laturi, lumea se inghesuia, trebuia sa stam la coada ca la biserica atunci cand ne dadea popa lingurita de vin. Doar ca acum nu ne dadea nimeni nimic. Ba uneori ne dadeau si la o parte ca sa mai treaca nu stiu ce grabit. Oricum ar fi fost ne uitam unii la altii si ne asiguram ca e nashpa. Cum sa fie altfel cand platourie erau ca un miraj care noua ne provoca deja ameteli?!!!

Intr-un tarziu am ajuns in camera gemenilor. Care erau impopotonati cu niste haine aurii, dar stateau intr-un pat cu baldachin, inveliti pana la gat. Pe cap aveau niste coroane aurii…mai degraba niste tichii din alea inalte, ca de regi, cam cum aveam noi la serbarea de sfarsit de an de la gradinita. Nu cred ca privirile lor mi-au transmis ca ar fi speriati, dar pareau cam tristi asa…Mie, de fapt, mi-a si dat o lacrima, dar asta era, daca trebuiau botezati, asta e si pace buna. Nu stiu ce-or fi asteptat ai lor pana acum. Asa ma gandeam eu.

Cumva mainile invizibile ne-au indrumat catre iesirea din casa, dar a trebuit sa ne lipim repede de un zid, caci, extrem de grabit si cu o fata radiind de fericire, a trecut pe langa noi un turc mare (adica un om mare) care purta, pe o perna din aia turceasca – doua perechi de foarfece cat alea de croitorie de la vazusem io la bunicu’. Doar ca erau lucitoare tare. Lumea a scos sunete de bucurie, gemenii pareau si mai tristi, asa ca am iesit din casa si io m-am pus pe bocit. Nici nu stiam de ce imi vine asa.

Camarazii de arme m-au luat de dupa umeri si ne-am dus cu totii mai langa poarta si ne-am asezat in fund, direct pe ciment. Ca oricum nu mai era nimeni atent la noi. Din casa se auzeau chiote si vorbe ipe care noi nu le intelegeam.

Unul dintre ai nostri vine gafaind. Ia, ca pe asta nici nu stiam ca-l pierdusem in toata tevatura aia! Era Cezarica. Era mai mic decat noi, dar era simpatic si peltic.

  • Maaaaa!
  • Ce vrei, ma?!
  • Maaaa, le taie pusssa ma!
  • ???????
  • Da, ma, assssa zissseau oamenii aia!
  • Pleaca, ma Cezarica, de-aici! – io intelectuala data dracu’ – cum sa le taie, ma, puta? Pai si aia cu ce mai fac pipi, ma?!
  • Nu sssstiu, da asssa zisssea nenea (nu mai stiu care), ca le taie pusssa si dupa aia isss baiesssi mari. De-acum gata! Isss baiesssi mari!
  • Duuuu-te, ma, Cezarica, si te joaca, ma, ca vorbesti numa’ prostii!

Dar imaginea perechilor alora de foarfece de pe pernuta nu-mi dadea pace. Ma, sa stii ca or fi innebunit turcii din oras si vor sa schilodeasca bietii copii.

Si pune-te, Ioane pe bocete.

Cineva ne-a adus, in sfarsit, un platou cu de toate si brusc parca nici nu mai eram asa tristi. Parea ca iese soarele.

Cand am lins si ultimele firimituri de pe platouri am fost iar impinsi in casa, sa le zicem gemenilor ceva de bine.

Ce sa le zicem?

  • Ma, sa va creasca puta repede?! – nu mergea – pana si noi ne dadeam seama de asta.

Da’ ne luam inima in dinti si intram. Aia mici erau cu lacrimi siroaie pe obraz. Cineva mi-a luat capul in maini si mi l-a intors cu forta, sa nu vad ceva care era pus foarte aproape de patul cu baldachin. Mi se rupea inima de baietii aia ramasi fara puta, dar parca speram sa nu fie adevarat ce auzise ghiaurul ala de Cezarica. Prea ar fi fost de tot!

Lumea, in jur, era vesela. Pe noi ne rupea tristetea. In fata patului lor, io le-am dat jucaria pe care o luasem de acasa si o piatra de-o culesesem de pe drum, ca adunam toate pietrele care imi ziceau povesti, spre disperarea tuturor. Vorbe nu le-am zis, ca nici nu stiam ce sa le spun. Da’ nu-i problema ca se repede Danut din spatele meu, care abia astepta sa ajungem din nou la platourile cu prajituri si le-o tranteste

  • Lasa, ma, ca o sa faceti si voi pipi ca… fetele! Important e sa nu va doara!

Si o zbughim cu totii speriati, numai sa nu luam vreo chelfaneala zdravana si-n drum ne inghesuim cate proajituri putem, prim buzunare. Si cine n-avea buzunare, adica io, in poalele rochitei, ca doar trebuia sa foloseasca si carpa aia de fete la ceva!

Ne-am mai jucat, dar am cedat repede cu totii, caci emotiile zilei ne ajunsesera din urma.

Seara, in timp ce mama ma freca zdravan „sa dea rapanul jos de pe mine”, intrebarile mi-au venit in avalansa. Nu am inregistrat nici unul dintre raspunsurile ei. Stiu doar ca mi-a linistit temerile si ca gemenii nu ramasesera fara puta.

Puteam sa dorm linistita.

Acum, daca ma gandesc mai bine, nici nu stiu daca erau turci, dar mintea mea de copil asocia prajiturile bune cu turcii, cu cafeaua aia care miroase de-ti tulbura mintile, cu briciul frizerului fara clienti si de „nenea” Seifula – frizerul care imi facea bucle si cand aveam parul de 2 centimetri, de Seval – colega mea de banca si in nici un caz in ultimul rand de dadaca mea si mai ales de „tanti” Nagica. Asa sa stiti ca-s turcii mei – misto!

Si-apoi imi amintesc de Livia – tiganca, de Paraschiv cel cu minte putina, dar cu suflet mare.

Si de fapt, de tot universul acela cu straluciri de poveste, faurit de piticii fauritori pe care mintea mea ii inventase si care aveau rol de Dumnezeu, caci traiau in strafundurile muntilor si ei faurisera totul  – locul, oamenii, animalele, povestile.

Si-atat…. 🙂

Si ce lectie de viata!


Cand eram mica….adica undeva pe la varsta de 3 ani…la „blocul vechi”, adica fix ala in care ma nascusem, aveam vecini foarte amestecati.

De exemplu, deasupra noastra locuia familia Vernescu. Celor nascuti prea tarziu, numele nu va spune nimic. Domnul doctor Vernescu a fost cel care m-a scos din pantecele mamei si, desigur, principalul meu aparator atunci cand pe mama o apucau fibrilatiile (adica zilnic) din pricina faptului ca nu mancam aproape nimic. Provenea dintr-o veche familie de boieri romani ca apartenenta sociala, insa cu sange combinat. Desi regimul comunist era o mizerie, doctorului Vernescu nu i-a putut sta nimeni in cale atunci cand era chemat prin diverse tari sa opereze cazuri aproape fara scapare. Omul era un geniu si alesese sa traiasca linistit in Macin, un oras dintr-o tara limitata intelectual, incapabila sa il puna vreodata pe locul binemeritat. Eu, din cate mi-l amintesc avea profilul lordului englez. Grizonat de cand venisem pe lume, fuma pipa, cu tutun musai englezesc si se dadea cu acelasi parfum ca unchiul Mircea – idolul meu in materie de barbati. Despre sotia doctorului Vernescu nu as sti sa va spun daca avusese vreodata vreo meserie alta decat a fi sotia sa, insa si ea provenea dintr-o veche familie boiereasca, facuse pensionul la Paris. O doamna cu o sensibilitate aparte si cu niste calitati umane de negasit in ziua de azi. O DOAMNA. La ei acasa, nu stiu cum se face, insa aveam acces la colectia de papusi a fiicei lor, Dumnezeu sa o odihneasca in pace, caci a murit mult prea devreme si prea injust si, pentru mine, era ca un fel de intrare in biserica – niciodata nu am stricat vreo papusa. Ba mai mult decat atat, la ei acasa imi era drag sa fiu fetita. Desigur uitam asta in nanosecunda in care paseam pe strada si deveneam un drac de copil.

Tot in bloc la noi era o familie…nu-mi amintesc ce faceau, cu ce se ocupau, ce era cu ei. Aveau un fiu – Gheorghita, care avea handicap psihic.

Gheorghita era cu multi ani mai mare decat mine. Si era foarte inalt. Si purta mereu papion. Dar era prost ca noaptea. Asta decisesem eu atunci. Am incercat sa il invat niste lucruri, dar Gheorghita nu tinea minte neam. Si pricepea si cam greu. Da-mi placea cum se uita la mine, cu deferenta, de parca as fi fost o zeita.

Il strigam „Gheorghita cu fundiță”. Cam atata eram de proasta si de rea. Si acum mi-e ciuda pe mine si ma urasc pentru asta.

– Ma, Gheorghita, impinge-ma!

Si Gheorghita ma impingea de la spate, sa ma duc cu trotineta mea verde, pana in vale, in port.

Cand cadeam, veneam plina de draci la Gheorghita si-i ziceam de toate cele si il bateam. Gheorghita era de trei ori mai inalt ca mine, dar niciodata nu a indraznit sa ma opreasca ori sa-mi zica ceva rau.

Nu-l bateam tare, eram mai tare in gura. Dar, pentru mine, el era vinovatul. Atata ma ducea capul la 3 ani. Gheorghita plangea incetisor si-mi pupa mana si se ruga de iertare de la mine. Iar eu nu eram capabila in momentele alea, cu sangele siroind din genunchi si din coate, de iertare. Nici acum nu-mi vine a crede cat eram de egoista. Si de proasta!

Si lucrurile mergeau de la sine asa.

Pana intr-o zi de vara cand, catarata pe bara de covoare, ma antrenam de zor. Incepusem sa fac gimnastica si eram atat de incantata, incat practicam oriunde, oricand.

In ziua aia, cu capul in jos atarnand de pe bara de covoare, am tot facut misto de Gheorghita, care statea intr-o parte, atent sa ma prinda, la o adica. La un moment dat m-am prins de bara normal si atarnam asa…fara nici un gand, caci nu mai aveam idee ce exercitii sa fac. Si da, in continuare faceam misto de Gheorghita.

Si cum stateam asa, numai ce-l vad pe Gheorghita ca vine fara o vorba si ma prinde de picioare, ca si cum mi-ar fi imbratisat picioarele. Prima data am zis ca e gluma, insa gluma aia se prelungea nepermis de mult si puterea mea de a ma tine strans de bara slabea.

Am inceput sa tip, dar Gheorghita nu se dezlipea din imbratisare. Am incercat sa dau din picioare, insa inlantuirea lui era prea stransa. Nu zicea nimic. Doar fata lui arata determinare.

Pana am cazut in dinti. Si, evident, am inceput sa urlu. Sangele imi siroia pe fata, nu cred sa fi avut ceva nespart / nerupt la cap.

CUT

V-am mai spus ca in viata eu nu am principii, pentru ca termenul de „principii’ mi se pare unul mult prea sus fata de nivelul meu si mult prea pretios, insa am reguli stricte de la care nu ma abat. Una dintre ele este bazata pe o veche zicala romaneasca – „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”.

E greu sa te pui in papucii altui om, iar daca nu poti sa o faci, atunci nu-l judeca si nici nu te purta urat cu el, caci, zice o alta vorba veche, daca „semeni vant, culegi furtuna”.

Mereu imi amintesc de aceasa experienta din copilaria mea plamadita in cetatea Arrubiumului, care mi-a ghidat viata. Nu-mi iese intotdeauna, caci pana in iad drumul e pavat cu intentii bune, insa ma straduiesc, de cate ori realizez ca sunt pe o cale gresita, sa fac ceva sa indrept, iar in seara asta am simtit nevoia sa scriu despre Gheorghita pentru a-mi cere si public iertare fata de el, caci in suflet si in gand am facut-o toata viata.

Restul invatamintelor acestei povesti, va las pe voi sa le trageti. Daca aveti nevoie de ele si va sunt de folos….

Baclavalele copilariei sau cum sa fii prost pana la 42 de ani si sa fie frumos


Avem un obicei – sa ne uitam impreuna la filme.

Copilul vine cu o idee: ce-ar fi sa revedem „Sa ucizi o pasare cantatoare” si imi place ideea.

Si-n timp ce filmul rula…mai am un pic si va spun pe de rost cartea…mintea mea fugea la vremuri demult apuse.

Am avut o turcoaica drept bona. Nu mai stiu cum o chema si, cumva ciudat, de cate ori incerc sa-mi amintesc chipul ei, chipul bunicii mele iubite, idolul meu, se suprapune perfect pe imagine si nu, nu cred ca e ceva intamplator.

Despre bona mea am trei secvente distincte…na ca am apucat sa spun trei si acum ma navalesc alte imagini despre care nici nu mai aveam vreo banuiala ca ar mai exista in arhivele sufletului meu. O sa scriu de-a valma, dar cu asta deja v-ati obisnuit.

Duminicile noastre erau sacre. Nimeni nu indraznea sa ne tulbure duminicile. La ora noua fix dimineata se auzea soneria de la usa. Cu ochii carpiti de somn, cu pijamalele atarnand in dezordine peste mine ma infiintam la usa. nu eram capabila sa articulez vreun sunetel, dar eram prezenta la ritual.

Mama deschidea usa macinandu-mi rabdarea pana la radacina. In usa nu imi vedeam bona, ci doar cratita imensa, verde, acoperita cu prosop de borangic (asta era musai), iar in cratita….ei bine in cratita (sa-mi spuneti daca e gresit…ca la vase de bucatarie sunt fix ca la faza cu zemurile care la mine toate se numesc ciorbe si ca branzeturile – la patratel, mestecate sau cu mucegaiuri)…cum ziceam, in cratita tronau ca niste regine baclavalele mele iubite.

Nu stiu sa fi mancat multe alte decat zilele alor mei, insa dupa baclavalele bonei mele muream la propriu. Si la figurat, caci eram o printesa figuranta pe vremea aia. 😀

Dupa ce mama dadea prosopul de borangic la o parte si eu miroseam cu fata de drogat tarasenia, imi bagam un deget, cu smerenie, pe langa baclavale, sa nu le stric fengshuiu’, dupa care uitam smerenia si bagam toata mana in siropul magic, ca sa am ce linge in drum spre pat, inainte de a ma prabusi in tura de vise de dimineata-de-sfarsit-de-saptamana.

Era un fel de plasa de siguranta. Daca nu faceam asta, visam urat si ma trezeam plangand.

Cut

Nu stiu de ce ma dusesem la bona mea acasa. Eram mare de-acum, aveam 6 ani si eram de o aroganta fara margini la gandul ca din toamna nu mai sunt „gradinareasa”, ci devin „scolareasa”, asa cum imi explica mie tata. Mama nu. Doar ca nu stia ca eu stiam ca iesisem deja din pantecele ei si trebuia sa imi iau viata in maini. Si era claaar momentul ca trebuia sa devin scolareasa. Aveam o reputatie de aparat, pana la urma!

Tin minte ca bucataria ei de vara avea tavanul foarte jos, iar pe fereastra puteam vedea alea profesorilor viitoarei mele scoli. Totul devenea interesant. Puteam sa-mi construiesc un intreg centru de comanda acolo!

Bona mea mi-a dat ciuful razvratit din ochi si m-a asezat pe un scaunas din lemn, cu trei picioare. Am inceput sa casc ochii la ea nu cu prea mare interes, pana caaaanddd…pana cand a inceput sa faca magie cu foile de baclava. Atunci mi-am dorit „ca atunci cand o sa fiu io mare sa fac si io asa!”. Mi-a iesit o singura data in viata cu pretul pierderii a vreo 5 kile si vreo tona de transpiratie pret de vreo 4 ore bune, moment in care m-am jurat sa nu mai repet experienta.

Intindea o foaie si o subtia pana o facea mai fina ca foita de ziar. Dupa aia o lua si o arunca in aer si din momentul ala totul devenea spectacol pret de minute bune, pana cand foita aia devenea pe bune translucida. Nu am inteles niciodata cum de nu se rupea de la atata hartuire, dar la momentul ala eram prea absorbita de spectacol ca sa imi mai pese de detalii din astea.

Asa m-am invatat ca in fiecare sambata seara sa merg la ea sa asist la magia baclavalelor. Desigur ea incepea munca de dimineata si probabil ca pastra pentru amuzamentul meu vreo foaie doua, insa mie mi se parea ca face mii.

Si-apoi, cu atat mai savuroase erau baclavalele de duminica dimineata!

Cut

Intrasem in randul lumii, adicatelea devenisem scolareasa si eram mandra nevoie mare. Unde mai pui ca facusem si upgrade la prostii si totul parea in regula ori asa mi se parea mie, cel putin…

Asa se face ca adunam droaia de plozi dupa mine si-i  invatam furtul. Trei lucruri am furat pe lumea asta:

  • un cub rosu, din lemn, de la gradinita. Nasol a fost cand m-a pus tata sa il duc inapoi. Ca de luat fusese simplu de luat, dar sa vezi cum e sa il pui la loc fara sa te vada copiii, tu stiind ca toata lumea e cu ochii pe tine si ca, pana la urma, esti considerat un delincvent juvenil!
  • carti. Furam carti din librarii, targurile de carti si biblioteci publice. Nu ma puteam abtine. De atunci mi se trage obsesia ca nu intru in nici o librarie daca nu am bani (a se citi MULTI BANI) sa cumpar carti. Ai mei se duceau si le plateau in urma mea, ori le returnau daca stiau ca mai avem un exemplar prin casa. De rusinea lor platesc azi cartile. Si de frica faptului ca, daca vreodata ar fi sa fiu in stare sa scriu vreo carte, as lasa doar copiii sa o fure, dar nu si oamenii mari. Ma linisteste gandul ca sunt mediocra la chestia asta si nu voi publica veci pururi ceva. 😀
  • fructele puse la uscat de bona mea, ca, de fapt, aici voiam sa ajung.

Cum sa va explic eu ca am ajuns la aproape 42 de ani si nu ma prinsei pana acu doua seri ca totul era un scenariu? Cum sa va spun ca adunam pe bune o droaie de plozi si eram mega incantati sa furam prunele (de exemplu) puse la uscat de bona mea, pe o masa de lemn care, ce sa vezi, era lipita de un gard de sarma cu ochiuri cat capul motanului, taman bune sa ma imbie si sa ma bage in pacat tocmai pe mine, nevinovata si inocenta?!!!! CUM?!!!!!

Si stiam ca asta o infuria pe turcoaica mea blanda si buna cu chipul bunicii suprapus peste al ei si cu atat mai mare era bucuria mea de copil modelul „drac impielitat”!!!

Caci invatasem toata plodarimea sa mergem pe burta si sa luam musai cate o pruna uscata, doar ca prunele alea erau fermecate si dupa ce simteai gustul primeia nu te mai putea opri? Si ne prefaceam ocupati si prinsi in discutii in vreme ce degetele se strecurau prin gardul de sarma sa mai inhate o bunatate, caci eram viciosi de mici, insa si mai nerabdatori eram sa iasa turcoiaca mea blanda si buna sa se ia de noi, iar noi sa fugim pentru ca mai apoi sa inventam povesti cu dusmanii care erau cata frunza, cata iarba si pe care i-am doborat in lupta dreapta. Si aveam si dovada – aratam cu trufie oricui era interesat de povestea noastra trofeele obtinute –  in imaginea unor copii murdari de colb si manjiti pe fata de la atatea prune uscate, ca niste clowni de la circul comunal.

Doamne si ce victorioasa ma intorceam seara acasa, cu salopeta de blugi atarnand aproape invers pe mine, cu genunchii jupuiti, manjita pe fata ca un soldat in Vietnam! Habar nu aveti!…

Aaaaaa si musai minteam! Eram atat de convinsa ca-s desteapta incat acum mi-e si rusine sa va spun cat eram de proasta. Si de copil.

…dar asta a dat farmec vietii mele perfecte si mult mai tarziu seva pentru povesti, pana la urma….

Mi-e dor de baclavale, mi-e dor de geamie, de Dunare, de oameni dragi, de mama si de tata, de povesti si aventuri….Mi-e dor de mine…

Am sentimentul ca am trait secole si mi-e atat de drag sa va povestesc, chiar daca nu intelegeti chiar tot…poate candva o sa pun pe hartie….

Si da, am sentimentul ca foarte curand voi face din nou baclavale. Poate ultilmele…

Usor ca harta


Cand eram mica tata m-a intrebat cum functioneaza creierul meu si cum vad eu lucrurile in cap.

Am stat sa ma gandesc o perioada, pentru ca nu stiam cum sa ii explic. De fapt, stiam, dar nu gaseam exprimarea corecta. Pana in momentul in care ochii mi-au picat pe harta Romaniei. Eram mandra posesoare a unei harti cum nu cred ca mai avea cineva in targ la vremea respectiva – o harta in relief.

Am luat harta de pe perete si i-am zis tatei sa-mi spuna o problema pe care eu trebuie sa o rezolv. Tata s-a gandit si mi-a dat o situatie – simpla dupa parerea mea.

Am pus un deget sub harta si am inceput sa o invart cu viteza si in timpul ala ii expuneam variantele posibile. La un moment dat am oprit harta si am asezat-o ferm pe pat spunand ultima solutie a situatiei respective.

– Acum intelegi? Asa e de simplu. Pur si simplu asezi harta cum trebuie in cap si, in acelasi timp, lasi harta sa se invarta sa vezi tot ce ai de vazut, caci se aseaza ea singura…ma rog, datorita tie. Acum intelegi?

Despre tata, scris si caligrafie


Fac ce fac si revin la amintiri vechi, desi de fiecare data imi spun „gata, nu mai tin minte altceva”…

V-am mai zis ca mama si tata nu au vrut sa ma invete carte in speranta de a-mi prelungi copilaria, dar cum nu eram pe treaba mea de mica, am invatat singura sa citesc. Mai intai din curiozitatea de a sti EXACT ce isi scriau mama si tata in biletele pe care si le lasau atunci cand plecau de acasa. Adica nu ca m-ar fi interesat prea tare chestii de genul „am plecat sa cumpar paine, ma intorc in jumatate de ora”, dar traiam cu spaima permanenta de a nu fi descoperit ca mai facusem eu vreo nefacuta. V-am zis ca eu cred ca paranoia nu e o boala, ci o stare de spirit! :))

Dupa aia am descoperit ca cititul mai e bun la ceva –  o adoarme pe bunica si imi mai da mie timp sa fac d-ale mele.

Abia in ultimul rand cred ca am descoperit si ca cititul e misto. Dar ce zic eu misto?!… De-a dreptul cool. Doar ca pe vremea mea, maica, nu exista termenul asta in vocabularul romanilor.

De la citit a fost simplu sa trec la scris. Chiar mai simplu decat m-as fi asteptat. Desigur, nu dadeam nici cea mai mica importanta faptului ca, fiind eu pe invers cu mainile, scriam „r”-urile, „s”-urile, „e”urile si alte litere, fix pe dos. La nici 3 ani am scris si primul bilet.

La 3 ani aveam sa il sochez pe tata cu faza cu colonelul in contraspionaj (cautati si voi povestea, ca nu mai stiu pe unde e). Si cum ideea asta nu-mi iesea neam din cap, tatei i-a mai venit o idee (trasnita, cum altfel?!) – sa ma pregateasca pentru o viitoare cariera in domeniu.

Asa a inventat el povestea pentru mine. Si exercitiile tot el le-a inventat. Nici mama nu a stat deoparte la faza asta, dar implicarea ei, aveam sa-mi dau seama mai tarziu, era mai din spatele scenei. 🙂

Si-am inceput usor cu citit, citit rapid, oratorie, citire in diagonala, memorare rapida, dezvoltarea spiritului de observatie. Simplu ca buna ziua, nu v-am zis?!…

Dupa aia, a propos de oratorie, am invatat valorile accentelor, tonalitatilor, efectului fiecarui tip de sunet, accent si ton.

In paralel tata mi-a „fabricat” un „toc de copil” si mi-a insirat in fata o multime de penite. Erau…dragute…ce sa zic?…Aveam sa aflu ca voi invata sa scriu cu toc si penita si mi s-a parut amuzant la inceput. Cand au inceput sa ma taie primele transpiratii aveam sa intreb daca nu mai avem si alte jocuri. Si mi s-a raspuns pe modelul „taci si sapa”. :))

Nici chiar asa…

Oricum tin minte ca imi povestea tata despre scris, cam asa:

„Cuvantul scris are cea mai mare greutate. De aceea e bine sa te gandesti inainte de a scrie. Chiar daca ai radiera sau pic la indemana, faptul ca ai apucat sa scrii un cuvant ramane…un fapt. (…) Faptul ca il stergi nu rezolva cu nimic lucrurile. In mintea ta el va ramane scris si, uneori, va lua forma unui regret…”

„Scrie frumos! Inseamna, in primul rand, respect fata de tine si apoi respect fata de cel caruia ii dedici acele randuri.

„Dar mai inseamna ceva – e un efort sa scrii de mana, e un efort si mai mare sa scrii caligrafic, insa, cand asta iti va deveni reflex, inseamna ca mintea ta a capatat claritate, ordine, eleganta, elasticitate. ”

„Scoaterea scrierii buclate si inlocuirea ei cu aceasta scriere plata si anosta este un prim pas catre imbecilizare. Este bine sa poti simplifica anumite procese, insa, din pacate, aceasta simplificare nu trebuie generalizata, caci va costa creierul uman. De-aia voi…poate nu voi…dar generatiile viitoare se vor scleroza mai repede – pentru ca vor face lucruri din ce in ce mai simple, pe multe le vor primi de-a gata, creierul isi va diminua activitatea, iar asta nu poate duce decat la involutie. O populatie de maimute…”

„Caligrafia este o arta – arta matematicii scrierii. De-aici poezia ei. (…) Ori o arta nu poate fi facuta cu pixul.”

Multe imi zicea tata in legatura cu caligrafia si importanta ei si tare m-am bucurat ca viata mi-a oferit tocmai azi, cand se implinesc nefiresc de multi ani de cand tata nu mai e, surpriza de a gasi acest filmulet pe net. Protagonistul este fostul profesor de caligrafie al lui Steve Jobs, printre altele. I-am sorbit cuvintele si mai apoi am privit fascinata demonstratia. Enjoy!

Inteligenta emotionala zero


10386757_10204388990657858_9144731174023618851_nEu sunt o persoana cu un coeficient emotional extrem de scazut. Adica as putea spune ca tinde spre zero, chiar.

In economia vietii mele de matur decizia de a avea un caine de mari dimensiuni vine dintr-o secventa hilara petrecuta in adolescenta.

Ne obsinuisem, noi, gasca, sa mergem de la scoala – acasa, pe jos. Bulevardele cu tei ne inspirau, in vreme ce tramvaiele care luau foc nu.

Pe drum cantam, dansam, povesteam vrute si nevrute. Vrabiile ne invidiau.

Intr-o buna zi de primavara, subiectul pe care il incepusem inca din curtea scolii erau cainii. Niciunul dintre membrii gastii nu avea in acel moment un caine. Fie avusesem in copilarie, fie deloc. Cert e ca toti eram iubitori de caini.

Asadar, vorbeam despre caini.

N.a.: in discutia cu pricina, odata ce subiectul era stabilit, nu mai era nevoie sa repetam ca prostii.

Pe bulevard:

Eu: – bai, mie imi plac aia mari. Negri si maaaaari, frate! Sa ma simt protejata. Sa ma simt in siguranta. Sa ma alerge toata dupa amiaza si seara sa cadem lati in pat, amandoi.

O prietena – Bai, mie imi plac aia mai mici asa….Nush cum sa-ti zic…mai mici, sa pot io sa ii protejez. Da, stiu, am porniri materne, da mie asa imi place – sa simt io ca il protejez pe el, nu invers.

Eu – Io nu-s asa! Io raman la ideea mea: sa fie mari si negri si musculosi, asa…nush cum sa zic, da intelegi tu

Radem complice.

Ea – bai, da al tau, asta ultimul…era alb. Alb de ce nu e bine?

Eu – Nu am zis ca nu e bine. Am zis ca asa as prefera eu – sa fie mare, musculos si negru. Negru frate!

Din spatele nostru se aude brusc:

– Nu v-ar fi rusine! Uite, eleve la Balcescu! Ptiu! (si simtim cate un scuipat fiecare dintre noi, direct intre ochi) Ia sa va iau eu numerele de la matricole si sa va dau la director, sa va exmatriculeze! Curvelor!

Ramanem intepenite pret de  minute bune, neintelegand ni-mic, dar ni-mic, din ceea ce tocmai nis e intamplase.

Cand intr-un final ne pica si noua caramida, ne asezam in fund pe alee si da-i si razi!

Ajung acasa. Mama rosie la fata. Culoare care arata, de fiecare data, ca stia ce nefacuta ma facusem.

– Cum?!!! Explica-mi si mie….CUM?!!!!

-…aaa…..cum, ce?!!!!

– Cum ai ajuns in felul acesta? Nu ai primit, oare, o educatie mult peste limita superioara a educatiei din Romania? Nu ai avut absolut tot ce voiai? Ti-a lipsit ceva, mama draga?!!!

Cand ma lua cu „mama draga” stiam ca e cam groasa treaba. Doar ca de data asta eu chiar nu intelegeam.

– Auzi? Io ma duc sa ma schimb. Daca intre timp ai de gand sa vorbesti cu subiect si predicat, hai la mine in camera sa discutam!

Eram, clar, deasupra situatiei.

Mama are miscari ezitante si asta iar nu e bine. Asta era momentul in care ea nu stia daca trebuie sa ii dezvaluie si tatei sau mai bine nu, sa nu-mi iau (iar) vreun sfant de altoi.

Ma opresc din actiune. Mai bine rezolv cat e calda treaba. Sa nu ajungem la razboi – imi zpun in gand.

– Deeeeeeeci?!!!!

– Fara DECI! De unde si pana unde ai ajuns tu, la varsta ta sa discuti, in gura mare pe strada, despre barbati?!!!!!

– …..?????????….haaaaaaaa?!!!!!!

Imi amintesc brusc si lesin de ras. Mama devenea stacojie la fata si asta nu era bine, dar nici nu ma puteam opri din ras. Ii povestesc toata tarasenia intamplata p bulevard si ne asezam amandoua pe cuierul din hol razand ca nebunele.

Tata isi intrerupe lectura de amiaza si vine pe hol. Ne scaneaza pe amandoua din cap pana in picioare si nu zice nimic pret de cateva secunde. Are doar o privire neprietenoasa si intrebatoare.

Printre hohote de ras si lacrimi innodate cu fundita in barba, mama ii raspunde

– Ei….si tu acum….vorbeam despre barbati! – si continua, alaturi de mine, sa se imprastie de ras.

Tata isi aseaza mai bine ochelarii pe nas si in drum spre livingul unde isi lasase cartea arunca in treacat

– Poate, totusi, o sa aveti buna cuviinta sa imi spuneti si mie ce e cu subiectul ACESTA.

In urmatoarea jumatate de ora tineam de sase si eu si mama sa nu se sufoce tata de ras…

Depasind aceasta „scurta” introducere, trebuie sa va spun ca in Bucuresti alegerea unui caine a fost una mai degraba pragmatica, decat emotionala.

Majoritatea prietenilor mei locuiesc la bloc. Majoritatea blocurilor au lifturi. Majoritatea lifturilor sunt programate sa duca o greutate minima de 45 de kile. Majoritatea anilor vietii mele s-au desfasurat sub semnul greutatii mele sub greutatea minima pe care o transportau lifturile. Majoritatea prietenilor mei stateau la etaje care necesitau utilizarea unui lift. In majoritatea cazurilor trebuia sa declin invitatiile care presupuneau utilizarea lifturilor.

Problema: in mojoritatea cazurilor, nu puteam sa iau cainele cu mine, atunci cand ma duceam la clienti.

Intamplare: Se face ca trebuie sa ajung la Heineken. La lift mai erau niste corporatisti care isi terminasera pauza de tigara. Sunt fericita. Apasam fiecare butonul aferent etajului la care voiam sa ajungem.

Fact: toti corporatistii au coborat la etajul 3. Usile se inchid si liftul nu mai porneste. Mai apas o data pe buton. Nimic. Apas pe butonul de service. Nimic. Ma asez calma, in fund si imi aprind o tigara. Trebuie sa porneasca prostia aia anti incendiu. Prostia nu porneste ca e pusa de forma. Depasesc ora la care trebuia sa fiu la intrevedere. Depasesc si sfertul academic.

„‘r-ati ai dracu de corporatisti care nu iesiti voi la tigara!”

Depasesc orice. Incep sa cant. Ce dracu era sa fac?!…

Ah, da, sun la client. Despre care stiam ca e intr-o sedinta. Ca atare nu raspunde la telefon. Dau sms:

– Fa, caca-m-as pe lifturile voastre! Vino si scoate-ma ca-s blocata la etajul 3 si nu ma duce liftul ca am patruj de kile cu bocanci cu tot si nu mi-am luat cainele cu mine!

Evident ca nu imi raspunde nimeni nici la sms, ca, sedinta fiind, telefoanele sunt inchise pe bune.

Dupa o ora se milostiveste un corporatist sa cheme liftul. Aleluia, frate, aleluia! Se deschid usile si din lift iese un nor de fum. Corporatistul stramba din nas. Produc un „haijac” si-l pun pe ala cu forta (cu forta ochilor, ca altfel era cat dulapul) sa ma duca (dracului) la etajul la care aveam eu treaba.

(…)

Ajung acasa.

– Ba, Dioda, ce pana mea nu te-ai tinut mai tare de mine sa te iau azi la intalnire ca zacui ca un cadravru ambulant in liftul ala de fitze?!!!!

Cainele se uita cu intelege la mine. De fapt, intelegerea lui e limitata la

– Ai venit acasa? Ne jucam? Imi dai de mancare? Daca nu, du-te dracului de nebuna!

Am ales sa-i dau ceva de mancare.

In fond, el e un catel tare bun….. Si mai are si patruj de kile…

Prietenia intre specii


Toata lalaiala asta cu politia franceza care sta si pazeste teroristii imi aminteste de o intamplare de demult.

Suna la noi o matusa si-i spune lui taica-miu ca i-a intrat un soarece in casa, catarandu-se pe tevile de la baie (coloanele de apa sau cum naiba se numesc). Tata i-a spus sa puna capcana. Femeia nu mai suna vreo doua saptamani si noi ne luam grija, in ideea ca a rezolvat problema.

Suna din nou telefonul. Se bocea femeia de se dadea de ceasul mortii.

– Am pus capcana si l-am prins.

– Asa…si de ce bocesti?

– Pai de doua saptamani ii dau de mancare, ii dau apa si il ingrijesc. Cum sa fac acum, ca m-am imprietenit cu el?….

 

QED

Vorbe preacuvioase


Durau. Manastirea Durau.

Eram cu ai mei intr-o tabara. Nu mai stiu cati ani sa fi avut pe vremea aceea…

Hai sa o vizitam si pe asta, daca tot suntem in zona. Intram. Ingrijita, curata. Calugarii….cred ca cel mai tanar avea vreo 50 de ani. De admirat pentru o manastire de calugari sa fie asa ingrijita si dichisita.

Io, ca de obicei, atarn un calugar sa imi povesteasca despre istoria locului, urmand sa ajung treptat la ce carti si documente vechi au ei pe acolo. Ni se alatura mai multi oameni.

Asa se face ca, observand ceva ciudat si anume faptul ca pe acolo treceau cam multe maicute tinere, intreb, cum is io – diplomata….ma stiti doar…

– Parinte, da’ calugaritele astea is in vizita?

Parintele se lumineaza la fata, afiseaza un zambet care numai sfintenie nu trada si il aud cum imi intoarce in cap mintea mea de copil

– Aaaa…..nuuuu….sunt ale noastre! Am rugat la Preafericitul sa facem manastire mixta si ne-au adus de la Bucuresti niste calugarite…

– Si cam ce varste au calugaritele? – io netrebnica

Zambeste din nou putin cuvios, isi dezveleste dintii prea multi.

– Cea mai batrana are 29 de ani

– Pai si cum se face, parinte? -intreb in nedumerirea mea de copil. E normal sa existe manastiri mixte, atata vreme cat aveti impuneri fata de enoriasi sa vina imbracati cu cearsaful pe cap sa nu va ispiteasca?

Proasta intrebare, proasta io. Noroc cu mama care a aparut de niciunde si m-a luat de-o aripa si m-a zburat de acolo.

Multe ore am chinuit-o pe mama cu intrebari.

Abia acum imi explic de ce aia a fost ultima manastire pe care am vizitat-o impreuna cu parintii mei….

 

Manastirea Neamt

(eram, de data asta, mica tare)

Tin minte aleea pe care se intra si mai tin minte urmatoarea secventa:

Aflasem unde e intrarea in biblioteca si ma departasem de grupul de copii si de parintii mei sperand sa lase vreun popa usa deschisa la ceea ce pentru mine era tainita comorilor.

N-a fost sa fie.

Unde mai pui ca de niciunde a aparut un calugar tare in varsta. Numai bun de luat la intrebari.

In vreme ce noi discutam, ni se alatura un cuplu pe care eu l-am evaluat cam la 25 de ani. Va imaginati cat de mica eram eu, daca tinerii aia mi se pareau imposibil de batrani, nu?!…

Ascultam cu totii…

-….da….si am facut si un film…. – zice calugarul uitandu-se in zare

Io – Parinteeee, da aveti voie?

– Pai era un film din asta….stiintific. Niste franțuji l-au facut

– Pai ce stiinta sa caute ei, parinte, aci, la Neamt?

– Nu, mai, cum ii spune….documentar, mai copile…

– Aaaaa (de parca io stiam ce e aia pe vremea aia, da’ am vrut sa par inteligenta)… Si cum adica ati jucat in documentar?

– Pai asa. Am jucat, na!

– ….pai si ce ati facut?

– Ei, iaca, pai ma asezara chiar aici, in locul asta si ma pusera sa ma gandesc.

– Adica…cum, parinte? – io chiar nu intelegeam cum e aia sa te puna cineva sa te gandesti.

– Ei, ei, adica asa. Am stat cu ochii in zare si cu mana sub barbie si cu degetul aratator pe obraz, ca si cum as fi avut ganduri.

– Ahaaaammmm….si ma buseste un ras salbatic. Nu ca eu as fi fost altfel.

Parintele pare deranjat si isi muta atentia brusc asupra tinerilor despre care v-am zis.

– Si voi?…Credeti in minuni?!

Tinerii, fiind ei oameni in varsta, erau rosii la fata de cat se abtineau sa nu rada, lucru care pe mine m-a facut sa ii consider imediat aliati, se inrosira si mai tare la fata si incercau sa ingaime ceva

– Pai…sa vedeti…cum sa va spunem…asaaa…

Parintele se enerveaza. Era prea mult pentru el.

– Adica nu credeti in minuni?!!!!! – se ratoieste brusc calugarul

– Aaaa…adicaaaaa…..pai….cum sa….

– Sa nimic! Sa nimic! Pai sa va dau un exemplu, sa vedem daca atunci credeti sau nu!

Tacem brusc.

– Pai sa zicem….- si isi mangaie barba ca si cum s-ar fi gandit si apoi se intoarce brusc spre fata…sa zicem ca dormiti sub un copac, intr-o zi de vara, da?!….

Io dau din cap ca boul semn ca am vizualizat set-up-ul, aia doi ingaima un fel de „da”, calugarul se incinge, isi strange textila aia lunga pe langa el, se mangaie pe un picior (nu ma intrebati, ca nu stiu!) si continua brusc si foarte animat de vedenia din capul lui

– Aasa……si cand va treziti, domnisoara, constatati ca nu mai sunteti virgina. Ei?! Este asta o minune sau ce?!!!

Moment in care, pana si eu, care aveam 5 ani mari si lati pe vremea aia izbucnesc intr-un ras atat de dement incat sunt la un pas sa cad peste balustrada balconului. Tinerii rad si ei infundat, ca le era jena de calugar, dar tot rad pana se sufoca.

Asta se nevrozeaza grav si incepe sa urle la fatuca zgaltaind-o de umeri

– Ce, vrei sa spui ca copacul (cacofonia ii apartine, de am tinut-o eu minte pana in ziua de azi) ala ti-a furat fecioria?!!!! Oare nu-i asta o minune?!!!!

Si-o zgaltaia atat de tare ca ajunsese sa o zgaltaie de tzatze sani. Moment in care iubitul fetei uita unde se afla si mai uita si ca pana atunci doar bolborisese ceva ce puteau parea vorbe, dar nu erau, ii arde popii un dos de palma, isi ia fata pe sus si pleaca

– Hai sa-ti arat eu cum iti fura un copac fecioria si sa fie al’ dracu ala de te-o mai aduce pe tine cineva prin manastiri sa te traga toti de tzatze!

Sfarsitul primei parti 😀

 

Despre moda si parfumul copilariei


Imi amintesc franturi, dar nah…nimeni nu e perfect mai ales dupa o amnezie totala care a durat 3 ani si un infarct.

Imi amintesc de crema da fata a mamei. Ma rog…de una dintre ele. Avea multe. Mama nu se farda. Niciodata nu s-a fardat. Da’ creme avea. Riduri n-a avut niciodata. De o crema imi amintesc in mod special.

Mama si tata aveau un dulapior al lor in care isi tineau toate cele cosmeticale si parfumaraie si bijuterii. Era locul in care imi placea sa ma pierd de multe ori, nu ca nu l-as fi stiut pe de rost. La fel cum imi placea sa-i rastorn posetele mamei, desi stiam la fel de pe de rost ce e in ele.

Crema asta avea miros de fragi. Era, poate, o crema la fel ca oricare alta, daca…. Fragii au fost sigurele mele fructe favorite in viata asta. Am rezistat eroic sa admir cutia, atat de tare ca puteam sa o desenez in detaliu cu ochii inchisi. Iubeam sa miros ore in sir parfumul fragilor si sa plec in povestile mele. Pana intr-o zi cand mi-am luat inima in dinti. Si-am mancat-o. Pe toata. Avea un gust de cacat, dar am suportat acest impediment cu stoicism pentru ca nu ma puteam lasa tradata de o aparenta…un detaliu minor.

Cand au venit ai mei de la scoala mi-era un rau de ma tavaleam pe jos, dar jurasem povestilor din capul meu sa nu le dau de gol, asa ca si cu medicul langa mine am sustinut o prostie in loc sa spun adevarul. Un juramant sacru nu se incalca niciodata, indiferent de pret!

Mai era parfumul tatei. V-am zis ca aparte de orice fata a unei familii normale, idolul meu nu era tata, ci unchiul Mircea. De fapt unchiul Mircea dimpreuna cu unchiul Zolti. Tata era camaradul meu, dar unchiul Mircea si unchiul Zolti….eheeeei…..de la ei m-am jurat sa nu ma marit! Ma rog, ar fi fost Adrian Pintea pe lista, dar el a ales sa se-nalte la cele sfinte fix dupa ce am povestit intr-o seara, in cabina lui de la Bulandra si el a ras cu lacrimi la amintirile mele de copil….tralalala….de copil.

Tata si unchiul Mircea, intamplator sau nu, se dadeau cu acelasi parfum. Diferenta era ca tata nu era fumator, iar parfumul ala nu putea fi perfect decat amestecat cu miros de tutun englezesc. Musai!

Deci, onorata instanta, am distribuit toata sticla de parfum a tatei pe fizicul meu schilod de copil normal…de copil si am purces la pasul urmator. Am cautat niste ziare Scanteia, pe care oricum nu le-am gasit in casa, dar le-am gasit la nenea Panait – centralistul nostru, care aduna toate retururile sa aiba cu ce da foc la centrala blocului, ori poate asa credeam eu pe atunci, caci el le aduna de draci, in speranta ca arzandu-le se duce dracului (ca am promis ca nu mai vorbesc urat) comunismul.

M-am ascuns in balcon si am rulat un ziar intreg. Ma rog, nu a iesit chiar ca o tigara…arata mai degraba ca o trompeta, dar oricum semana cu comunismul, pana la urma. Mi-am aprins ditamai mahoarca de juma de metru si am inceput a trage cu sete dintr-insa. ( Frate-miu, ei bine, da, am fumat inaintea ta! )

Ma, nu stiu daca doar comunismul era de cacat sau doar gazeta, cert e ca „tigara” aia chiar era de cacat. Am crezut ca-mi mor plamanii, da’ cum io-s iarba dracului nu m-am lasat si am tras pana la capat, convinsa fiind ca mirosul de la acea prima tigara + parfumul tatei vor creea combinatia aia care ma omora pe mine cu emotionalul..

Nu stiu sa va spun daca a functionat ca in urmatoarea saptamana nu-mi amintesc decat ca dadeam la rate la orice fel de miros as fi simtit.

Ai mei pareau sa nu fi bagat de seama nimic, totusi…desi….

Tot in dulapiorul cu cosmeticale mai era un rimel al mamei. Mama nu se farda, asa ca prezenta acelui obiect acolo ma intriga peste masura. Adica mama se farda, dar aia insemna ca e o ocazie ca adevarat speciala.

Fapt pentru care l-am folosit eu. Intensiv. Mi-am facut genele si, pentru ca oricum mi se parea de cacao cum aratam, dar pentru ca periuta aia lasa niste dungi interesante pe fata, m-am jucat folosidu-l pe tot pe fata si pe corp. Si pot sa jur ca am iesit un indian mai tare ca in orice carte cu indieni. Ma rog….a fost mai complicat sa explic de ce aratam ca un drac impaiat cand au venit ai mei de la scoala, dar asta e o cu totul si cu totul alta poveste…

Tot in dulapiorul cu minuni am descoperit ochelarii de soare ai mamei si colectia de lentile colorate. Comunistii de ieri, democratii de azi m-ar omori sa stie ca mama avea ochelari de soare Polaroid cu un set de 12 lentile, fiecare potrivit altui fel de lumina, dar sa nu ne impiedicam de amanunte.

Tineti minte asta ca ma intorc la ea.

Tot mama avea un dulap al ei, special, pentru pantofi si cizme si alte chestii de incaltat. Eu nu mai tin minte decat doua perechi de cizme foarte cool. Unele negre si unele rosii. Ma, da’ erau cool la modul cel mai sincer si la modul ca daca as avea io d’alea acu’ as fi foarte jmekera.

Fapt pentru care, intr-o zi in care eram singura acasa (chiar daca nu pentru mult timp, insa v-am zis ca eu nu ma raportez la timpul pamantean, pentru ca pe planeta mea lucrurile stau altfel) – m-am incaltat cu cizmele rosii ale mamei, mi-am pus un mare sal al ei cu o lucratura fina, fina si ochelarii de soare cu lentile mov (acu’ nu va luati de culoare ca nici io nu m-am luat de voi….foarte tare). Da’ ce te faci cu restul de lentile si cu restul de haine de la mama din dulapul de haine (de data asta).

Am cautat niste prenandez pe terasa de la bucatarie, ca acolo stiam ca il tine tata si nu va mai holbati asa la mine, ca terasa noastra avea 45 de mp, desi stateam la bloc, asa ca loc era berechet. :d

Pe cizmele mamei am lipit de sus pana jos, pe post de nasturi, celelalte lentile. De sal am atarnat toti cerceii care imi erau mie cu liber acces, mi-am pus toate colierele mamei la gat.

Si-acu?!!! Pai cum si-acu? Si-acu ma urc pe masa din salle-a-manger si cant, ce dreaq! Impotriva comunistilor, ce dreaq, ca asta auzisem io in casa. In gura mare. De cantat zic.

Nu stiu sa va zic treburile de oameni mari. Io stiu sa va zic doar atata: usa s-a izbit cu putere de perete, mama si tata au navalit in casa albi la fata si nici macar nu i-a interesat ca zapcisem ditai sticla de parfum, nici lentilele de la ochelarii de soare ai mamei ori bijuteriile de familie. Tata incerca din rasputeri sa-mi acopere gura, iar io eram Gavroche frate, urland printre degetele lui „Ceausecu ai sa mori, pentru ca nu ne-ai omorat pe toti”, mama plangea in hohote incercand sa ascunda diverse chestii si niste neni urlau si amenintau, intorcandu-ne casa pe dos.

De atunci nu mai umblu in lucrurile nimanui, de atunci nu mai ravnesc la nimic din ce nu este al meu, de atunci cred cu tarie ca oricum ar fi am puterea sa trezesc oameni. De atunci, sunt OM.

Multe intamplari au curs de atunci si poate ca e timpul sa le povestesc….

Aveam 5 ani si atunci am devenit om mare.

 

 

„Tanti” Nagica


ouaTanti Nagica nu era ruda cu noi, dar era parte integranta a familiei noastre intr-un fel interesant.

O turcoaica extrem de inalta, cu niste ochi blanzi, mari si caprui, ca maini moi si suflet cat un univers. Nu stiu dinainte de nasterea mea, dar odata cu venirea mea pe lume, ea a avut un loc foarte bine definit in casa noastra. Nu e ea dadaca mea, turcoaica de care v-am mai zis. Cred ca am fost, totusi, un plod binecuvantat.

Cand eram in scutece si ai mei trebuiau sa se ocupe de problemele cuiva din judet sau de copiii lor de la scoala sau de salvarea planetei, Tanti Nagica era prezenta.

Mai tarziu, pe la 1 an si 8 luni am fost dusa la gradinita. Nu la cresa, ci la gradinita. De frica sa nu ma calce copiii in picioare, educatoarele ma tineau pe catedra.

Gradinita se afla in curtea liceului, adica exact langa locul unde Tanti Nagica profesa. 😀

Cand m-am facut eu mai marisoara, adica de pe la 2 ani si un pic, Tanti Nagica a fost cea care a negociat cu crizele mele de personalitate si cu fugile mele.

Cand ma lua amocul si incepeam sa zbier (eu nu am plans in viata mea, dar la zbierat mi-am dat doctoratul), niciodata, dar niciodata nu zbieram sa vina mama si tata, pentru ca la ei nu tinea santajul. Oameni fara suflet, ai mei, astia! :))

Da’ Tanti Nagica lasa totul balta si aerga intr-un suflet sa vaza ce-a patit plodul. Si ma lua in brate si io icneam de rupeam inimile publicului spectator si ii ziceam ce copil oropsit sunt eu, cum nimeni nu ma iubeste si cum toata lumea m-a parasit la gradinita. (bai, jur ca textul asta cu „nu ma iubeste nimeni” a rupt inimile multora pe vremea copilariei mele)

Iar ea statea si ma tinea in brate – si acum ii simt caldura cu care ma strangea ca sa ma asigur ca macar ea ma iubeste si nu-mi da drumul – si bocea de ziceai ca ii murise porcul in grajd nu alta. Si ma linistea si-mi zicea povesti si ma asigura ca sunt in siguranta la ea in brate, incat, la un moment dat, gratie felului cantat in care imi vorbea (bai si avea o voce extraordinara!) adormeam butuc.

Cand m-am facut si mai maricica, adica eram in categoria 3+, am inceput sa fac trasnai. MUUUUUUUULTEEEEEE! Eu cred ca nu-mi amintesc nici macar 0,00000000000000000000001% dintre ele si poate ca mai bine asa, ca altfel m-as fi simtit tare vinovata 😀

Tanti Nagica era prezenta si nu stiu cum facea si desfacea, dar, de cele mai multe ori, ma scotea basma curata curatica nu alta.

Intr-o buna zi, nu stiu cum se face dar sunt lasata in custodie la dansa, pentru o ziulica intreaga. Frumos. Curte, libertate…phiiiii, acu sa te tii!

Si-am facut tot ce mi-a tunat. Uitandu-ma eu in urma, acum, sincer va spun si cu mana pe inima ca eu mi-as fi dat o mama de bataie sora cu moartea. Frate, nici Dumnezeu n-avea cum sa tina pasul cu mine, va jur! Nu ca acum ar fi mult diferit, ma gandesc, da’ or’shcum…

Si se face ora pranzului. Si-ncepe Tanti Nagica prin a ma invita politicos la masa. Cin’ s-o auza? Si inventeaza un joc si eu ma prind, dar cand sa-mi bage mancarea in gura am zbughit-o ca din pusca. Si continua cu reprezentatie teatrala. Frumos, da’ pana la mancarea ce venea amenintator catre gura mea. Si apoi vine secventa cu „hai sa ne prefacem ca m-ai suparat si tu ca sa ma impaci – mananci” – care, evident ca n-a tinut. Pai da’ cine o vazuse pe ea vreodata in viata, suparata?!…Atat sa-mi spui si mananc. N-a avut femeia argument asa ca a trecut din nou la inventat de jocuri si de glume si de toate cele pe care ti le mai poti imagina. Nica nu tinea. Asa trecura vreo trei ceasuri, eu gandind in sinea mea ca daca tot trecu ora, apoi scap si eu de corvoada. Dar nici nu ma asteptam ca Tanti Nagica sa cedeze nervos.

Si numa’ ce-o vad cum se indreapta din spate si se face mai inalta decat oricum era, atata de inalta ca acoperea soarele, da’ era taman bine, ca oricum imi batea in ochi, isi pune mainile in sold (chestie care m-a facut sa ma opresc nedumerita din ras) si urla la mine cu vocea ei baritonala, care oricum parea ca seamana cu vocea lui Zeus cand tuna furios din Olimpul lui trecuta brusc in registru moldovenesc:

– Da puni mana, copchilu’ lu Dumniezău (???? ea fiind mahomedana???!!!) di manâncî ouli șelea, câ-s oua di țaran!

Blocajul meu a fost total caci nu intelesesem decat ca urla la mine (la mine???!!!! ea?!!!!) si ca in momentul celebrei ei replici ai mei taman intrau in curte, s-o ierte pe biata femeie de corvoada si, auzind-o ce racnea, au izbucnit in niste hohote de ras de se zguduia pamantul sub ei nu alta. Tanti Nagica se intoarce furioasa la auzul rasetelor. Nu realizase femeia ce porumbel ii iesise pe gura, insa vazandu-i pe ai mei se inroseste toata de rusine ca taman ea fusese surprinsa urland la mine (chestie pe care nu indraznea s-o faca nimeni in targusorul Arrubiumului) si le zice plina de naduf:

– D-apoi, mai oameni buni, mai prieteni dragi, acu’ va-nteleg ca v-a mancat sufletul copchilul asta cu nemancatul lui!

Si sfarsita se aseaza pe un scaunel din curte si prinde a plange incetisor, lucru care ma face sa-i fug in brate s-o rog sa ma ierte si sa ma inteleaga ca pentru mine mancarea e ceva urat si strain si greu….plus ca io-s de pe alta planeta….

Maturii se pun pe povestit, eu ma joc, apele par sa se fi linistit pentru toata lumea, insa din cand in cand ii mai aud pe ai mei cum, printre hohote de ras o mai intreaba:

– Si zi, Nagico, cum e cu ouale de taran?…si rad tustrei de se prapadesc, chestie care ma face sa-mi pun notita in cap sa nu uit sa intreb, atunci cand oi fi mare, ce-o fi insemnand asta….

N-am mai apucat sa intreb, din pacate, dar nici n-am uitat patania, asa cum nici Tanti Nagica n-a mai indraznit vreodata in viata ei sa se bage la cazna de a incerca sa ma hraneasca.

Phiiii…..si mai e intamplarea cu inelele din curtea liceului….nu mai stiu, pe asta v-am zis-o?… 😀

Criminalul de la etajul I


De mica am fost un personaj dubios. Imi placea sa fac crime. Multe, fara discernamant. Ma autodenunt cum ar veni. (si sa dea dracu sa mai radeti de data asta, cand io-s serioasa nevoie mare, ca ne luam de guler. ar trebui sa fiti terifiati! )

Nu mi-a dat Dumnezeu dragutul voce. Voce de cantat adica. In rest mi-a pus tot ce se putea pune in traista, iar eu – fiul risipitor…

In fine, nu e important.

Acasa, stateam la etajul I. Rareori ai mei aveau marele curaj sa ma lase singura in casa. Oameni cu frica lui Dumnezeu, dar cu mai mare spaima la plodul dupa care toata viata au alergat. V-am mai zis – frate-miu era idealul de copil pe care si-l poate dori o familie. Dar cum pe lumea asta exista un echilibru in toate, dupa ce Dumnezeu li l-a dat alor mei pe frate-miu, m-a adus si pe mine plocon. Na-va de va saturati! – cred io ca le-a zis.

Nu numai ca imaginatia mea nu cunoaste limite, dar am mai fost inzestrata si cu spontaneitate, asa ca absolut totul era posibil.

Dincolo de piscina in care am transformat casa, pentru ca io-mi imaginam cum, in felul asta, o sa ma plimb cu tata, cu barca prin sufragerie si cum o sa ma invete si pe mine sa vaslesc – asta fiind la categoria usoare, una dintre marile mele placeri atunci cand ma vedeam stapana pe casa, chiar si pret de doua ore cat durau consiliile profesorale, era sa ma urc pe masa din sufragerie. Era o masa din lemn de nuc, de 10 persoane, solida si frumoasa. In mod uzual, din ea imi faceam eu cort de indieni, spre marea disperare a mamei, mai ales cand m-a prins cu cuie prin buzunare pentru ca, al dracu cersaf nu voia sa stea daca puneam vazele de flori pe el.

Ideea in sine de a ramane singura acasa era pentru mine raiul si mai multe nu, dar, ca orice rai, aducea cu sine si o multime de lucruri mai putin placute. Cum ar fi ca mie toata viata imi era frica de tot felul de lucruri. De exemplu, in incercarea mea disperata de a fi un copil ca altii – ca aia din exemplele date de parinti – mi-am imaginat ca trebuie sa fa ceva sa dorm la pranz – lucru pe care l-am urat cu sfintenie pana in clasa a V-a cand a venit biecuvantarea cursurilor de dupa amiaza. Asa ca m-am gandit io de ce mi-ar fi mie frica tare, tare, tare de tot. Si-am gasit. Vazusem io un film cu Cleopatra care fusese muscata de niste serpi veninosi. Problema era ca la noi, in afara de vipere de care stiam cum sa ma feresc la o adica, in rest erau prostaci din astia de apa care nici macar sa muste nu stiu, daramite sa omoae o printesa razboinica ca subsemnata. Asa ca mi-am adus cu imaginatia un sarpe imens si desigur veninos pe care l-am plasat, unde altundeva, decat sub pat. Asa ca, in orele alea din chinuri absolute in care io trebuia sa dorm, vizualizam sarpele ala fioros care sta sub pat si abia asteapta sa ma inhate de vreo mana sau de veun picior. Cred ca atunci am invatat eu sa dorm cuminte – unde ma pui acolo stau fara sa ma misc pana la trezire. De dormit nu dormeam, da’ nici nu aveam curaj sa ma dau jos din pat pana la 4 pm. Nici de-al dracutu’! Si-apoi am descoperit ca e bine, pentru ca ma uitam pe tavan si acolo mi se dezvaluiau privirilor cele mai fantastice povesti dintre toate povestile lumii.

Da’ iar m-am luat cu vorba.

Revenind la subiect, imi era frica de paralizam cand eram singura in casa. Asa ca trebuia sa fac ceva sa depasesc momentele alea, pana reveaneau ai mei de la scoala.

Fapt pentru care, ma urcam pe masa, dupa ce ma asiguram ca departasem binisor toate scaunele ca nu cumva vreo creatura sa ma inhate. Bun….si-acu’?!….Ca doar nu puteam sta asa, catarata ca proasta-n nuc fara sa fac nimic. De dat jos nici nu se punea problema – tot de frica.

Asa ca incepeam sa cant. Dar ce spun eu sa cant?!…Racneam in buna regula, incat, acum, uitandu-ma in urma, presupun ca vecinii isi imaginau ca fac cine stie ce ritualuri satanice in care sacrific vreun porc, Doamne iarta-ma, ca v-am zis ca io cu vocea, mai slabut asa…

Pai si cam ce sa cant io cand faceam pe mine de frica? D-alea frumoase cu „prima raza de lumina s-a trezit zori si priveste bucuroasa cerul fara nori?” Pai nu, ca nu cadra cu evenimentul.

Cum pe vremea aia ma distram copios cu tata conversand in versuri, ma apucam neiculita si cantam – pe versuri proprii – dupa cum probabil v-ati prins, tot ce auzeam io impotriva lui Ceausescu, preponderent in casa, dar si adunate de prin targ, la care mai bagam bocete de jale de pana si pe mine ma lua un plans cu sughituri de se zguduia blocul nu alta. Fratioare si faceam niste balade de-as fi facut pana si haiducii de rusine, daca cineva ar fi avut maxima inspiratie de a inregistra ce debitam eu cu o verva de nedescris. Desigur, n-am avut niciodata curajul sa iau legatura cu securistii care ne urmareau pe vremea aia sa le cer inregistrarile, dar ma gandesc sa o fac. 😀

Pana veneau ai mei, toti pacientii mei din bloc erau paralizati de vibratia pe care emanam eu impotriva comunismului, eu eram si cantata si bocita si gata adormita, asa ca eram usor de preluat de tata, schimbata in pijamale de mama si bagata in pat de amandoi, negand cu vehementa a doua zi, desi multimea vecinilor de la usa zicea altceva, cum ca as fi avut vreo cat de mica implicare in sabotarea regimului comunist.

Asta una.

In scoala la ai mei, la etajul I, intr-o sala de clasa perete in perete cu cabinetul medical, era un pian.

Cum eu am fost fortata de celebra replica „la noi in familie si eu si tata si bunicu’ au studiat vioara si ca atare si tu vei studia vioara”, in ofida insistentelor mele de a studia pianul, este absolut evident ca uram vioara aia pana in maduva oaselor, desi ura aia era paradoxala in felul ei, caci, asa cum v-am mai zis, cand ma apucau pe mine tristetile alea ancestrale cantam la vioara cu atata patos de-mi tasnea sangele din buricele degetelor la propriu.

In vacante eu eram regina scolii alor mei. Fusesem „gradinareasa”, dupa aia fusesem data la alta scoala ca sa nu fiu favorizata, dar in vacante eram regina….mama lor si tata lor in scoala parintilor mei.

Nu stiu alt copil de cadre didactice care sa fi petrecut atata timp cat mine acolo si nici nu stiu sa fi avut vreunul acces ab-so-lut peste tot ca mine. V-am zis – eram regina. In afara de profesorul Georgescu care era tanar si prost in viziunea mea de copil care il descoperise in rolul de Mos Craciun, din simplul fapt ca purta mereu sosete cu acelasi model si care imi era antipatic pentru ca incerca mereu sa-si manifeste …uite ca nu stiu daca afectiunea sau antipatia si ma tragea de obraji pana ma invinetea pe bune de cate ori ma prindea ca dadeam rondul prin scoala, in rest io eram ok cu toata lumea. Nu stiu daca toata lumea era ok cu mine, dar eu cu ei da. Imi placea de doamna Cauc pentru ca avea un nume special in urechea mea muzicala, ureche extrem de dezvoltata, puternic contrastant cu lipsa mea acuta de voce. Doamna Chioveanu era pe inima mea, nu numai ca ea si toata familia ei erau cei mai buni prieteni ai alor mei, dar era asa de calda si de buna si de…nu stiu…de speciala…Mai era o doamna, uite ca am un lapsus acum si-mi pare rau….De doamna asta mi-a fost mila mereu. Tata facea misto de ea ca nu are dictie buna si o punea sa intre in concurs cu mine pe exercitii de dictie. Ma si niciodata nu a fost in stare sa zica cap coada si in viteza constantinopolitanovicescovici. Si-mi era mila de ea tare asa ca pe ea o imbratisam mereu ca sa simta ca io o iubesc. Mai era doamna Sandu – directoarea. Femeie faina si calma, cu ochi luminosi si cu o coafura care mereu mi-a placut, dar pentru mine era insignifianta pentru ca nu avea personalitate, asa ca se baza mereu pe ai mei in tot si toate. Dar datorita ei, a faptului ca stia sa inchida ochii si sa se puna intre ai mei si comunisti, in scoala aia mereu s-au intamplat lucruri absolut minunate. Si pentru asta iti trebuie tarie de caracter, rabdare, nervi, capacitatea de a jongla cu cuvintele cat sa intorci o situatie evidenta de sfidare a comunistilor intr-o chestie favorabila. Dar astea sunt lucruri de care eu mi-am dat seama mult mai tarziu.

…si ziceam ca la etajul I era pianul. Celebru pentru felul schiop in care era dezacordat. Nu-i bai ca l-am acordat io intr-o vara cu niste cuie bagate in corzi. Cuie din metale diferite si dimensiuni doferite, de s-a crucit nenea care a venit in toamna aia sa il acordeze nu numai de ingeniozitatea cu care mesterisem treaba ci si de acuratetea si corectitudinea notelor. Bai si la varsta aia nu stiam fizica nici un pic. Aveam imaginatie si ureche muzicala. Ah…si da, eram copil!

In fiecare zi, de la 9 la 13:00 io eram in sala de clasa de la etajul I si faceam improvizatie pe pianul ala.

Nu stiam clapele, nu stiam tehnica. Am mai zis: faceam vioara si aveam ureche muzicala. Da si sa le canti jazz atatea ore e nashpa frate, mai ales ca de multe ori bagam si vocea la bataie.

Pana intr-o zi cand m-am trezit ca vine asistenta medicala, imi inchide pianul si cu ultima suflare zice

– Ma jur ca nu-ti mai fac injectii daca incetezi sa mai canti pe gura. N-am nimic cu pianul suna extrem de interesant ce canti, dar, JUR, TE IMPLOR, nu mai canta si din gura.

– Pai…si fara versuri asa….crezi ca merge?

– Merge! MERGE – urla femeia sfarsita.

Atunci am hotarat ca pun capat crimelor.

Desigur, Cristina si inca alti cativa prieteni dragi mie inca mai sufera, dar macar ei sufera o data pe an, la aniversarile lor, cand, pe langa faptul ca nu am voce, ma mai si prostesc.

Si cand spun ca nu am voce, credeti-ma ca e un eufemism. Am voce. Am o voce care poate intrece orice genocid despre care ati citit in cartle de istorie ca s-ar fi intamplat pe fata pamantului.

Zic asa….ca sa stiti….nu de alta, dar sa nu ma scoateti din pepeni vreodata, ca plamani inca am, slava Domnului, iar repertoriul meu este extrem de variat, lucru pe care vi-l poate confirma Dioda, cel mai traumatizat caine din cati exista. 😀

Auziti, ma? Da voi de lucru, n-aveti azi? Ia, hai, vira ca va taie astia din leafa si-o sa dati vina pe mine!

Si sa puneti mana sa aveti o zi faina ca va rup in doo nu alta! 😀

De prima zi de scoala


Prima zi de scoalaAm reusit sa sterg din prostie si neatentie articolul pe care il scrisesem asta noapte. Poate ca asa trebuia sa fie, ca sa faca loc lucrurilor frumoase.

Ca de obicei, prima zi de scoala are, pentru mine, conotatii speciale, pline de dor si de nostalgie.

Dar azi n-o sa va zic despre scoala mea. O sa va spun ca mi-am amintit ca, de fiecare data cand parintii mei erau in clasa I, lucru care se intampla cu regularitate la fiecare 4 ani 😉 bucuria si emotiile erau imense.

De fiecare data un drum nou, noi suflete si creiere de modelat. Nu s-au obisnuit niciodata cu emotiile si le lasau sa se manifeste si cred ca asta a fost unul dintre motivele care le-a mentinut mereu spiritul tanar.

Dupa deschiderea oficiala din curtea scolii, bobocii erau condusi in clasele lor. Parinti, flori, enorm de multe flori, boboci efervescenti ori timizi umpleau spatiul plin de banci. O noua viata, un nou inceput pentru fiecare – mare sau mic.

In clasa, fostii elevi – acum „studenti la gimnaziu, in clasa a V” – cum le zicea tata, sedeau frumos randuiti in picioare, langa fostele lor locuri din banci. De jur imprejurul salii de clasa, alti fosti elevi, din toate generatiile, care cum puteau ajunge de pe unde erau. Multi dintre parinti le fusesera, de asemenea, elevi, parintilor mei.

Pe banci, manualele scolare si cate o floare.

Cei de clasa a V-a le predau stafeta bobocilor si ii incurajau.

Apoi, se trecea la prezentari, la poezii, glume, astfel incat acomodarea sa aiba loc treptat si placut pentru micuti.

Putea sa fie oricat de frig sau inorat afara, in clasele alor mei era mereu soare si veselie.

Si prima sedinta cu parintii era cu emotii. Pentru ca ai mei isi prezentau conditiile si cereau suportul parintilor pentru ca procesul de invatamant sa fie unul nu doar placut, ci si optim. Niciodata in profesia lor parintii mei nu au facut compromisuri. NICIODATA! Din pacate pentru mine, in societatea actuala, eu nu am putut sa fac mereu asa. Poate de aceea mi-e greu sa inghit multe lucruri, sa le accept, sa le tolerez, sa le urmez….Dar sa nu divagam.

Poate prima conditie era aceea ca nici un elev nu are voie sa aiba in penar, pix. Pixul, spuneau ai mei, deformeaza trasatura. Si mare dreptate aveau. Nici acasa nu trebuiau sa foloseasca pixul pentru a-si scrie temele pentru ca in acest fel nu le luau temele in considerare si le puneau si nota proasta.

Copiilor din familii nevoiase, caci ai mei nu au acceptat niciodata sa aiba in clasa doar copii de smecheri, tot parintii mei le cumparau, din salariile alea mari de invatatori, stilouri si calimari cu cerneala, caiete si ce le mai era necesar.

In prima zi de scoala, ai mei le dadeau bobocilor lor cate o coala A4, pe banci aveau culori. Ii invitau sa deseneze ce vor ei. Ii chemau apoi, pe fiecare in parte si le scriau numele intr-un colt de pagina, iar unde nu intelegeau ce au vrut copiii sa exprime, ii intrebau si notau pe aceeasi coala ce reprezinta desenele lor.

Acele dosare erau pastrate cu sfintenie la noi acasa, vreme de 8 ani.

Dupa ce bobocii plecau acasa, parintii mei nu veneau si ei acasa, unde ii asteptam noi, copiii lor biologici. Mergeau la prima ora de „studenti la gimnaziu, in clasa a V-a”. Acela era un alt prag din viata de elev si ai mei mergeau sa le usureze emotiile. Evident ca se lasa cu lacrimi si emotii cel putin la fel de mari.

Mama si tata nu si-au numit niciodata elevii – „elevi”. Mereu „copii”. Am avut eu odata o criza de gelozie si le-am zis ca „mai copiii lor sunt copiii de la scoala decat mine”.

Desenele de care v-am zis erau surpriza parintilor mei pentru copiii lor de la scoala, la terminarea clasei a VIII-a, desene de care, evident, toata lumea uitase, mai putin ai mei. Se radea in hohote, printre lacrimi si incepeau amintirile. „Vacanta la sticla”, taberele, surprizele din clasa, intamplarile, trasnaile si cate si mai cate.

Imi pare rau ca nu pot scrie cu stiloul pe calculator….cred ca as fi fost mai convingatoare.

…asa ca, pana una alta, le doresc din toata inima copiilor vostri sa aiba un an scolar bun si frumos, sa fie curiosi, sa citeasca mult, sa rada si mai mult, iar voua, putere si rabdare, intelepciune si mai mult timp alocat lor! 🙂