Tuși – originile contorsionarilor interioare ale unei matusi de rit nou


Mnoa si daca nu v-am zis, io de la nepoata-mea am primit doo complimente foarte tari: unul cand era ea (cred) prin clasa a VIII-a si mi-a zis ca ea ma iubeste pentru ca de fiecare data am varsta ei si al doilea, cand era deja studenta – si mi-a zis intr-o seara, asa, pe nepusa masa „tușșșșiiiiiiii, esti dubios de draguta”.

De faza cu „tuși” nu cred ca v-am zis. Pe scurt, e asa: ea mi-a zis toata viata ei pe nume. Io i-am zis toata viata ei in toate felurile. Ma rog, șerpișor am incetat sa ii mai spun cand mi-a zis ca nu ii place. Cred ca era prin clasa a IV-a. Da’ in rest, i-am zis in toate felurile. Da’ ea a stiut mereu, poate si din tonul meu, ca asa puteam io sa-mi manifest iubirea fata de ea. Ca in rest nu stiu om cu care sa fi fost mai dura in viata asta, altul in afara de mine. Da’ io-s mandra si ca am fost asa a dracu’ cu ea. Ca mai bine o calesc eu, pentru ca mai dur ca mine nu poate sa i le dea nimeni, asa ca tot ce va primi la categoria nasoale o sa i se para mult mai simplu de dus, chiar daca pe moment nu ar parea asa.

In fine, revenind (Doamne, pana si pe mine ma obosesc uneori propriile paranteze care sunt prea lungi, desi au o logica), ideea e ca subconstientul nostru ne face sa avem anumite tipuri de reactii. Pentru ca am fost educati intr-un anume fel sau nu. Ideea e ca ea era in perioada de „renastere”. Adica proaspata studenta si incerca teritorialitatea cu mine. Din nou. Pentru a „n”-a oara. Da, stiu, e paradoxal pentru un om cu temperamentul meu sa aiba atata rabdare!

Si numa’ ce ma trezesc intr-o seara, in timp ce eu gateam si ea freca duda, ca incepe sa-mi povesteasca ceva la modul urmator:

– Tuuuuuușșșiiiiii, azi…bla, bla, bla… – ca dracu’ mai auzea ce zice ea acolo. In interiorul meu clocoteam, caci stiam exact de unde ii vine faza asta si ca e un test, asa ca am respirat adanc, mi-am amintit de parfumul Medelenilor lui Teodoreanu si asta m-a ajutat sa ma calmez pe loc.

Asa ca, in pofida asteptarilor, m-am intors toata numai un zambet catre ea si am continuat discutia absolut firesc, ca si cum nici nu mi-ar fi venit sa o joc in picioare.

Si-a capatat glasul cu greu, pentru ca socul a fost mare si a mai baiguit ceva, in tacerea mea atenta si interesata, desi nici eu nu auzeam ce imi spune si, la un moment dat, i s-a terminat brusc gazul. A facut o pauza, dupa care

– Auzi?

Io, in gand: nu, in pana mea, ca nu m-am spalat in urechi de cand mama m-a facut si-asa-mi vine sa-ti ard dooua palme peste bot, dar ma abtin ca-s o doamna, incat pot sa aud si ce urmeaza.

Si pe gura: î?….

– Da’ pe tine nu te deranjeaza ca iti spun „Tuși”?!!!!!!!!

(mi-am pus zambetul mantie, da’ jur ca am vrut sa-i dau una peste gura)

– Draga mea, mie poti sa-mi zici si „fa”. Atata vreme cat o zici cu iubire reala, atata vreme cat asta e respectul pe care ti l-am castigat in atatia ani de cand ne stim, atata vreme cat eu atata merit din partea ta, mie imi e indiferent cum imi spui.

Pauza. Lunga. Stop respirator aproape.

Eu gateam in continuare, dar jur ca daca mi-ar fi sunat telefonul in secunda aia pizduiam indiferent cine ar fi fost. In exterior miscarile erau analizate si voit relaxate. In suflet, furtuna. In inima – sange. Tarana de-as fi muscat mi-ar fi fost mai usor, atata durere simteam!

O voce scazuta se aude

– Da’ stii…io nu am zis-o cu rautate. Adica mie imi place tare mult cum suna „tusi”, doar ca pana acum toata lumea s-a enervat cand am incercat sa folosesc apelativul asta. Chiar, tu de ce nu te-ai enervat?

Ei, pe bune! Eram in spume, in realitate, in fractiunea aia de secunda, dar tot Medelenii m-au salvat.

– Simplu: pentru ca am simtit ca desi ai vrut sa ai o rautate la adresa mea sufletul tau nu te-a lasat.

A sarit in sus de bucurie.

– Nuuuu, chiar chiar n-am vrut sa fie asa!

Nu, ma, si io tot cu paiul pe conducta am venit, sa stii!

Dar am ales sa rad. In hohote. Si pe bune. Am luat-o in brate

– Doamne, tare proasta mai esti uneori!

A izbucnit in plans amestecat cu ras

– Stiiiiu! Da’ ma ierti? Nu am vrut sa fiu rea…mie chiar imi place cuvantul „tuși”

– Atunci, asa sa fie!

– Si chiar nu te superi? – si mirarea ei era inocenta si curata

– Hai, nu fii proasta! – ziceti voi ca nu stiu sa fiu draguta!

De atunci ea n-a mai fost proasta, iar eu am devenit „tuși” cu acte in regula.

Si cu toate astea, in seara asta voiam sa va povestesc despre altceva…dar o s-o fac maine, daca-mi amintiti! 🙂 E o amintire din copilarie, cu romani, turci, tatari, rusi si tigani – despre ce cred maturii si cum reactionam noi, copiii. 🙂 Da’ m-am luat cu vorba si-am uitat. V-am zis ca am o varsta. Si am si o functie – „TUȘI” 😉

Mesaj final pentru prietenii care ma stiu din viata reala: ba, manca-mi-ati curu’, d’aia is io prietena cu copiii vostri – ca-s misto rau si asa dusa cu pluta!

Pentru prietenii virtuali – sa stiti ca io-s o doamna, in pana mea! :)))))))

For my English speaker friends: don’t try to translate my stories with Google translate! ‘Better ask me for translation! 😉

Anunțuri

Hallelujah!


Play, alea, alea, știți deja!..

În casă la noi, responsabil cu adusul de muzici, era frate-miu. Că de aia se cheamă frate mai mare. Eu eram „mucea”.

Mutarea la Brăila fusese pregătită de ai mei prin tot felul de povești care de care mai frumoase, dar și cu vizite prin locurile faine ale orașului. Așa înghițisem nada și nu făcusem tamtam. Realitatea m-a izbit dur în față, însă.

Locurile alea faine pe care le vizitasem îmi erau interzise, odată cu mutarea în târg, pentru că erau periculoase. Pe vremea lui Ceaușescu Brăila nu era deloc un oraș sigur.

Pe strada pe care stăteam atunci nu aveam cu cine ma juca. Majoritatea erau țigani, iar eu la Măcin ma jucam cu țiganii, așa că, cel puțin teoretic, nu aveam nici o problemă cu asta. În prima zi în care am încercat să mă împrietenesc cu ei mi-au luat jucariile și mi le-au distrus, iar un puradel, mai mic decât mine cu vreo câțiva ani m-a luat zdravăn la înjurat și folosea cuvinte pe care nu le auzisem în viața mea. Mi-a fost rușine să le povestesc alor mei și am ales să mă izolez.

Nici la școală nu era vreo fericire. Prezentată încă din prima zi de școală, de o învățătoare care nu avea legătură cu noțiunea de Dascăl așa cum o știam eu,  ca fiind „fata care vine dintr-un oraș fără tramvaie, care are 10 pe linie și care trebuie împiedicată să ia coronița” – m-am trezit cu peste 30 de copii dușmanii cei mai duri pe care îi poate imagina un om. Și asta a durat până în clasa a VIII-a, chiar dacă unii dintre ei trecuseră cumva de partea mea.

În zilele noastre am numi asta „bullying”. Pe atunci nu avea nici un nume. Nu cred că era zi în care să nu iau bătaie, ori să nu mi se rupă temele, în timp ce eram ținută de câțiva colegi, doar ca să nu am ce arăta și să iau notă proastă. Prin clasa a V-a, mi-am luat inima în dinți și am sărit și eu la bătaie.

Și tot așa, nu ziceam nici pâs acasă. Mă găndeam eu, cu mintea de copil, că n-ar avea rost să-i încarc și eu pe ai mei cu prostii, pentru că ar fi însemnat că nu mă descurc. „Aduceam” note mari acasă și asta ar fi trebuit să fie suficient.

Cam asta era viața mea de copil mutat în târgul cu tramvaie.

Gura de oxigen venea din faptul că îmi făcusem câțiva prieteni cu cel puțin 2 ani mai mari ca mine, colegi de la școală. Ei mă priveau normal și mă tratau ca pe un egal. Doar că timpul petrecut cu ei era puțin comparativ cu restul… 2 ore de joacă, după terminarea temelor, căci, chiar dacă ai mei erau la școală din creierii dimineții până în ai nopții, eu știam ce am de făcut și-mi vedeam de treaba mea, conștiincios.

…Și muzica. Muzica era cea mai importantă gură de oxigen! În continuare nu-mi plăcea vioara, dragul de pian nu mă părăsise, doar că acum vioara devenise salvare. Și muzica adusă de frate-miu.

Spre surprinderea lui, n-am înghițit din prima Jannis Joplin și mi-a trebuit multă vreme până să se întample asta.

…Dar într-o zi a venit acasă cu o casetă nouă. Nu știu de unde se învârtea să facă rost de muzică pe vremurile alea total tâmpite și nici nu-mi puneam problema asta. Pentru mine era ceva firesc.

-Tilică, vino să asculți ceva bun!

Am închis ușa camerei noastre, a scos misterios caseta din buzunarul hainei (uniforma școlară) mult prea negre. Caseta părea ceva prețios, dacă e să mă iau după gesturile lui. Unde mai pui că aveam un casetofon Grundig (nu știu dacă i-am scris numele corect, mă corectați voi, la o adică) pe care numai Dumnezeu știe cum reușise tata să-l cumpere.

Nu mai știu dacă am apucat prima jumătate a primei piese, după care am izbucnit în plâns și așa am ținut-o până la final. N-am știut niciodată ce anume declanșa în mine muzica aceea.

Știu doar că după plecarea lui frate-miu la facultate, ascultam noaptea, încetișor, caseta aia si parcă nu-mi mai era așa de dor de el. Și o ascultam și ziua, că parcă îmi ușura poverile din suflet.

Era albumul „Various postion” al lui Leonard Cohen.

Anii au trecut și muzica lui m-a însoțit mereu, pe oriunde m-a dus viața.

Ceva mai târziu, Kreatza mi-a dăruit 2 cărți scrise de Leonard Cohen.

Și încă ceva mai târziu, Cohen a venit în Romania. De două ori. Nu mai știu de ce nu am putut ajunge la primul concert, dar știu că la al doilea, nu aveam bani nici să trec strada. Și mă durea inima tare. În ziua concertului mi-a sunat telefonul. Era o bună prietenă cu care vorbeam foarte rar, din păcate, dar pe care mereu am purtat-o si o port în sufletul meu, căci face parte din categoria oamenilor speciali din viața mea.

– Ce faci deseara?

– Stau acasa si-mi rod unghiile.

– Ei stai acasa o laie! Te duci la concert. Vezi că la poartă te așteaptă o invitație pentru două persoane, în Golden Circle.

– Fată, ești nebună?!!! Păi la Golden e 1000 de lei biletul!

– Hai sictir și hai pa, că mai am o grămadă de treabă! – și mi-a închis telefonul în nas înainte să apuc să-i mulțumesc ori să scot răcnete de bucurie.

N-am plâns la concert până când Leonard Cohen s-a așezat în genunchi și a cântat. De atunci și până la final lacrimile mi-au curs pe obraji. În sfârșit era bine…. Era așa cum trebuia să fie. Am avut locuri la vreo 3-4 metri de scenă și, la un moment dat m-am întors. Toți cei din jurul meu aveau ochii scăldați în lacrimi. Și toate erau de emoție și bucurie!

Nu sunt capabilă să pun în cuvinte tumultul de trăiri din acea seară și nici felul în care m-au atins cuvintele lui, căci a vorbit mult publiculului. Și, sinceră să fiu, nici nu simt nevoia să împărtășesc toate astea. Sunt comorile mele, în colțul meu de suflet și minte.

Am plecat în tăcere de la concert și am păstrat acea tăcere multe alte zile, în mine.

Zilele acestea mi-am amintit mai acut ca oricând adolescența mea, deloc ușoară, din târgul cu tramvaie al unui Codin perpetuu…

În gât am un nod. Nu plâng. E un dor sfâșietor pe care îl resimt fizic.

Drum bun, OM bun! Pentru mine n-ai plecat nicăieri. Ești cu mine până când voi pleca. Și dacă ar fi să fiu singurul om care simte asta, înseamnă că trăiești! Hallelujah!

 

Sursa foto

 

 

Casper și rețetele tradiționale


Cum n-am somn la ora asta (ăv cors!) și mă scarpin mai rău ca ăia care au râie din pricina prea multelor înțepături de țânțari – „subțiri la glas, înzestrați la cap c-o sculă – minusculă, cu pretenție de nas” – și de păianjeni și alte lighioane care mai de care mai drăcoase, în pofida „pastilelor antițânțari” care promit să te scape de lighioane, a spray-urilor minune și a gazului lampant și el, de asemenea, cu dedicație, mi-am amintit o poveste pe care doar prietenii apropiați o știu și pe care m-am gândit (am și această funcție, da’ e in dotările opționale, așa că d’aia n-o folosesc prea des) să v-o spun și vouă.

După cum știți, ori, dacă nu, aflați acum, în limba engleză „sage” înseamnă salvie, iar în franceză înseamnă „înțelept”.

(Și uite așa mă pocnește brusc ideea să mai fac o categorie pe blogul ăsta și să-i zic „din întelepciunile Virginiei”, pentru ca io pot să am mai multe, funcție de stare, de moment și, evident, de mediul înconjurător).

În fine, acu, că v-am luminat în privința sensului cuvântului „sage” în două limbi și anume străine, să vă zic povestea și-n a treia. Limbă. Cea mai grea, că așa e mereu prima.

Se face că iau io cu niște ani în urmă semințe de salvie. Albă. Că e bună la mâncare, mă, haioșilor! Le pun în pământ, fac dansul ploii pe lângă ele preț de vreo 3 ani, timp în care tot ce răsare e o așchimodie anemica. Da’ io am voință, așa că decid, odată cu mutarea în casa asta, că e rost să o plantez în grădină. Mă și numa’ ce-i dau startul că se pornește nebuna și se face ditamai tufa. Pentru că e plantată fix in fața ușii de la intrare, evident că uit mereu să mai smulg și niște frunze să pun în mâncare și mereu mă aventurez până în fundul grădinii, de obicei noaptea, însoțită de o lanternă de lumineaza și lumea ailaltă, sa rup două – trei fire de cimbru, ori rozmarin ori ce mă mai tună pe mine. De obicei nu mă tună decât până la cimbru. Așadar salvia mea e dezvoltată frumos. Desigur, mă și laud, dar asta e o altă poveste.

Într-o noapte dintr-o vară tot ca asta, adică în care onor primăria dăduse din părți cu zeamă împotriva insectelor pentru că banii se duceau în tipărit scrisori lacrimogene de pus în cutiile poștale ale oamenilor care nu au treabă cu poșta în general și (poate și) în particular, la fel de ruptă de țânțari și disperată de ineficiența produselor pe care aruncasem o poală de bani, mă hotărăsc să iau taurul de coarne și sa caut pe net soluții naturale pentru îndepărtarea bestiilor.

Ajung la un articol, îl citesc în diagonală, cred că din pricina emoțiilor și mă pun pe treabă.

Aveam io prin curte un grătărel ogârjit și vai steaua lui, pe care nu-l mai foloseam de dinainte de AD, îl aduc în fața ușii de la intrarea în casă, smulg un ditamai brațul de salvie, pun ceva cărbuni și când ăștia promiteau o adevărată ardere pe rug, arunc și salvia. Și simt cum urlă țăranul din mine, așa că îmi iau o țigară și mă așez pe pragul ușii căscând ochii la cer. Nu-i vorbă că de la mine nu se văd prea multe stele din pricina becului de pe stradă care o arde puternic taman când ți-e lumea mai dragă.

Fumul îmi intra în ochi și în nas, da’ io fumam în legea mea și mă bucuram doar la gândul că scap de vietăți înțepăcioase.

Bai și nu stiu cum se face și dau să ridic ochii spre cer și din stânga mea, fix de deasupra garajului vecinului, numa’ ce-l vă pe Casper dansând voios prin aer, spre dreapta mea, strigându-mi un vesel „buhuhuhu”.

Scutur din cap, mă uit la Diodă, ăsta părea prost în cap. În al lui, desigur. De fapt, se uita condescendent la mine. Îmi iau inima în dinți și ridic din nou ochii spre cer.

De data asta, din stânga mea venea o armată de Casperi, dansând sincron tot spre dreapta mea, salutându-mă la fel de voios tot cu „buhuhu”.

Mbă băiete! Mmmm-bă bă-ie-te!!! Îmi dau două palme. De data asta Casperii au devenit nervoși și asta se simțea din felul în care „buhuhuhu”-ul li se transformase, de ziceai că e bătălia de la Plevna.

Ioane, nu e bine! Și, conform cântecului, „la război, Ioane, la oaste hai!”, execut un aruncat în patru labe și mers așa, să nu dea Casperii și cu ceva grenade. Dibui inexplicabil de repede telefonul și încep a mă gândi pe cine sun. Once nu, că are familie și dorm toți, deci nu îi sperii. Dani nu, că doarme oricum. Ăla nu, ălălaltu nu. Dau să fac un atac de panică și mă opresc în timp util. Am pe cine să sun! Așa că sun. Ce dacă-i 4 dimineața?!

Îmi răspunde drăgăstos.

– Fă, io cu tine la ciorbă la ora asta nu ies! Mai dormi și tu dracului la ora asta, că mâine-i zi de lucru! Și mai învață-te și tu să mănanci singură, ce dracu?!!!

Știam io că toți prietenii mei mă iubesc!

– Mă, taci, nu e de iesit la ciorbă! E grav, mă!

Vocea omului devine brusc lucidă.

– Bai, Amelie, ești ok?!!!! Ți-e rău? Vin acum!

– Nu mi-e rău, mă! Cred că m-am dus cu pluta. De tot, mă! Să nu mă duci la spital, că aia mă omoară, mă! Îs cuminte, stau în casă, nu mai ies în lume, astea… Să nu mă duci la spital, mă!

– Bai, io vorbesc serios! Ce ai? Ce s-a întamplat?

– N-auzi, mă, că…gata? Gata! Am înnebunit! Adică pe bune, mă!

– Băi, nu fii tâmpită că e dimineață. Zi ce s-a-ntâmplat!

– Îl văd pe Casper, mă! Asta s-a întamplat! Și nu-i numa’ unu! Îs o armată, mă! Și toți fac „buhuhuhu” la mine, mă!

Și mă pocnește un bocet de zile mari. D-ăla cu sughițuri, nu așa!…

– Bă, Ioane, hai s-o luam logic! Ai fumat ceva?

– Numa’ țigările mele. Știi că nu am treabă cu altceva! – ei, uite, intrebarea asta chiar m-a enervat!

– Ai fost pe la vreun chef și te-ai pilit?

– Nu, mă! Am lucrat și pe urmă am văzut un film?

– De groază?

– Nu mă uit la d-astea, doar știi!

– Atunci ce-ai? Te-ai dilit?

– Păi io ce dracului încerc, mă, să-ți spun?!!! Cred că da!

– Nooo, fii atentă!

– Î?…

– Ce-ai făcut tu în seara asta cât ai lucrat sau te-ai uitat la… ce naiba te-ai uitat tu?

Și povestesc omului de-a fira-n păr tot. Inclusiv despre aplicarea rețetei cu arderea salviei. Și numa’ ce se pune ăsta pe un râs de mi se zguduia și telefonul în mână. Halal prieten! Io-s disperată și ăstuia îi arde de râs! Dau să închid când omul îsi înghite brusc hohotele de râs și-mi dă comanda:

– Ioane, fii atentă, acum te duci și te culci. O să visezi….hai să spunem că o să visezi mai ciudat așa… Nu te sperii. Iei și o sticlă cu apă s-o ai lângă tine. Dacă mai e ceva, mă suni, dar eu sper să nu mai fie. Îți explic eu pe lumină cam cât de dusă cu pluta ești.

Și mi-a explicat și am râs până m-am sufocat. De atunci nu mai pun salvie nici în mâncare. De frică. Dacă îmi iese din cuptor vreun Clooney și-mi face „buhuhuhu”, io pe cine sun?!

Altfel, salvia mea e bine merci, ditamai tufa, cum v-am spus.

Mariș, vrei niște salvie, soro?! Am citit io că dacă o arzi, alungă țânțarii. :))

 

 

 

La multi ani, Sanda Nicola!


O sa povestesc punctual.

In vremea cand luasem decizia dura de a ma rupe de business pentru a incerca sa salvez viata mamei, a fost o perioada cand am lucrat la Prima.

Pe Sanda e prea mult spus ca o cunoscusem. Ne incrucisam pe culoare, schimbam doua vorbe, dar asta nu inseamna a cunoaste un om.

Dar, cum eu cunosc oamenii prin metode neconventionale, probabil ca Dumnezeu dragutul si-a propus sa ma aduca aproape de un om pe care, chiar daca nu aveam sa il revad multi ani, sa stiu ca e acolo si mi-e bine in suflet cand ma gandesc la el. Acel om e Sanda Nicola.

Se face ca intr-o buna zi, pe culoarele spitalului, intalnesc o fetita de 3 ani si ceva. Era „rasa-n cap”, firicelele de par abia iesite tradand parul blod. Ochii albastri ii acaparau jumatate din fata, iar gurita rosie cealalta jumatate. Nu m-am decis pe loc care jumatate mi se pare mai faina, asa ca m-am aplecat si am imbratisat copilul.

Copilul avea arsuri din crestet pana in talpi, picioarele erau deja deformate si calca, la propriu, pe oasele de la glezna.

Copila m-a imbratisat si ochii ei au devenit si mai luminosi.

(Mi-e greu si acum sa spun aceasta poveste si va rog sa ma iertati daca nu am sa fiu foarte coerenta)

Imbratisarea ei stransa imi facea bine. Si eu eram, in fond, un copil necrescut. Un copil care isi pierduse deja tatal si se dezumaniza voit ca sa-si salveze mama. Aveam 27 de ani…

Ochii mi s-au umplut de lacrimi si a fost si mai greu cand am auzit

– Te-am vazut si ieri pe aici. Te iubesc! Vrei TU sa fii mamica mea?

Am tinut-o strans in brate si am plans ca o nebuna. Cand mi-am revenit, caci, nefiind un om care sa poata plange, chestia asta, la mine, e echivalentul catorva secunde extrem de intense, am inceput sa vorbesc cu copila.

– Cum te cheama?

– Maria

– Stii cati ani ai, Maria?

– Trei ani si jumatate

(Vorbea perfect, fara cuvinte stalcite, fara alintaturi, cu fruntea brazadata de ganduri de om mare)

– La ce salon esti?

– Aici – si-mi arata cu degetul usa.

– Cu cine esti internata?

– Cu mama mea sociala.

Am intepenit.

In ziua aia am urmarit-o pe „mama” sociala.

O femeie care vorbea la telefon si statea la cafele cu toata lumea. Copilul era ignorat complet. De aceea Maria plecase pe cont propriu, desi se misca greu, sa exploreze spitalul; si se imprietenise cu toata lumea.

Pe masura ce treceau orele spumele mele cresteau.

Seara, dupa vizita, m-am dus la seful de sectie de la Chirurgie Plastica si i-am cerut o intrevedere. I-am cerut sa imi dea toate datele Mariei.

Copila se nascuse intr-o familie…Nu e bine. Copila fusese adusa pe lume de o femeie fara capatai, alcolica. Nu stia cine e tatal, probabil tot un alcolic. Din analizele psihologilor reiesise clar ca Maria e un copil supradotat.

La varsta de un an si jumate Maria a primit un cadou special din partea mamei ei – apa clocotita turnata pe ea, din cap pana in picioare, cu intentia clara de a o mutila pentru a o scoate la cersit, pentru a avea ea bani de alcol.

(E nasol ce cititi, nu? Imaginati-va ca eu voi trai toata viata cu imaginile si povestea in cap! So shut the fuck up daca aveti pareri intelectuale!)

Dupa ce copila a fost oparita a fost infasurata, asa, cu ranile sangerande, in carpe murdare, astfel incat urmarile sa fie cat mai grave.

Nu se stie cine a sunat la politie si tot nu se stie cum, cei de la Serviciile Sociale si-au urnit fundurile lor grase pana la domiciliul acestui animal care ii daduse viata Mariei. (Ma scuzati, animalele sunt fiinte superioare omului! Acestui rahat de om am vrut sa spun)

Maria era in coma deja, tot corpul ei era o rana infectata.

Gratie unor medici (exceptii ale sistemului medical romanesc), Maria a scapat cu viata. Mutilata in ultimul hal.

Pana la varsta la care am intalnit-o eu, trecuse deja prin 18 operatii si parca nu se cunostea nimic.

Mama sociala in grija careia fusese plasata avea 4 copii naturali si se inscrisese in acest program pentru a beneficia de banii din partea statului pentru ingrijirea Mariei, care nu era deloc ingrijita.

Pe astia nu-i cauta nimeni la cutiuta cu maimute, nu li se dau teste si nu exista sisteme de verificare valide!

Sunt furioasa. Maria are nevoie de multi bani pentru a continua operatiile care sa o ajute cat de cat sa aiba o viata coerenta.

Desi pana la momentul in care mama incepuse lupta ei cu moartea eu eram extrem de bine conectata in mediul de afaceri si nu numai, am constatat (pentru a cata oara?!) ca oamenii, la modul general, sunt niste rahati. Exceptiile confirma regula.

Asta pana intr-o buna zi cand m-am hotarat sa o sun pe Sanda. Habar nu am de ce m-a impins instinctul sa o fac.

Habar nu am cum am reusit sa-i povestesc, asa, gafaind de nervi si inecata de revolta, cum ca vreau sa ma ajute sa facem ceva pentru Maria si mai apoi sa ma ajute sa o infiez pe fetita. Stiam ca in privinta mea medicii sunt neputinciosi, nefiind capabili sa dea vreodata un verdict, insa ma lipisem de copila asta cum nu cred ca va puteti imagina. Si ea de mine.

Habar nu am nici cum a reusit Sanda sa inteleaga ceva din vorbirea mea dezlanata. Cert e ca, dincolo de raspuns, mai degraba am simtit-o ca-mi spune da, ca e alaturi de mine.

Sanda nu avea o viata simpla. Nici acum nu cred ca are, dar nici nu cred ca am putea vorbi despre ea in termeni simpli.

Sanda s-a urcat in masina si s-a pornit spre Suceava, doar ea stie cum a convins statia ca trebuie sa facem aceasta campanie sociala.

La Suceava a aflat alte amanunte socante despre fetita. A facut un documentar si a inceput campania pe tv.

In timpul asta eu ma luptam inclusiv cu Dumnezeu pentru viata mamei, aveam grija de mai multi pacienti din reanimare si aveam vreme sa ma si joc cu Maria, testand-o in aceasta maniera si, in acelasi timp si, adancind relatia dintre noi.

Datorita Sandei am reusit sa o inlaturam pe acea „mama sociala” care era un alt rahat de om si sa facem autoritatile sa se teama ca lucrurile ar putea capata alta amploare.

In timpul asta mi-am facut si dosar de adoptie. Din pacate nu am trecut testul. Eram, pana la urma, o corporatista de doi bani, cu venituri bune, insa singura. Cine dracu sa fi stat alaturi de mine cand eu eram in spital 24/24, 7 zile din 7, de vreo doi ani?!…Deci da, nu eram eligibila. Doar pentru ca nu eram maritata. Atat a inteles statul roman! Dragostea mea pentru copila sau a ei fata de mine nu contau in economia scriptelor.

S-au strans banuti pentru inca niste operatii ale Mariei si i-a fost gasita o famile dornica sa o adopte.

Dupa o vreme i-am pierdut urma Mariei. Stiu doar ca ii era bine la acel moment. N-am uitat-o niciodata si mereu ma rog pentru ea sa ii fie bine.

Nu imi poate lua nimeni rana din suflet ca nu i-am putut fi mama copilului pe care l-am iubit si inca il iubesc enorm, asa cum nu-mi poate lua nimeni amintirea faptului ca, dintre toti oameniii din jurul meu, singurul care s-a luptat cu adevarat a fost Sanda.

Iar pentru asta nu am cum sa ii multumesc vreodata in aceasta viata.

Si-atat…

Nu ma infuria, ca pierzi replicile


Toata viata mea, aia de pana la intrarea tarii in (M)UE, am avut tot felul de probleme pe aeroporturi. Principala fiind aia ca am ochii kaki, sau, precum spunea mama, Dumnezeu s-o odihnesca in pace, „culoarea cainelui cand fuge”. Asta pentru ca ochii mei sunt fie kaki, fie galbeni ca la matze, fie extrem de verzi (si asta numai daca am bagat bocete masive inainte de vizionare, altfel lucru rar).

In urma cu multi ani trebuia sa merg la un „regional meeting” pe Samsung, la Budapesta. Le spun colegilor sa ma lase ultima la check in, ca stiu io ce stiu. Ei fac misto de mine, ca altfel n-avea farmec toata treaba.

Ajung la aeoport si constat ca sunt ca si ei – cu ochii carpiti de somn. Cu diferenta ca ei apucasera sa doarma ceva ore, iar eu statusem in agentie sa termin ditamai raportul de tara.

Trec ei bine si frumos si ajung si eu si, ia ca incepe:

– In pasaport scrie ca aveti ochii verzi…

– Da, pentru ca in pasapoarte se trec doar ochii negri, albastri sau verzi. Io-i am kaki.

Si ma si holbez bine sa se vaza. Problema era ca in dimineata aia, de la oboseala, ii aveam glabeni ca la matze, cum am mai zis.

– In poza aceasta nu sunteti dumneavoastra!

– Ba da, eu sunt, dar in postura de om serios. Azi am furat banii de paine si, pentru ca nu ma duce capul, am ales sa fug in Ungaria.

Gluma mea tampita nu pare sa prinda, ci sa enerveze. Colegii pareau usor isterici. Le furam din timpul pentru baut cafele.

– Ma iertati, geanta pt bagajul de mana e in regula?

– da

Arunc geanta colegilor si le urez drum bun in salonul de la business class unde aveau cafele de fitze. Daca nu ma lasa tantea asta sa trec, macar astia, la Budapesta, gaseau ei, dreaq in geanta mea, printre chiloti si sutiene, raportul de tara, nu de alta, dar ma muncisem la el ca un caine.

Astia pleaca si raman eu la ghiseu. Frate si era 4 dimineata!…. – v-am zis… Imi venea sa omor oameni nu alta, atat de dimineata era.

– …deci, revenind, in poza nu sunteti dumneavoastra, iar ochii nu se potrivesc.

Mai aud cateva argumente. In timpul asta eu tac. Am un foarte prost obicei ca in momente critice sa fiu foarte calma cand toti ailalti sunt foartte nervosi, ca sa acumulez, sa ma enervez bine si la final sa rup gardul. Ma ajuta si dintii mari, ce-i drept si, acu’ pe bune, se asorteaza foarte bine direct in carotide.

Cand conider ca ma simt maxim enervata, ma urc cu coatele pe tejgheluta si-i urlu aleia prin gemuletul menit sa te umileasca

– Cucoana, fii atenta la fata! In dimineata asta, care e atat de dimineata ca sfideaza gravitatia, io nu mi-am pus sutien pe mine, nu ca as purta de obicei, dar pentru ca sunteti prea prosti ca sa intelegeti ceva din asta si ca sa nu ma mai blincane aparatele! Tot in dimineata asta implinesc o saptamana si 3 zile de cand nu am pus geana pe geana, asa ca e posibil sa nu am ochii kaki, ci galbeni, ca ma stiu. Si tot in dimineata asta nu am chef sa fac glume tampite, ca sa-ti spun ca am furat pasaportul maica-mii care-i moarta ca sa fug ca o vita incaltata in Ungaria! Pur si simplu nu am chef de glume cu voi si daca nu-mi pui stampila aia cretina, jur ca ma strecor prin geam si te strang de gat, ca m-a lasat calculatorul asta noapte si a trebuit sa recuperez munca de cateva luni in cateva ore, pentru ca m-am dus sa ma tund la salon de fitze si mi-au facut aia gauri in cap ca la bolnavii de tifos si, in plus, mi-au gresit vopseaua de am ajuns acasa si m-am vopsit cu vopsea de oua si ca, in general, am o viata mai de cacat ca a voastra, doar ca eu nu fut directia altora!

Si-am zis asta fara ca macar sa am nevoie sa respir, atat eram e nervoasa.

Nu de alta, dar panaramele alea erau deja la cafea fara mine!

Si-am primit brusc stampila, fara alte comentarii.

Nu-i bai, ca s-a razbunat viata pe mine, pentru ca in avion am primit mancare veche, atat de veche ca mirosea a ciorap imputit prin tipla, marca Snack Attack. 😀

Iti rastalmacesc (evident!!!!) cuvintele, Laura! :)


Pentru ca ai scris asta, ma gandesc sa-ti spun ca eu analizez oamenii dupa active. Sa nu dai inainte sa citesti, totusi! 😀

Cand eram eu mica, mica de tot, stiam extrem de bine cine sunt, din ce familie ma trag, de la istorie la tipologii de componenti ai familiei. Tot de atunci am fost invatata sa ma port frumos cu toata lumea, sa nu discriminez, sa analizez cu propriul creier.
Sigur ca am fost extrem de contrariata cand mama, nemaisuportandu-ma, a izbucnit:
– Daca nu schimbi ceva in felul in care actionezi, o sa-ti manance cainii din traista!
Cum fata ma ajuta am exprimat intrebarea din ochi, pe modelul:
– aaaa……….????……….
Stia mama, draga de ea ce avea la usa, asa ca mi-a explicat cu desene:
– Opreste-te sa mai dai si camasa de pe tine, atata vreme cat nu ai una de rezerva! Intelegi ce iti spun?!!!!
Vocea ei parea usor exasperata, asa ca i-am raspuns, articuland cu accent:
– aaaaaa……??????….aaaaa????……
Deja paream mult mai inteligenta, dupa parerea mea…
Mamei i-au dat lacrimile. Eu am presupus ca de emotie ca intelesesem. Cand am crezut ca o sa inceapa sa ma laude, ea a inceput sa-mi spuna….sa-mi spuna lucruri….
Am ascultat atata cat ma lasa nervul zbughelii sa ascult. La un moment dat ma plictisisem. De data asta chiar am articulat:
– Atata vreme cat voi m-ati invatat ca sunt responsabila pentru toti cei din jurul meu, atata vreme cat m-ati invatat sa ajut pe toata lumea, atata vreme cat m-ati invatat ca eu trebuie sa fiu responsabila si ca oamenii sunt fundamental buni…pana la urma…la ce te asteptai?!!!!
Mama a ramas realmente cu gura cascata, in timp ce eu i-am furat „o saratea” inca fierbinte si am zbughit-o afara inainte sa aiba vreo reactie. Invatasem tactica asta pe propria-mi piele – ascultam cuminte o bucata de vreme si pe urma dadeam o replica „la surpriza” si o taiam.
Mama cred ca a plans multe nopti din pricina mea. De fapt nu a mea…cum sa zic…din pricina felului cam otova in care eram construita. Mno…tot ea-mi spusese, la un moment dat „Canuta om sucit” – dupa o celebra poveste, rastalmacind conceptul.
Prieteni nu mi-au fost doar oamenii care aveau nevie de ceva de la mine. De fapt astia nici nu cred ca mi-au fost vreodata prieteni. Asa i-am considerat eu. Dar, prieteni mi-au fost oameni cu active.
Pe bune i-am masurat pe toti, in felul meu.

Active – creier
Oamenii care m-au stimulat inetelectual, m-au provocat, m-au surprins, m-au impins inainte, au scos ce e mai bun din creierul meu.

Active – suflet

Oamenii care m-au emotionat prin calitati afective pe care eu nu le posed ori nu stiu ca le posed ori refuz sa le posed – de frica, care mi-au daruit neconditionat, care m-au imbogatit, care m-ai facut mai buna, oameni care mi-au fost si / sau imi sunt ingeri in viata asta, oameni care m-au invatat sa iubesc si sa daruiesc la randul meu, fara sa astept nimic in schimb. Oameni care mi-au aratat o cale si mi-au dezvaluit o lume.

Active – suflet + creier

Oamenii astia sunt cei mai putini ca numar, dar cei mai importanti in viata mea. Fara ei nu cred ca as fi fost ceea ce sunt acum, nu cred ca as fi fost in viata, in primul rand.

Active – materiale

Astea trec oamenii in categoria „si altii”. Cred ca e enough said la acest capitol.

Asadar, precum am spus de la bun inceput, eu evaluez oamenii dupa active, draga Laura! Criteriile sunt asa…mai speciale, asa dupa cum ti-am mai povestit o alta conversatie cu mama:

– …adica vrei sa spui ca sunt sonata?!!!!! – spus cu toata inversunarea adolescentei.

– Nuuuuuu, draga mamei….esti doar….speciala…

😀

Exista momente cand un tren trece doar o data prin gara ta


credits to: http://www.free-picture.net/Trains/winter-train.jpg.htmlCu multi ani in urma am primit vestea ca un om a murit. Acel om facuse mult rau familiei mele. N-am stat nici o secunda pe ganduri si m-am urcat in tren.

Trebuia sa schimb trenul, nici nu mai tin minte unde si nici nu e relevant.

Pe peron, in asteptarea celui de al doilea tren, imi aprinsesem o tigara din care trageam cu nesat. Abia o terminasem si o stinsesem cu talpa bocancului, ridicandu-mi privirea catre trenul care tragea la linie, intepenesc la propriu vazandu-l pe tata la fereastra unui vagon. In capul meu ai mei nu stiau ca fumez.

M-am urcat in tren si m-am dus la tata. M-a luat in brate, m-a tinut asa strans pret de secunde bune – nu mai facuse gestul ala niciodata in viata mea – si mi-a zis la ureche:

– Stiam…simteam ca TU esti o Ioan!

Ma gandeam asa…aiurea in seara asta….ai mei nu mi-au zis niciodata un „bravo” pentru ceva facut bine, iar eu mereu am inteles ca acel ceva facut bine era ceva normal. Cu toate astea, mi-a lipsit si aveam sa-mi dau seama de asta mult mai tarziu, in viata mea de matur.

Dar declaratia tatei, in acel vagon de tren, singura mea confirmare a mea ca om si a mea ca devenire, a insemnat enorm.

Am mers tacuti alaturi, umar la umar, dintr-o data doi maturi care nu au avut niciodata nevoie de prea multe cuvinte….

Am mers impreuna sa sutinem familia unui om care ne facuse enorm de mult rau, pentru ca ni se parea normal sa fim alaturi de o familie aflata la greu.

Nu-mi cereti sa fiu delicata. Nu pot in lumea voastra. Pot intr-o lume normala la cap. Intr-o lume care judeca. Intr-o lume care stie cand sa renunte la orgolii de doi bani. Intr-o lume cu OAMENI.

Oameni vesnici


unforgetablePe vremea cand lucram la Leo, iar agentia isi avea sediul pe Calea Victoriei, vis a vis de Palatul telefoanelor si atmosfera si oamenii erau minunati, ei bine, pe vremea aceea, portarul de noapte era un domn mai putin obisnuit.

Inalt, mai degraba slab, imbracat mereu cu pantaloni din stofa buna, cu dunga impecabila, cu camasa si ea impecabila. Desi avea o varsta inaintata, se ridica mereu in picioare cand intra cineva si saluta, asa cum doar oamenii cu educatia unor vremuri trecute o faceau. Nu exista noapte in care sa nu citeasca – noaptea si cartea.

Cum eram singura din agentie care avea un program atat de incarcat, ajusesem la o relatie amicala.

Ma vedea cat sunt de epuizata si ma astepta cu ceai ori cafea, numai Dumnezeu stie cum reusea sa ghiceasca atat de bine cand mai am de lucru in birou, dupa terminarea unui eveniment – si ma astepta cu cafea sau cand voiam doar sa merg acasa si sa reusesc sa dorm macar o ora – si ma astepta cu ceai.

Imi placeau mereu cartile pe care le citea si deseori ne pierdeam in discutii despre literatura si, cu mare bucurie va spun ca mi-a recomandat multe carti bune.

Fusese de meserie inginer, activ toata viata. Dupa moartea sotiei sale, nu-si mai gasea rostul singur in casa, baiatul era la casa lui, iar el simtea nevoia sa se simta util. Asa se angajase paznic de noapte la noi. Peste zi nu lenevea. Mergea si ajuta pe unde putea – citea povesti copiilor din spitale, mergea sa ajute la cantine sociale si cate si mai cate!…

Nu era un om bogat material, dar era cel mai bogat om pe care l-am intalnit in acea perioada, din toate celelalte motive din lume.

Intr-o seara m-a asteptat, ca de obicei. Mi-a facut masaj la umeri si la cap. Aveam o migrena ingrozitoare. Cred ca era singurul care stia de migrenele mele…. si caruia ii pasa. Nu mi-a dat nici ceai, nici cafea. Mi-a spus povesti. Cabinuta lui nu cred ca avea mai mult de 1,5 mp. Avea o masa, o lampa de citit si o bancuta pe care era o patura in carouri. De la povestile…povesti….a trecut incet la povesti de viata, cu morala. Ma asezasem ca un contorsionist veritabil pe bancuta aceea mica si locul mi se parea foarte cald, cu atmosfera de „acasa”. Nu stiu cand am adormit. In vis, povestile sale au continuat in creierul meu.

M-a trezit dimineata cu blandetea unui bunic. Am iubit si iubesc noaptea aceea – una dintre putinele mele nopti de odihna adevarata din viata mea de om mare.

Povestile sale au ramas mereu in sufletul meu, blandetea lui, iubirea lui neconditionata, daruirea, bogatia lui infinita, dar, mai ales, povestile sale care mi-au calauzit pasii mai tarziu.

Acel domn minunat este tatal lui Dan Helciug. Mi-ar fi placut sa petrec mai mult timp in preajma domniei sale, insa viata a vrut altfel…dar, in sufletul meu, el este mereu prezent.

Si curvele ie oameni


Play…alea…stiti…

Cunosteam cartierul si cu ochii inchisi si nu stiu sa-mi fi fost vreodata frica sa ies singura pe strazi noaptea.

Pe Maria Rosetti ajunegeam mai mereu dupa ora 1. La „OK” era putina lume si mereu imi petreceam timp cu fiecare dintre angajati, discutand lucruri mai mult sau mai putin importante.

In noaptea aceea de vara era placut pentru ca adia usor vantul si asta mai alunga un pic starea aceea de spleen care se instaleaza de obicei pe canicula.

Iesisem sa-mi iau tigari, dar, cum se intampla de obicei cand plec fara un scop anume, mi-am umplut cosul cu tot ce imi facuse cu ochiul, pentru ca pana si un om ca mine, are nevoie sa se alinte uneori.

Fructe cu denumiri simandicoase, serbeturi din tari cu nume care ma faceau sa rad, samburi de migdale…Ma simteam de parca ma pregateam de carnaval.

La casa, dupa ce am platit, cand sa dau sa ies, ma prinde cineva de brat si ma intorc mirata.   Era una dintre vanzatoare. Cu lacrimi in ochi mi-a intins o ciocolata si n-am inteles in prima etapa ce se intampla. Mi-a indesat-o cu forta intr-una dintre plase. M-a mirat gestul ei si m-a luat prin surprindere. Si da, in contnuare nu intelegeam.

A inceput sa vorbeasca repede, tremura brusc din toate madularele si cuvintele-i ieseau de-a valma, astfel incat mi-a trebuit ceva timp pana sa inteleg.

Cu o saptamana inainte imi spusese povestea ei. Nu era o poveste fericita. Ma intristase povestea ei si ma gandeam cu groaza cat de rau e sa nu ai bani si ajutor de la nimeni pe lumea asta, asa ca la orele acelea ale diminetii am sunat la cineva, am trimis o salvare la ea acasa, iar copilul ei a fost luat imediat in ingrijire si tratament, fara nici un cost din partea femeii care muncea „douashpatru cu doishpe” pentru 2 milioane jumate, avea 2 copii de crescut, dintre care unul grav bolnav, iar din spitale mai mereu o ushuisera ca n-aveau ce spaga sa scoata de la amarata de ea si o mama in intretinere.

I-am multumit. Ma simteam aiurea. Ca si cum as fi primit spaga. Mi-am corectat gandul prost si i-am multumit femeii care avea o privire plina de recunostinta.

Am iesit ingandurata si am aruncat plasele in masina. Simteam brusc ca ma sufoc desi vanticelul batea in continuare. Am incuiat masina. Simteam nevoia sa fug sa-mi potolesc focul din creier si sa ma linistesc. Ma bulversase intamplarea.

La nici o suta de metri mai incolo incepea sectorul curvelor. Le stiam pe toate dupa infatisare. Cand abia ma mutasem in cartier, cu multi ani in urma, imi faceau semn sa ma opresc, pline de speranta, iar pe mine ma umfla rasul de fiecare data cand le vedeam ca se dezumfla atunci cand, dupa orbirea farurilor, constatau ca sunt femeie la volan. Dupa aia imi invatasera masina si ma salutau de cate ori treceam pe acolo. Radeam si la fazele astea.

Una dintre ele, in mod special, era punctul meu de atractie.

Rubensiana de-a dreptul, trecuta de varsta primei tinereti, cu un piept mai mult decat generos de la mama natura si imbracata mereu „la moda”. Pentru ea nu contase niciodata anotimpul. Pieptul ei mereu simtea nevoia de aer curat, asa ca vara sau iarna, era mereu supra expus.

Pe sanul stang trona cat un cap de pisica, un tatuaj facut cu mina de pix, din vremurile tineretii sale tumultuoase. Cum desenul cu pricina reprezenta un zar „3 de” m-am gandit ca nici parnaia nu-i e straina, dar mai departe de-atat nu m-am dus niciodata cu gandul.

Mereu avea un mers tantos de regina, ca si atitudinea, lucru care a atras admiratia mea vis a vis de postura ei.

Pitipoanecele cu care impartea zona nu indrazneau sa-i stea in cale, iar daca ea era nemultumita de vreun client ori de oferta lui, il trimitea, tot cu gest de regina, catre mai tinerele ei colege de munca.

S-a uitat nedumerita la mine, cum ma indreptam tinta catre ea si brusc si-a corectat si postura si atitudine, aratandu-mi brusc o fata agresiva, lucru care nu m-a impiedicat sa-mi urmez drumul.

– Te superi daca iti spun ca am nevoie sa vorbesc cu cineva si mi-ar face placere sa vorbesc cu tine?

Agresivitatea i s-a transformat in mirare. S-a dat un pas inapoi, lucru care m-a mirat sa o vad ca-si lasa teritoriul descoperit, m-a analizat din cap pana-n picioare, a pufnit cumva nemultumita si mi-a aruncat, din varful buzelor bine rujate, carnoase si surprinzator de bine conturate tot de mama natura un

– Si despre ce vrei sa vorbim, ma rog?!!! Esti de la militie?

– Nuuuu, stai linistita…sunt doar…coplesita de intamplari. Te superi?

Se uita in lungul strazii, isi misca soldurile a nerabdare si se intoarce iar spre mine:

– Si despre….adica ce vrei sa vorbim?!!!

Era o intrebare buna.

– Despre ce vrei tu. Ne salutam, tu de pe strada, eu din masina in fiecare noapte. Cred ca putem vorbi orice, nu? – si rad usor tamp…Adevarul e ca ma uimea exact ce faceam in momentul ala.

– Bine, da cand apar clienti, o-ntinzi, da?!

– Sigur, nu vreau sa te incurc. Stiu ca lucrezi.

Privirea i s-a linistit, dar n-a incetat sa ma scruteze cercetator.

– Hai sa ne asezam pe bordura, sa nu stam in picioare. – ii zic. Si da, sunt de o lene infernala cateodata.

Se uita ma mine, cumva cu repros.

– Ca curvele?!!!

Venita din gura ei, intrebarea imi provoaca o criza de ras zguduitoare.

– Da, ca curvele….sau ca studentii…cum iti place…

Privirea i se linisteste si mai mult si, cu un aer nemultumit se uita la bordura. Imi scot vesta de in aruncata peste camasa, o intind ceremonios pe jos si o invit sa se aseze.

Se uita amuzata la gestul meu si se aseaza obosita brusc de multele kilograme, langa mine.

– Hai stii ca esti haioasa? – si rade colorat. …adica esti chiar nebuna, tu!… – si ma inghionteste amical, atat de amical ca am cazut pe cotul care pana nu demult fusese in gips. Sub zambetul afisat am icnit din toti rarunchii, caci durerea scurta si acuta mi se dusese pana in creier.

Asteapta sa ma redresez si tacem un pic amandoua.

– Auzi? Da’ cum te cheama pe tine.

– Virginia.

– Frumos nume. De boieroaica, asa…

– Da’ pe tine?

– Mariana

Rad isteric pana nu mai am aer iar privirile Marianei devin instantaneu razboinice.

– De ce razi…fa?!!! – Si iar ma inghionteste, insa complet neamical, de data asta.

– Si pe mine ma cheama Mariana – si rad si mai isteric, batand cu picioarele in asflat

Se enerveaza si da sa se ridice, jignita. O prind de mana si o fortez sa shada locului.

– Nu e o gluma. Ma cheama Mariana Virginia. Uite, iti dau buletinul sa vezi. Dintr-o greseala, dar asta e…

Se uita uimita la mine.

– Duuuu-te, fa, ca nu te cred….aaa…adica nu va cred!…

– Zau! – si scot buletinul din buzunar.

Imi respinge mana care tinea documentul si zice mai mult pentru sine

– Mariana le cheama pa curve!

– Poate ca si eu sunt curva….nu ca tine, dar poate ca sunt… nu stiu…adica in viata, pana la urma, nu avem toti momentele noastre in care suntem curve?!…

Se uita la mine uimita din nou si zice tot ca pentru sine.

– Ti-am zis io ca esti nebuna!…

– Poate, dar na…dintr-o greseala m-am procopsit cu numele asta. Si uite, esti singura persoana din Bucuresti care stie singurul lucru pe care l-am ascuns toata viata mea, de rusine.

– Rusine? Pai de ce? Dumnezeu ti-a ales numele, nu tu.

– Nu Dumnezeu. Dumnezeu poate ca alege altele. Numele le aleg oamenii, iar alti oameni le gresesc cand le scriu….- si brusc am simtit cum ma cuprinde amaraciunea….

– Ba nu, sa stii! Mi-a zis mie popa de la Darvari! Mi-a zis popa de la Darvari ca chiar daca noi credem ca alegem ceva, de fapt Dumnezeu alege pentru noi.

– Pai atunci…poate trebuia sa ma fac curva…m-ai fi primit in sectorul tau? – si rad cu pofta, din toata inima.

Rade si Mariana cu mine.

– Te-as fi primit ca as fi facut bani cu tine. Da’ acu ca ne-am imprietenit, daca te razgandesti sa ma cauti. Nu te dau la astia de pe strada ca astia sunt vai mama lor. Nuuuuu…Curva de lux te fac pe tine!

I-am intins palma si am pecetluit afacerea.

– Cand o fi sa ma razgandesc, te caut, Mariano!

Rade un pic si apoi, in timp ce-si scarpina cu placere zarul de pe piept zice, tot ca pentru ea

– Eheeeiii sa am io o boieroaica in harem, bogata as fi!….

– Auzi, da’ tu de ce te-ai facut curva?!…

– Era mai simplu decat sa invat carte. Si oricum…la ce mi-ar fi folosit? Sa fiu una ca tine, asa…toata ziua sa buchisesc la munca la stapan?!…Noooo….mie-mi place libertatea! Uite, aer curat, noaptea lucrez cateva ore, ma duc dupa aia sa-mi fac somnul de frumusese – si-si da pletele pe spate ca o persana get beget – iar ziua sa fac ce vreau io.

– Si ce faci ziua?

– Ce vreau io!

O masina de fitze se opreste in dreptul nostru, geamul coboara, iar tipul de la volan urla catre noi:

– Ce face fetele?

Cu o usurinta uluitoare, Mariana sare in picioare, isi reia atitudinea de regina, isi pune mainile in sold si incepe a urla din toti bojocii

– Fir’ar mama ta a dracului sa fie da labagiu! Nu vezi, ma, ca stau de vorba cu o Doamna?! Huooo necioplitule! Pai ai tu p…. de asa marfa ma? Manelistuleee!!!!

Masina demareaza in tromba, acoperind pe jumatate sunetul vocii posesorului

– ‘le dracu da curve ce sunteti, fa! V-ati domnit!

Mariana redevine instantaneu calma, isi aduna poalele mantoului si-mi face semn sa-i intind o mana sa se reaseze pe bordura.

– Ti-am zis, fa, ca stam ca curvili?!!!…

Mai tacem un pic. Era placut afara…

– Auzi?

– I?

– Da nu bem si noi ceva?

– Ce vrei sa bei, Mariano?

– Vodca!

– Vodca pe caldura asta?

– Ce-are caldura cu vodca? Stiu io o vodca buna.

Ma rog…si eu stiam, chiar daca pe vremea aia nu puneam gura pe asa ceva…

– Iti dau io bani, da’ tu trimite una din fete sa ne ia. Si sa ne ia si niste suc.

– da’ de ce suc?

– Ca e prea tare vodca simpla pe caldura asta. Mai bine sa facem long drinks. sa ne ia si niste pahare mari de plastic.

Pe-asta cu long drinks Mariana nu o stia. S-a uitat mirata la mine, mai degraba sa verifice daca rad de ea. Se apleaca un pic sa vada mai bine in lungul strazii.

– Faaaaa, Violetoooooo, vino sa-ti dau o treaba!

Apoi se intoarce brusc catre mine

– Nu te superi ca vorbesc cu „fa”. Nu e ceva urat. E de drag, asa…

Ii fac semn ca totul e in regula.

Violeta se indreapta catre noi supusa. E inalta, desirata, bruneta si cu bube pe pieptul pe care incearca sa si-l acopere cu o geaca de blugi pe care scria mare D&G cu strassuri. Ia banii de la mine, ii numara cu atentie si se duce, fara sa i se spuna ce sa cumpere. Se intoarce repede. Si cu vodca si cu pahare. Fara suc. Imi fac un calcul rapid. Distanta pana acasa nu era mare, asa ca oricat de pilaf m-as fi facut de la vodca aia ajungeam oricum. Mereu mi-a fost groaza ca ma imbat.

Mariana a turnat ceremonios in pahare. In mai multe. Apoi, i-a umplut Marianei mainile de pahare, atentionand-o din priviri sa nu scape lichidul pretios si a concediat-o cu un gest scurt. Mi-a dat apoi mie un pahar si am ciocnit ca in noaptea de Revelion.

– Noi sa fim sanatoase!

– Amin!

Am avut brusc sentimentul ca m-am imbatat crita dupa prima gura de vodca, dar deja imi asumasem asta.

– Si zi…ca nu inteleg….adica am inteles de ce te-ai facut curva, da’ de ce ai ramas curva pana la varsta asta?

– Nu intelegi nimic! Pe vremea lu-mpuscatu ce sanse avea una ca mine? Cel mult sa cante-n crashma daca o ajuta vocea si fizicu’. Isi salta cu mandrie sanii in maini, ca sa mi-i mai arate o data. Pe mine fizicu m-a ajutat, nu zic nu, da’ voce, nici de cioara n-am. Si-apoi mie nu-mi place programu’! Mie-mi place sa fiu libera! In curtea mea…si-mi arata cu mana larg o zona de case, io eram cea mai mica, asa ca m-au calarit toti pana inainte de 10 ani. Dupa aia, de pe la 13 ani a inceput sa-mi placa.

– Da’ ai avut un peste? Ca acum nu pari a avea unul.

Da a lehamite din mana.

– Da’ de unde! Pai nu ti-am zis ca m-a ajutat fizicul? Pe tata l-am batut primu’…ca cand se-mbata o batea pe mama si pe sor-mea aia mica de le omora. Cre’ c-aveam vreo 12 ani. Dupa aia i-am batut pe toti din cartier ca am inteles ca asa o sa-mi stie de frica. Tata bea toti banii si ce-i mai ramanea ii juca la barbut cu bagabontii. Io trebuia sa tiu familia ca eram cea mai mare. La ce sa-mi mai trebuiasca scoala.

Am tacut din nou, sorbind vodca din paharul de plastic si cascand gura la cer.

– Auzi? Da’ tu ai familie?

E randul Marianei sa rada in hohote.

– Pai ce-ti inchipui, ca-s maicuta?

– Pai si barbata-tu cum se impaca cu asta?

– Ii dau de baut si p-orma il bat, ca nu pot sa-l bat cat ii treaz ca e mai vanjos ca mine. da’ dupa ce-l bat, nu se mai scoala din pat o saptamana.

– Pai de ce te-ai maritat? Il iubesti?

Zambeste unei amintiri indepartate.

– L-oi fi iubit….io mai stiu?!…

– Pai daca nu il mai iubesti…de ce stai cu el?…

– Se vede ca nici nu esti maritata si nici nu stii ce-i viata.

– Poate…incerc sa inteleg…deci?…

– Fato, sa nu te mariti niciodata. Sa faci copii, da’ sa nu te mariti niciodata. Mai bine libera….

Si se uita catre cer, continuandu-si ideea in gand, probabil…

– Da’ copii ai?

– 3

– ii trimiti la scoala?

– Cat ii de la lege. Oricum nu s-alege cu nimic.

– De ce?

– Nu s-alege, Virginio. stiu io ce zic. Traiesc de-o viata pe strazi, crezica nu stiu?!…Ai vazut tu destept si bogat? Da’ prosti si bogati vezi peste tot. L-ai vazut pa labagiu’ ala cu masina? Ala e client p-aci. E manelist, da-l dracu, da vezi ce masina ai tu si ce masina are el?

– Da’ poate, nu in asta sta viata…zic si io…

– Pe dracu! Voi astia prosti da dastepti, d-aia sunteti vai mama voastra si muriti saraci. Pan’ la Dumnezeu te mananca sfintii si io una stiu: cat is vie, vreau sa traiesc bine.

Tacem din nou….ce sa-i fi spus…Vantul continua sa faca noaptea placuta, nu erau multe masini in noaptea aia.

– Auzi?

– I?

– Du-te la culcare fato, iar cand te trezesti analizeaza pana la batranete. In timpu’ asta io o sa fiu curva, o sa fac bani si-o sa traiesc bine. Strada nu ie pentru una ca tine. da sa nu-ti iei barbat filosof…adica asa destept ca tine! Nuuu….ca te duci p…de suflet! Sa-ti iei unu care sa stie sa te dea de pereti si sa ti-o traga pana nu mai sufli, ca cu filozofii si dasteptii n-ajungi nicaierea! Al meu, catu-i de prost si de betiv, d-apoi cand ma ia pe sus, cand nici nu m-astept si ma tranteste in pat si ne iubim o zi si-o noapte…tiiiii….ii iert toate cele!

Hmmm….ciudat….asta era discursul unui profesor din facultate…

– Mariano si cand n-ai clienti ce faci?

– Ma plimb pe strada si-atata. Ma plimb, ca programu-i program si daca-l stric, tot io platesc, ca devin lenesa. Da’ io nu-mi fac griji ca de cand cu telefoanele mobile, pa mine ma suna sa ma duc in tot felul de locuri. Pa strada, acuma, mai ies sa le supraveghez pa astea mici, ca io-s pestele lor. Dacat vreun bagabont, mai bine io, ca-s femeie si stiu ce greu i-e la o femeie cateodata….si se uita cu drag, ca un pastor in lungul strazii.

– Auzi, ma mai primesti sa mai stam de vorba?

– Daca n-am clienti, da. Esti cam nebuna, tu, asa….da-mi place da tine!…

– Ma duc acum ca io cred ca m-am cam pilit.

– Te-ai pilit pa dracu’! gandesi prea mult si asta-ti face rau! Va prosteste scoala pa toti! Pfff…

Ma ridic cu greu si o ajut si pe Mariana sa se ridice.

– Auzi fa?

– Ihi

– Sa stii ca numele nu-i degeaba si n-are legatura cu curvele. Mariana vine de la Fecioara Maria, fa, asa sa stii!

– Bine, Mariano, asa o fi…

…si plec agale catre masina auzind in urma mea

– faaaaa, Mariano, sa nu-ti fie, fa rusine de numele tau, ca-i de la Dumnezeu! Stie El!….

Imi continuu drumul fara sa ma intorc. Gandul la numele meu ma face sa ma simt umilita in continuare de el, insa, acelasi nume, al ei, suna jucaus si vesel….

Ma urc in masina si ma pornesc spre casa.  In Rosetti, ca niciodata, politie. Sunt trasa pe dreapta.

– Numele va rog!

– Mariana. Ai bani?!…

Si plec fara sa mai astept un raspuns….

Ramai


Play, ca sa va insoteasca in timp ce cititi 🙂

In vremea aceea anotimpurile erau altele. Mereu la 20 de ani sunt alte anotimpuri, care n-au legatura cu vremea de afara, dar intr-un fel bizar sunt legate de natura…

Ma aflam intr-o relatie ciudata la momentul acela. De fapt nici nu stiu prea bine sa spun de ce eram in relatia aceea, cu un personaj extrem de tipic romanesc: dependent de mama-sa, educat ca e cel mai frumos, destept si ca i se cuvine tot pe lumea asta. Toata viata n-am facut decat sa ma straduiesc sa par proasta ca sa nu deranjez pe nimeni, asa ca imi jucam cat de bine puteam, rolul.

In anul ala am stat 6 luni in Romania. Ma duceam la scoala, la 3 chiar, aveam job, pentru ca eu nu puteam sa simt ca pierd vremea si il aveam si pe Gogu acasa.

Un coleg imi zice intr-o zi:

– Dupa job, vii cu mine la niste prieteni? O sa-ti placa!

Eu care aveam ora de ajuns acasa, ca o curca indragostita ce ma aflam, ma incurc, balmajesc ceva si declin politicos invitatia.

Saptamana urmatoare se repeta istoria si, cum ma prinde in pase cu draci in mine, zic da.

Pe Calea Victoriei, inca nedarmata toata ca sa faca loc la business centers, o curte izolata. Intram, mergem destul de mult printr-o zona plina de pomi fructiferi, aproape ireali in raport cu bucurestiul pe cale de reformare de atunci si ajungem intr-un final apoteotic in fundul curtii unde era o zona doar cu visini.

Sub unul dintre visinii batrani, trona, intr-o majestuoasa decadere, o masa din rachita, inconjurata de 4 fotolii sleampete din acelasi material.

Ma invita sa iau loc.

Din casuta stramba si veche de cel putin un secol si ceva iese un personaj interesant, un fel de Isus modern ca infatisare. Haine de in, par lung si negru ca pana corbului, prins intr-o coada neglijenta, degete prelungi si fine de sange albastru, voce calda.

Aflu despre Isus-ul modern ca era pictor si isi traia viata asa cum venea ea. Caldura, lumina, visnii, rachita aveau un efect aproape hipnotic asupra mea. Am intins mana lenes si am oprit telefonul mobil, caci, pe vremea aceea eram una dintre fizele targului care avea telefon mobil, desigur de marimea unei caramizi si cu o greutate care mereu imi punea la incercare umerii pe care puneam „geanta de servici.”

De undeva din casa stramba iese o duduca, cu o tava pe care tronau cafele

– Noi bem infuzie de cafea, sper ca esti ok cu asta!

Vocea era si ea stramba precum casa si pitigaiata nevoie mare. M-a scos din vis si am privit-o: picioare lungi, trup subtire, bruneta, ochi opaci, pe care, la o adica puteai sa-i acoperi cu perna – animal. Buna, cum ar veni.

Dau din cap afirmativ. Oricum nu mai conta.

Orasul disparuse dintr-o data, eu nu mai gadeam, iar simturile mele imi desluseau un cu totul alt univers…

Au urmat cateva minute de vorbit nimicuri dragute si apoi o toropeala ne-a cuprins pe toti.

Aveam sentimentul „eternului”, stand acolo sub visinul batran, cu soarele care imi incalzea incet oasele amortite de iarna, cu cafeaua aburinda asteptandu-ma cuminte pe masa. Nu mai vorbea nimeni si nu era de la lene, ci doar asa trebuiau sa stea lucrurile.

Timpul disparuse complet si asta imi dadea o stare de si-mai-bine. La inceput mai auzeam vrabiile gurese prin copaci, dupa care pana si sunetul asta s-a indepartat incetisor. Conturul frunzelor printre care ma uitam la soare si a inceput sa paleasca pana a disparut de tot, iar asa, in noua forma fara contur, soarele patrundea mai mult si mai bine si asta ma bucura. Ce ciudat simteam bucuria acum…

In jurul meu nu mai exista nici o forma, doar pete de culoare care ma ajutau sa identific obiectele pe care le vazusem la venire: casa, masa, fotoliile scalciate, visinii, cafeaua…

Simteam, mai degraba, ca pana si gandurile mele se descompun pana devin pete in creierul meu de care trasesem atat de mult in ultimii ani, dar cumva, nu stiu prin ce minune, soarele reusea sa patrunda si in interiorul capului meu si curata usor, fara sa ma deranjeze, petele-ganduri.

Cand mi-am revenit in simtiri era deja demult noapte. Racoarea ma adusese inapoi. Am descoperit o multime de stele, adunate parca toate deasupra gradinii cu visini, pe picioare o fasie rosie dintr-o fosta patura moale.

Gazdele se retrasesera demult in casa, la odihna. Colegul meu se uita la mine, fara nici o intrebare in ochi. Am mai tacut asa o bucata de vreme, timp in care golul din creierul meu se  umplea din nou de ganduri si mi-am dat seama ca asta e cea mai neplacuta stare dintre toate cate exista asa cum mi-am dat seama ca intr-un mod foarte ciudat gandisem si pana atunci, doar ca nu asa cum stii si tu ca se face…gandisem…cu sufletul…

Ne-am ridicat in tacere si ne-am indreptat spre iesire.

In urma mea, poarta s-a inchis ca o rugaminte, iar Calea Victoriei m-a izbit de parca n-ar fi avut ce cauta acolo.

Colegul meu mi-a zambit

– Mda…asta e efectul curtii secrete. Poti veni oricand aici, cu sau fara mine, nu trebuie sa anunti pe nimeni. Vei gasi mereu cafea facuta. E o regula a casei.

Apoi s-a intors si a plecat.

Am ramas asa, pe trotuar, nehotarata daca sa iau un taxi si unde sa ma duc….

Am ajuns acasa, iar viteza gandurilor era atat de mare incat aproape ca nu o mai intelgeam, asa cum nu intelegeam nici sensul cuvintelor isterice cu care fusesem intampinata.

M-am prelins, mai degraba, pe langa pereti, mi-am luat din raft o carte de la bunicul – povestea ursului grizzly – m-am uitat in jur, lung….

– Adio…

Si am plecat in linistea noptii.

Am batut strazile pana dimineata sa ma duc la job. Mi-am gasit o casa. Nu era cine stie ce, dar era liniste. Si bine.

(…)

Treceam prin fata curtii secrete si nu indrazneam sa intru. Aveam senzatia ca ar putea deranja o armonie mai presus de orice tipar de intelegere.

Pana intr-o zi cand n-am mai putut. Inima mea tanjea dupa locul acela, iar lipsa lui imi provoca durere fizica in locul dintre inima si suflet.

Imi tremurau mainile cand am dat sa deschid poarta. Paseam incet, ca si cum ma feream sa nu ma descopere cineva.

Totul era exact la fel. Inclusiv bucata mea de patura rosie pe care o lasasem sa cada pe o margine de fotoliu scalciat de rachita…

Usile casei erau larg deschise. Nu parea sa fie nimeni pe acolo.

Mi-am lasat geanta pe o piatra mare de langa masa, m-am indreptat in varful degetelor pana la usa casei si am ciocanit usor sa nu deranjez pe nimeni. Cum n-am primit nici un raspuns, am pasit timid in holisorul darapanat in care era o masuta improvizata din niste lazi vechi din scandura, pe care erau o spirtiera, un ibric vechi si el si o punga cu cafea. Alaturi am descoperit un bilet. Imi era adresat. Literele dansau in fata ochilor mei, scrise frumos, dar in graba:

„Ramai. Curtea asta are nevoie de o gazda. Ne intoarcem la sfarsitul toamnei.”

Fara absolut nici un gand, nici o urma de actiune a creierului, am ramas.

Cand frigul a inceput sa ma atentioneze politicos ca ar fi cazul sa plec, am plecat fara sa ma uit in urma…

Oamenii imi spun, cand mai trec pe straduta aceea ca niciodata acolo nu a fost o casa darapanata si veche, cu gradina de visini si fotolii slempete din rachita. Dar eu stiu! Cand am plecat de acolo, am luat cu mine ibricul vechi de cafea si am pus in loc unul nou…