#cultincap


Ma uit in urma si constat ca sunt multumita de omul care am devenit. Dar asta nu e doar meritul meu si in nici un caz in primul rand nu e meritul meu. Eu am venit pe urma si am pus caramizi pe o fundatie foarte solida.

Sunt foarte multi oameni in jurul meu care imi spun ca nu ar fi putut niciodata sa treaca prin ceea ce am trecut eu in viata. Zambesc si ii contrazic. Toti putem fi puternici si misto, fara a inceca sa facem clasificari de care vine pe primul loc si care pe al doilea, daca trecem prin anumite situatii. Dar, cred ca de departe, cel mai important lucru este acela cand realizam ca suntem in prezenta unui om puternic – ce putem invata de la el si cum putem noi lucra cu noi insine sa depasim un anume nivel.

V-am zis in nenumarate povesti despre cum am fost crescuta foarte ludic, lucru din care deriva iubirea mea pentru povesti, imaginatia debordanta, dar care nu e la acelasi nivel de fiecare data – lucru firesc dealtfel si, deopotriva gandirea vizionara si cea practica si felul in care ele mi-au fost dezvoltate.

Ma autoironizez mai ales in fata prietenilor. In felul asta pot face diferenta intre prietenii adevarati, cei de conjunctura si cei falsi. Si tot in felul asta ma protejez. Si credeti-ma ca oricat ar parea de haotica viata mea, e atat de clar calculata, incat s-ar putea sa va sperie. Si oricat de cu capul in nori as putea parea, este, de asemenea, in esenta, o forma de protectie, dar si o forma prin care eu sunt un om fundamental liber.

Spuneam ca nu as fi fost omul de azi fara contributia familiei mele si este extrem de adevarat. Gandirea mea elastica li se datoreaza. La fel ca si forta pe care o am indiferent de situatie. Sigur ca au avut si material pe care sa lucreze, dar asta tot lor li se datoreaza. 🙂

Casa noastra a fost mereu plina de oameni de tot felul, insa cei cu care am relationat cel mai bine, au fost, de departe oamenii din zona de cultura si arta.

Imi place sa ma alint mereu si sa spun ca nu ma pricep la arta, pentru ca, in realitate, nu ma pricep – ca meserie vreau sa spun.

Viata m-a adus in cercuri concentrice in zona de educatie, in cea a artei si culturii, dar si in aceea a tehnologiilor de ultima ora ori in cea a reinventarii lor. Si, daca stai sa te gandesti au o legatura intre ele. Sau mie asa mi se pare ca ar avea logica legatura dintre ele.

Recent am avut sansa sa cunosc un pictor pe care am ajuns sa-l pretuiesc nu doar ca artist, dar mai ales ca OM. Pentru ca isi merita majusculele cu prisosinta.

Si asta mi-a declansat amintiri. Anul trecut m-am zbatut mult sa-l conving pe Florian Doru Crihana sa expuna la Bucuresti. Pentru mine, in plan personal, a fost una dintre cele mai mari realizari din ultimii ani. Anul asta l-am cunoscut pe Paul Hitter. Cum nu cred ca e ceva intamplator pe lumea asta, tot asa cred ca datorita conexiunilor pe care le-a facut mintea mea, mi-am dat seama de ceva.

Stam asa, „amprostea” in fata tablourilor marilor prictori. Ne bucura, ne ofera frumos si bun, ne lumineaza deopotriva mintea, sufletul si spiritul. Din vorbe apreciem nevoie mare pictorii romani de valoare. O ardem #cultincap cand vine vorba de Brancusi, uitand ca el a fost spurcat de nu se poate aici, pana si-a luat lumea in cap. Acum il revendicam. Bullshit, dragilor!

Am scris un status, adica asta:

Screen Shot 2017-03-29 at 04.34.42.png

Reactiile au fost fix de 3 like-uri. Mno…cam astia sunteti, iertati-ma ca v-o spun in fata!

Dupa putina vreme, un om tare drag sufletului meu, pictorul Roman Tolici, cu care am avut sansa sa lucrez acum 20 de ani a postat un status pe care l-am sheruit si l-am comentat. Adica asta:

Screen Shot 2017-03-29 at 04.36.06.png

Vorbele lui au avut mai mare impact – 6 like-uri.
O ardeti culti si minunati?

Cumparati in pana mea lucrarile artistilor romani valorosi – moderni sau contemporani, nu o mai ardeti intelectuali pe si de Facebook si nu mai cumparati porcariile alea sinistre de la Ikea. Invatati, autoeducati-va, apreciati arta autohtona cumparand-o! Spre surprinderea voastra costa mai putin decat un weekend crancen la Vama, insa e o investitie fantastica si pe termen scurt – pentru ca aduce, cum ziceam, frumos si bun in vietile voastre gri si plictisitoare; si mai ales pe termen lung – pentru ca sigur nu va veti mai permite lucrarile lor peste…sa zicem 10 ani!

Casele, masinile, betiile chiar nu sunt o investitie!

Aaaa…si cititi cat mai mult, ca nu va strica!

Si ca sa incheiem intr-o nota frumoasa, iaca doua lucrari misto prin mesajele pe care le transmit:

Paul Hitter, Ingerul Bucurestiului, ulei pe panza, 2010

Ingerul Bucurestiului

Florian Doru Crihana, Le funiculaire de Fribourg, ulei pe carton, 2017:

Florian Doru Crihana.jpg

 

 

Ece omo!


Nu este, oare, ironic și în aceeași măsură rușinos, faptul că, în 1937, unul dintre cele mai luminate creiere ale acestei țări – filosof, filolog, economist, sociolog, teolog și profesor de etică – cel care a descoperit contrabanda cu țigări condusă de un fost Ministru (cel al Comunicațiilor) este demis, pentru ca, mai târziu, comuniștii să-l arunce în temniță și să-i aplice un tratament inuman, care a și condus la moartea sa în ‘52, s-a născut într-o zi de 3 martie in care tot ce puteți voi să dați este amintirea faptului că un comunist notoriu – Ion Iliescu – s-a născut în aceeastă zi?!!!
Cred că s-a înșelat amarnic atunci când a spus „să nu mă răzbunați!”, pentru că ce-a rămas din nația asta nici nu citește și nici nu luptă, iar gândirea este și ea o funcție inutilizată. Ce-a rămas din nația asta este doar o masă de vite ușor de manipulat, de la Victoriei la Cotroceni, de cele mai multe ori în direcții divergente, astfel încât și ultima fărâmă…dar mai bine tac, așa cum am tot tăcut în ultima perioada și a fost mai bine pentru voi.
Vă spuneam că uneori tăcerile mele înseamnă ceva, alteori nu. N-ați prins ideea. Iată de ce mi-e scârbă să scriu. Iată dovada inutilității scrisului meu.
Ece omo!

Utilizarea creierului este gratuită


Până la invenția lui Gutenberg  (aproximativ 1439) – tiparul și prima Biblie tipărită, de-a lungul secolelor, cei care au îndrăznit să o traducă  au fost judecați aspru de biserică, arși și chiar blestemați de această minunată instituție.

Din momentul apariției Bibliei tipărite, biserica a întrezărit o nouă sursă de venituri.

Ce doream să spun, de fapt?

Dincolo de biserică – de departe cea mai profitabilă afacere din lume, mai există multe altele, mai vechi sau mai noi. Ei bine, nu despre prostituție e vorba ori mai bine zis, este vorba despre un alt fel de prostituție.

Caritatea, spre exemplu, este un tip de afacere extrem de profitabilă și dacă sunteți atât de naivi să credeți că toate vedetele de la Holywood „investesc” în caritate pe degeaba, fără un ROI, ei bine, vă înșelați amarnic.

La fel de profitabil este activismul, pentru că el e profitabil nu doar din punct de vedere material, ci și din punct de vedere al rezultatelor manipulării.

De o bună bucată de vreme observ cum suntem divizați în grupuri din ce în ce mai mici, cu mize false.

Ce as vrea să vă spun e să fiți atenți la acești arhangheli ai dreptății (mă rog, neomarxiști sau cum o mai vrea lumea să îi numească), dar să judecați cu capetele voastre. Mai presus de orice, căutați echilibrul și nu vă mai lasați duși de val dimpreună cu gloata, că o să ajungeți să vă luați capetele pe stradă. Voi vă omorâți ca proștii, iar activiștii lui pește prăjit își rotunjesc buzunărașele până mai ieri goale goluțe, pe spatele vostru și pe prostia voastră.

O veche vorbă românească spune să stai strâmb, dar să judeci drept. Eu vă tot spun de niște ani: folosiți-vă creierul, că e gratis.

Over and out

 

Dur


Cat de ciudata e viata… Pe 19 februarie s-a nascut Brancusi. La o vreme distanta – si mama si la o si mai mare distanta moare Eco. Pentru mine, o zi incarcata si grea. Din toate punctele de vedere. Poate si pentru ca prima data cand am inceput „Cimitirul din Praga” m-am gandit ca nu sunt in pasa buna de citit. Pe un 19 februarie a fost si nu stiu de ce. Nu mi-am dat seama ca pe un alt 19 februarie am reluat cartea, si ma opream la fiecare pagina sa ma documentez. In biblioteca. Lucru pe care nu il mai facusem de ceva vreme. Da, urasc „oamenii Google” – cretinii frustrati de diverse chestii din viata lor, care cred ca Google le va inlocui cititul cartilor si documentarea reala, studiul. Intr-un alt an, tot pe 19 februarie, am reluat „Cimitirul din Praga”. Ma enerva, pentru ca simteam ca…mai e ceva acolo… Ma enerveaza si acum. Pentru ca de fiecare data descopar altceva. Intre timp ma enerveaza cumplit ca romanii din diaspora, aia din america mamii lor, care o ard asa patrioti, nu o ard la fel de patrioti cand vine vorba despre faptul ca o individa asiatica incearca sa stearga numele lui Eliade de la catedra de Istoria Religiilor, precum si numele lui de pe placuta care a fost data jos acum 3 ani. Si in aceeasi oala de injuraturi bag si Institutul Cultural Roman – o mizerie fara seaman.

Mda…cum ziceam…Iar mama s-a nascut o singura data si mi-a dat viata mie. MIE – un neica nimeni, pana la urma… Ce? Ca am schimbat vieti si destine? E absolut irelevant. MAMA a invatat oameni sa scrie si sa citeasca. Abia MAMA a schimbat vieti si destine! Cu pretul vietii ei. Mama, o invatatoare, o oarecare, pentru care oamenii au facut meeting in fata primariei targului ala imputit al Brailei, ca sa o readuca la catedra. Nu sunt demna de ea. Nici macar nu i-am putut salva viata. Si pentru ca nu exista coincidente, mama a murit de ziua mea, o zi devenita inexistenta de atunci incoace.

(sursa foto: http://www.moma.org)

 

Surprize da, rutina nu


erichfromm100716E foarte greu in viata cand, inca din copilarie, iti sunt setate niste standarde.

Si e cu atat mai greu cand ajungi sa ai o experienta proprie de viata, cu bune si rele, care se aseaza pe acelasi plan cu standardele.

Anul trecut a fost un an al discutiilor cu prietenii dragi, un an in care mi-am propus sa citesc mai multe bloguri. Invariabil, FB iti ofera pe tava informatia necesara pentru studii psihologice, sociale etc.

Si a mai fost si un an in care am citit multe carti „din afara zonei mele de confort”.

Nu vorbesc din carti si asta stiti deja.

Despre relatii, despre „o viata impreuna”…despre toate astea ma gandesc de cateva zile sa va povestesc.

Imi apar in minte franturi de imagini si expresii:

„Sa nu o suparam / necajim pe mama” era, poate, cel mai des indemn al tatei care stia ce are la usa.

In aceeasi masura, in care el, maturul si constientul, era, pana la urma, partenerul meu de facut tampenii – „shhhh, sa nu ne afle mama!” – tarziu realizand eu ca mama oricum era pusa in garda de dinainte.

Sau „cum ti-ai permis sa o superi pe mama?!!!”

Astea pe de o parte.

Pe de alta parte spontaneitatea tatei care nu a fost ceva construit vreodata.

Si a mamei, desi despre mama aveai senzatia ca e mai curand o apa lina.

Zilnic isi faceau cate o surpriza, „razboaiele” lor de replici au fost mereu savuroase pentru mine, care mai bagam si un pic de zazanie, ca sa nu se termine prea repede spectacolul.

Ce intelegem noi de aici?

Eu una, am trait intelegand ca mama era cel mai important membru al familiei, ca pentru ea faceam cu totii toate lucrurile frumoase si bune, pe ea aveam grija sa nu o suparam („pe femeie sa nu o atingi nici macar cu o floare, zice o veche vorba romaneasca), pe ea o protejam, pentru ea. Mama …MAMA ERA SFANTA! MAMA ERA TOTUL. Tata ma facea sa tin minte toate astea in fiecare zi.

Si am mai inteles un lucru din viata parintilor mei. Noi nu am avut o viata de familie usoara sau roz, mai ales ca problemele cu comunistii nu erau nici mici si nici putine, insa parintii mei au trait pana cand moartea i-a despartit intelegand ca dincolo de orice, familia e sfanta, ca familia se tine unita cu iubire, dedicare, lupta si…surprize zilnice, care sa inlature monotonia, rutina.

Dupa moartea tatei, mama unei colege din scoala generala mi-a spus, incercand sa ma consoleze: „stii, eu niciodata nu i-am putut percepe pe parintii tai separat, chiar cand nu ii vedeam impreuna pe strada…mereu ii vedeam ca unul”. Mi-a ramas intiparita in memorie aceasta declaratie si mi-am dat seama ca ai mei chiar asa au fost toata viata lor.

Mereu s-au sustinut unul pe altul, si-au fost completare unul pentru altul si umar si sprijin si critic si trambulina si mi-au fost si parinti.

Nu, nu am fost genul de fata care isi idolatrizeaza tatal, ba dimpotriva, am avut momente clare cand l-am urat din tot sufletul, cu ura aia puternica de copil. Indracit, dar copil. Tata mi-a fost camarad, partener, adversar, critic, suport, facator de surprize si amintiri. Iar mama mi-a fost mereu inger si casa, lumina si suflet.

Asta cred ca ar trebui sa fie femeia intr-un cuplu, indiferent ca acel cuplu are o tidula la mana pe care scrie „certificat de casatorie” sau nu. Si, desigur, barbatul potrivit alaturi. 🙂

 

 

Sunt femeie si asa vreau sa raman


Acu’ vreo douaj de ani aveam o prietena foarte misto. Discutiile cu ea erau mereu savuroase. Cateva dintre expresiile ei au ramas celebre pentru mine si valabile pana in ziua de azi, cand mi le amintesc mai acut ca oricand.

Fusese crescuta departe de tara de pe la varsta de 3 ani si revenise cand era deja o persoana matura, caci viata ne pune adeseori in situatii limita. Traia cat de frumos putea in peisajul acesta care ii era strain si incerca sa se adapteze si sa reziste aici.

Cand venea vorba despre barbati, zicea doua chestii de la care porneau discutii in urma carora radeam de ne tavaleam:

  • Draga, mie barbat roman nu-mi trebuie la fericire, asa sa stii!
  • De ce?
  • Pentru ca barbatul roman e crescut de mama lui, romanca. Exceptiile confirma intotdeauna regula.

Si a doua:

  • Draga, mie nu-mi trebuie la fericire un barbat care “sta” in oglinda mai mult decat mine, iar eu nu stau mai mult de 5 minute. Exceptie fac pregatirile de petreceri care imi iau cam douaj de minute de oglindit.
  • De ce?
  • Pai pentru ca in momentul ala barbatul ala e femeia, iar eu nu sunt lesbiana.

De niste ani incoace asistam la o efeminare pronuntata a barbatilor. Vorbim de romani, ca pe plaiurile astea ne facem veacul.

Si da, domnilor, si noi va barfim, stati fara grija. Doar ca noi nu spunem “curva aia”, ci va alintam mult mai delicat cu “boul ala” sau “cretinul ala” sau idiotul ala” – expresii mult mai potrivite a ilustra o realitate. Si nu, nu ne povestim cum “l-am futut pe ala” si nici “cum i-am tras-o aluia”, caci preferam expresii mai delicate si cu mult mai mult sens, din simplul motiv ca nu va luam pe post de aparat de fitness. De multe ori, din pacate, as spune. Si nici nu ne povestim in ce pozitii s-au intamplat lucrurile. Pentru ca exista ceea ce noi numim intimitate. Adica o zona privata, la care nu au acces nici macar ochii celor mai bune prietene ale noastre.

Nu iesim ca voi – “cu baietii la bere”. Noi iesim “cu fetele la cafea”, care, desigur, inseamna ca iesim sa va barfim, la un pahar de vin, in cazul in care am venit fara masini.

Si, in general, povestim despre atitudinile sau non atitudinile voastre, despre lipsa voastra de comunicare, despre faptul ca mai degraba noi suntem barbatii in relatia cu voi – noi trebuie sa avem grija de voi, sa va alintam, sa va protejam, sa va….Sa va fut! Eu una m-am saturat. Eu vreau sa raman femeie. Vreau sa fiu curtata si, pentru ca sunt old school, prefer sa fiu curtata in real life nu in spatiul virtual, sa primesc flori si cadouri, sa fiu tinuta in brate, sa fiu adorata si alintata, sa ma faci sa ma simt protejata, sa nu mai iei de proasta, caci, daca nu iti spun, nu inseamna ca nu vad sau nu simt anumite lucruri, vreau sa nu ma minti, ci sa ai curajul sa te uiti in ochii mei si sa-mi spui adevarul….si cate si mai cate chestii d-astea desuete.

Da, futu-i, SUNT FEMEIE si asa vreau sa raman!

Aaaa…si inca ceva: vreau ca tu sa fii barbat si sa-ti asumi asta. Altfel, stii ce bine sunt singura? N-ai idee!

 

Este momentul! (Re)devino OM!


Oameni frumosi si dragi, cunoscuti si necunoscuti din viata reala, cititori fideli ai acestui blog sau cititori intamplatori, in seara asta (deja ieri) am cunoscut niste tineri frumosi, care nu vorbesc mult pentru ca nu au vreme. Alearga si se organizeaza.

M-am alaturat lor in speranta ca pot face ceva.

Au realizat un site foarte bine structurat:

http://colectiv.info

Care ar fi necesitatile in acest moment:

  1. Dati mai departe mesajul acestui site pentru ca, din pacate, legislatia din Romania interzice medicilor sa dea informatii despre pacienti. De aceea apelam la voi, pe toate caile sa ne ajutati sa aflam contactele familiilor celor care au decedat in stupidul si teribilul accident de la club Colectiv. Dorim sa ii ajutam cu bani. De asemenea, dorim sa ne ajutati cu orice informatie care ne poate ajuta sa aflam unde mai sunt raniti, pentru ca, dincolo de comunicatele oficiale, mai sunt si in alte spitale. Dorim sa aflam de la acele spitale care sunt necesitatile lor in materie de medicamente, instrumentar medical, tehnica medicala specifica, astfel incat viata acelor tineri sa poata fi salvata. Urmeaza o perioada deosebit de grea. In cazul acestui accident e important sa le fie salvate vietile, insa va rog sa constientizati faptul ca urmeaza alte multe operatii, tratamentele sunt extrem de costisitoare.
  2. Daca doriti sa va oferiti voluntari, o puteti face pe site. E nevoie de orice mana de ajutor, de orice ora in care te poti rupe de familie si prieteni ca sa vii sa ajuti, de orice masina in plus, de orice…
  3. Daca doriti sa furnizati medicamente sau alte cele trebuincioase – de asemnea, aveti o sectiune pe site. Deja ni s-au alaturat multe companii care contribuie efectiv cu suport medicamentos, tehnic si de consumabile, dar inca nu e suficient.

In fine, pe site, cum spuneam, aveti sectiuni create pentru necesitatile pe care acesti copii le-au putut identifica.

Daca ai sugestii si solutii, esti binevenit.

Daca vrei sa arunci cu noroi, atunci trebuie sa stii ca negociezi cu mine. Si nu vrei asta!!!

Este momentul sa demonstrezi ca esti OM. Este momentul sa iesi din spatele monitorului si sa ni te alaturi! Este momentul sa faci parte dintr-un mecanism care odata pornit nu mai poate fi oprit. Nu ne limitam la a ajuta in situtia asta, ci la a schimba profund ceva, incepand cu inlaturarea cretinilor, analfabetilor, dementilor. Este momentul sa trimitem golanii acolo unde le e locul.

Dar, INAINTE DE TOATE, TREBUIE SA CONTRIBUIM LA SALVAREA VIETILOR!

Si nu uitati ceea ce am spus mereu pe acest blog: in afara de viata si de moarte, restul, in viata, sunt detalii.

In Romania trebuie sa nu mai fie loc decat pentru OAMENI!

O scoala…interioara


Ne ascundem in spatele mastilor atat de mult si atat de bine incat, de la un punct incolo, nu mai lasam pe nimeni sa patrunda in interiorul nostru, iar din acesta facem o carapace ce nu mai poate fi sparta. Cu cat duritatea ei devine mai mare, cu atat mai mult, fara sa ne dam seama, ne abrutizam. Cand ultima farama de umanitate din noi dispare nici macar nu realizam. Suntem fericiti ca am reusit sa ne ridicam asupra a toti si toate, avem senzatia …ba nu, convingerea clara chiar, ca noi controlam totul.

Si cu cat convingerea asta ne transforma in mici Dumnezei, cu atat mai mult nu numai ca nu mai controlam nimic, dar distrugem tot si, din nou, o facem fara ca macar sa ne dam seama de asta. Iar distrugerea incepe cu noi insine.

Ne intrebam de ce incep sa ni se intample tot felul de lucruri neplacute. Desigur intamplarile exterioare sunt de vina si, cu siguranta noi am facut totul bine.

Chiar cand, accidental sau nu, apare cineva din exterior si ne semnalizeaza aceste lucruri, prima reactie este aceea de respingere.

In viata mea am vazut extrem de putini oameni care sa faca o pauza, sa se uite la si in ei insisi, sa iasa real din zona de confort si sa se schimbe. Si faptul ca ei (inca) exista mie mi-a dat mereu speranta ca se poate.

Lucrul cu exteriorul este cel mai simplu si mai la indemana. Din pacate ne da o viata falsa.

Munca omului trebuie sa fie, in primul rand, a sa cu sine. Cand problemele interioare incep sa fie rezolvate, rand pe rand, ele atrag dupa sine intamplari bune si porti deschise.

E ca la scoala, pana la urma: daca inveti bine, treci clasa, daca nu repeti. Pana cand? Pana cand treci sau in limita maxima de repetari admise de lege, dupa care esti dat afara. Cel putin asa era pe vremea mea. 🙂

Haideti sa incepem si noi scoala cu noi insine. E greu, dar e un drum frumos.

Si ce lectie de viata!


Cand eram mica….adica undeva pe la varsta de 3 ani…la „blocul vechi”, adica fix ala in care ma nascusem, aveam vecini foarte amestecati.

De exemplu, deasupra noastra locuia familia Vernescu. Celor nascuti prea tarziu, numele nu va spune nimic. Domnul doctor Vernescu a fost cel care m-a scos din pantecele mamei si, desigur, principalul meu aparator atunci cand pe mama o apucau fibrilatiile (adica zilnic) din pricina faptului ca nu mancam aproape nimic. Provenea dintr-o veche familie de boieri romani ca apartenenta sociala, insa cu sange combinat. Desi regimul comunist era o mizerie, doctorului Vernescu nu i-a putut sta nimeni in cale atunci cand era chemat prin diverse tari sa opereze cazuri aproape fara scapare. Omul era un geniu si alesese sa traiasca linistit in Macin, un oras dintr-o tara limitata intelectual, incapabila sa il puna vreodata pe locul binemeritat. Eu, din cate mi-l amintesc avea profilul lordului englez. Grizonat de cand venisem pe lume, fuma pipa, cu tutun musai englezesc si se dadea cu acelasi parfum ca unchiul Mircea – idolul meu in materie de barbati. Despre sotia doctorului Vernescu nu as sti sa va spun daca avusese vreodata vreo meserie alta decat a fi sotia sa, insa si ea provenea dintr-o veche familie boiereasca, facuse pensionul la Paris. O doamna cu o sensibilitate aparte si cu niste calitati umane de negasit in ziua de azi. O DOAMNA. La ei acasa, nu stiu cum se face, insa aveam acces la colectia de papusi a fiicei lor, Dumnezeu sa o odihneasca in pace, caci a murit mult prea devreme si prea injust si, pentru mine, era ca un fel de intrare in biserica – niciodata nu am stricat vreo papusa. Ba mai mult decat atat, la ei acasa imi era drag sa fiu fetita. Desigur uitam asta in nanosecunda in care paseam pe strada si deveneam un drac de copil.

Tot in bloc la noi era o familie…nu-mi amintesc ce faceau, cu ce se ocupau, ce era cu ei. Aveau un fiu – Gheorghita, care avea handicap psihic.

Gheorghita era cu multi ani mai mare decat mine. Si era foarte inalt. Si purta mereu papion. Dar era prost ca noaptea. Asta decisesem eu atunci. Am incercat sa il invat niste lucruri, dar Gheorghita nu tinea minte neam. Si pricepea si cam greu. Da-mi placea cum se uita la mine, cu deferenta, de parca as fi fost o zeita.

Il strigam „Gheorghita cu fundiță”. Cam atata eram de proasta si de rea. Si acum mi-e ciuda pe mine si ma urasc pentru asta.

– Ma, Gheorghita, impinge-ma!

Si Gheorghita ma impingea de la spate, sa ma duc cu trotineta mea verde, pana in vale, in port.

Cand cadeam, veneam plina de draci la Gheorghita si-i ziceam de toate cele si il bateam. Gheorghita era de trei ori mai inalt ca mine, dar niciodata nu a indraznit sa ma opreasca ori sa-mi zica ceva rau.

Nu-l bateam tare, eram mai tare in gura. Dar, pentru mine, el era vinovatul. Atata ma ducea capul la 3 ani. Gheorghita plangea incetisor si-mi pupa mana si se ruga de iertare de la mine. Iar eu nu eram capabila in momentele alea, cu sangele siroind din genunchi si din coate, de iertare. Nici acum nu-mi vine a crede cat eram de egoista. Si de proasta!

Si lucrurile mergeau de la sine asa.

Pana intr-o zi de vara cand, catarata pe bara de covoare, ma antrenam de zor. Incepusem sa fac gimnastica si eram atat de incantata, incat practicam oriunde, oricand.

In ziua aia, cu capul in jos atarnand de pe bara de covoare, am tot facut misto de Gheorghita, care statea intr-o parte, atent sa ma prinda, la o adica. La un moment dat m-am prins de bara normal si atarnam asa…fara nici un gand, caci nu mai aveam idee ce exercitii sa fac. Si da, in continuare faceam misto de Gheorghita.

Si cum stateam asa, numai ce-l vad pe Gheorghita ca vine fara o vorba si ma prinde de picioare, ca si cum mi-ar fi imbratisat picioarele. Prima data am zis ca e gluma, insa gluma aia se prelungea nepermis de mult si puterea mea de a ma tine strans de bara slabea.

Am inceput sa tip, dar Gheorghita nu se dezlipea din imbratisare. Am incercat sa dau din picioare, insa inlantuirea lui era prea stransa. Nu zicea nimic. Doar fata lui arata determinare.

Pana am cazut in dinti. Si, evident, am inceput sa urlu. Sangele imi siroia pe fata, nu cred sa fi avut ceva nespart / nerupt la cap.

CUT

V-am mai spus ca in viata eu nu am principii, pentru ca termenul de „principii’ mi se pare unul mult prea sus fata de nivelul meu si mult prea pretios, insa am reguli stricte de la care nu ma abat. Una dintre ele este bazata pe o veche zicala romaneasca – „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”.

E greu sa te pui in papucii altui om, iar daca nu poti sa o faci, atunci nu-l judeca si nici nu te purta urat cu el, caci, zice o alta vorba veche, daca „semeni vant, culegi furtuna”.

Mereu imi amintesc de aceasa experienta din copilaria mea plamadita in cetatea Arrubiumului, care mi-a ghidat viata. Nu-mi iese intotdeauna, caci pana in iad drumul e pavat cu intentii bune, insa ma straduiesc, de cate ori realizez ca sunt pe o cale gresita, sa fac ceva sa indrept, iar in seara asta am simtit nevoia sa scriu despre Gheorghita pentru a-mi cere si public iertare fata de el, caci in suflet si in gand am facut-o toata viata.

Restul invatamintelor acestei povesti, va las pe voi sa le trageti. Daca aveti nevoie de ele si va sunt de folos….

De ce, intr-un anume sens, nu-mi place tehnologia


  1. Pentru ca am mai scris pe aici un articol despre confortul care handicapeaza. Pentru ca ne utilizam creierul din ce in ce mai putin.
  2. Pentru ca urmele tehnologiei nu rezista in timp. (uneori imi doresc sa am abilitatea de a daltui o carte in piatra)
  3. Pentru ca e ultima inventie a omenirii si asta nu e o gluma.
  4. Pentru ca ne plaseaza in artificial, indepartandu-ne si mai mult de esenta noastra umana si pentru ca, in esenta, nu lasam nimic dupa noi. Exemplu: mai aveti cu ce „citi” dischetele ori casetele video VSH? Nuuu?!! Mvai!
  5. Pentru ca scaderea manualitatii duce la scaderea activitatii cerebrale. In plus, nu mai suntem capabili de intelegerea unor fenomene si procese simple, pe care am fost creati sa le urmam.

Mai sunt multe argumente. Astea au fost primele, la viteza.

As incheia cu „cum comentati?”, dar stiu ca va e prea lene sa o faceti, asa ca va ofer confort.

Ridicati doua „deshte” daca vreti sa intru in detalii. Fac si cu desene. Ca la …. (completati voi, caci deja am iesit din zona de confort!…)

Despre a nu fi calaul propriului copil


Desi nu am profesat niciodata ca psiholog, de frica obsesia sclerozei am invatat toata viata ca nebuna. De parca scleroza ar sti ce dracu’ e ala invatat. In fapt, o doare la bashkezti. Cam cum ma doare pe mine ca nu scriu cu diacritice.

De multi ani activez in grupuri internationale de psihologi, insa ceva mai de curand, de vreo doi ani am descoperit un site care ma distreaza la modul masochist.

Americanii inventeaza sindroame pentru orice: teama ca ploua, teama de a vorbi in public, teama ca iti cresc unghiile de la picioare prea repede si cate si mai cate minunatenii de te lasa lat. Si, evident, pentru fiecare dintre aceste „sindroame”, exista tratamente medicamentoase de care prostii abuzeaza, caci ce ar fi industria pharma fara ei?!…

Un lucru, insa, ma deranjeaza cumplit. Psihologii care pe care eu i-as bate cu furtunul si care diagnosticheaza copii.

Imi veni sa scriu asta dupa ce aseara am privit o inregistrare de la America Got Talent cu un copil prezentat ca autist, nu doar pentru a avea ratinguri, ci pentru ca ani de zile medicii cu asta l-au dignosticat pe bietul copil.

Si se face ca pustiul urca pe scena, raspunde dezimvolt la absolut toate intrebarile, rade ca un copil normal, privirea, doar, tradand ca ceva e in neregula. Vocea nu-l ajuta, sa ne intelegem de la bun inceput. (Ma enerveaza ca nu am salvat linkul cu inregistrarea respectiva, dar cand voi da de ea o voi posta). Faptul ca fusese prezentat ca un copil autist, insa, a obtinut aplauzele publicului care, altfel, nefezandat inainte, probabil ca ar fi aplaudat mai potolit si, cu siguranta, juriul nu l-ar fi trimis in Vegas.

Vorbim despre societate de consum, despre lipsa de educatie si despre alte multe lucruri.

Cand nepoata mea avea nici 12 ani m-a blincanit pe messenger. Am vorbit si simteam ca ne invartim in jurul copacului. In cele din urma am reusit sa scot de la ea faptul ca psiholoaga scolii o chemase la cabinet si o diagnosticase pe modelul: „Mai fata, trebuie se te potolesti, ca ai ADHD si te interneaza la nebuni!”.

In afara de faptul ca nu ii spui asta unui copil de 12 ani, desigur am simtit nevoia sa ma urc in masina, sa conduc 6 sute si ceva de km si sa omor psiholoaga cu pricina.

Dincolo de ceea ce simteam in interior, tot ce m-am priceput sa fac, subtil, a fost sa „dreg” copilul la cap sa nu ramana cu sechele.

Un aspect interesant e ca nepoata-mea e din categoria copiilor „gifted”, adica supradotati. Nu ca m-ar incanta chestia asta. been there, done that, the hard way.

I-am explicat ce inseamna ADHD, precum si faptul ca este o inventie a unui nene austriac, psiholog smenar de meserie, care a stiut cum sa se imbogateasca peste noapte pe baza prostilor si ca ea nu are de ce sa se teama. Ca e energica? E normal, ca doar seamana cu mine!

Sansa ei, a mea, a amandorura e ca intre noi e o relatie extrem de speciala, bazata pe abordare sincera si deschisa.

Revenind la copilul american diagnosticat gresit cu autism. Copilul ala nu straluceste in nimic, la prima vedere. E din categoria copiilor normali, cam prea timid si, desigur, timorat de parinti, diagnostice false, medicatie si foarte multa psihoterapie directionata gresit.

Multi ani dupa venirea mea in tara am muncit ca o salbatica. Cum spuneam, mereu am fost o fire energica.

La un moment dat Naumovici imi spune, in stilul caracteristic:

– Faaaa, numa’ nebunii au energie cata ai tu!

Nici macar nu am stat sa ma gandesc si i-am raspuns absolut firesc:

– Si geniile, boule!

Case closed. Sa nu ma intelegeti gresit, situatia era una de gluma si prietenie si prieteni suntem si in ziua de azi, chiar daca nu avem sansa sa vorbim prea des. 🙂

Voiam doar sa va semnalizez un model perceptual fundamental gresit.

Ce voiam sa va spun, de fapt, este faptul ca buna mea prietena Bianca s-a confruntat cu mari probleme create din exterior si a caror tinta este Stefanut, baiatul ei de 5 ani. A trebuit sa treaca toata familia prin furcile caudine pana sa afle ca Stefanut e un copil „gifted”. Din pacate. Pentru ca trauma fiecarui membru al familiei va ramane si va tine de fiecare dintre ei sa o gestioneze corect.

Iar in concluzie, as vrea sa va rog pe voi, parinti de copii minunati, cateva lucruri:

1. Inainte sa va aplecati urechea catre exterior, invatati sa va ascultati si simtiti proprii copii. Dati la o parte sfaturile „binevoitorilor” si „prietenilor” si actionati corect, asta inseamnand ca trebuie sa va si autoeducati!

2. Daca pruncii vostri nu au vreun talent, nu-i mai fortati sa faca muzica si arte plastice si alte cate si mai cate chestii, pentru ca asta nu ii va ajuta in nici un fel, ci dimpotriva. Nu e ceva nasol sa ai un copil care nu e talentat la nici o disciplina artistica sau sportiva. Cu siguranta e bun la altceva!

3. A fi un parinte bun nu inseamna sa ii incarci programul cu tot felul de cursuri si meditatii, caci tie, cand erai mic, iti placea sa te joci afara si sa te cateri in copaci. De ce ii faci rau copilului tau, caci asta nu inseamna ca il iubesti, ci ca vrei sa il termini inainte de a-si fi incheiat adolescenta. In esenta nu vrei decat sa iti obtii cateva ore de liniste. Si ghici ce? Nu obtii decat un stres suplimentar.

4. Nu toti oamenii s-au nscut sa fie vedete, genii ori cei mai buni intr-un domeniu. De multe ori cred ca gunoierii care vin in fiecare miercuri sunt „mai oameni” decat multi dintre cunoscutii mei. Si nu ma insel.

5. Amintiti-va de proverbul care spune „ce tie nu-ti place altuia nu-i face” Nu-i face rau copilului tau, doar pentru ca egoismul si orgoliul tau nu suporta infrangeri. Infrangerea ta ca parinte poate insemna castigul copilului tau si sansa lui spre fericire.

Si cu asta va va doresc sa aveti o zi de introspectie. O sa descoperiti ca in mergand in interiorul vostru, adanc, nu mai aveti pe cine minti, decat pe voi insiva.

A bientot!

O analogie


Asa ar trebui sa fie si in business: cand angajezi un om sa-l lasi sa-si faca treaba si sa produca rezultate; altfel, orice interferente, indiferent de natura lor, modifica rezultatul final, iar tu nu poti acuza omul respectiv pentru nerealizarea obiectivelor.

Dar cati pricep asta cu adevarat si, mult mai important, cati aplica real acest principiu?

„Sun Tzu era originar din Statul Ch’i. Datorită cărţii sale despre arta războiului, el a obţinut o audienţă la Ho Lu, regele Statului Wu.

Ho Lu spuse: ,.Ţi-am citit în întregime cele treisprezece articole, domnule”. Poţi proceda la o mică demonstraţie a artei de a stăpâni mişcarea trupelor?”

Sun Tzu răspunse: „Pot”.
Ho Lu întrebă: „Poti face acelaşi lucru şi cu femeile?”
Sun Tzu spuse: „Da”,
De îndată, regele îşi dădu încuviinţarea şi ordonă să fie aduse de la curte o sută optzeci de femei frumoase.

Sun Tzu le repartiză în două companii şi puse în fruntea lor pe cele două concubine preferate ale regelui. El le învăţă pe toate să poarte o halebardă. Apoi el spuse: „Ştiţi unde se găseşte inima, unde se găsesc mâna dreaptă, mâna stângă şi spatele?”

Femeile spuseră: „Ştim”.

Bun Tzu spuse; „Când ordon „Faţa” întoarceţi-vă cu faţa, inima către mine; când spun „Stânga” întoarceţi-vă către mâna stângă; când spun „Dreapta” către dreapta; când spun „Înapoi” întoarceţi-mi spatele”.

Femeile spuseră: „Am înţeles”.

După enunţarea acestor pregătiri, au fost pregătite armele călăului.

Sun Tzu repetă ordinele de trei ori şi le explică de cinci ori, după care bătu semnalul pe tobă: „Întoarceţi-vă la dreapta.” Femeile izbucniră în râs.

Sun Tzu zise: „Dacă indicaţile nu sunt clare şi ordinele n-au fost complet explicate, este vina comandantului”. El mai repetă ordinele de trei ori şi le explică de cinci ori şi bătu pe tobă semnalul de întoarcere la stânga. Din nou femeile izbucniră în râs.

Sun Tzu zise: „Dacă indicaţile nu sunt clare şi ordinele nu sunt explicite, este vina comandantului. Dar dacă indicaţiile au fost explicate şi ordinele nu sunt executate conform legii militare, aceasta înseamnă crimă din partea ofiţerilor”. Apoi el ordonă: căpitanii companiei de dreapta şi acelei de stânga să fie decapitaţi.

Regele statului Wu, care de la terasa sa, asista la scenă, văzu că cele două concubine ale sale mult iubite vor fi executate. El se înfricoşă şi trimise în grabă pe ajutorul său de câmp să ducă mesajul următor: „Eu ştiu acum că generalul este capabil să folosească trupe, fără aceste două concubine hrana mea nu va mai avea nici un gust. Dorinţa mea este ca ele să nu fie executate”.

Sun Tzu răspunse: „Servitorul vostru a primit deja de la voi investitura de comandant şef; aşadar, când comandantul este în fruntea armatei, el nu este obligat să accepte toate ordinele suveranului”.

El ordonă deci ca cele două femei, care comandaseră trupele să fie executate, ca să dea un exemplu. Apoi el numi în fruntea companiilor pe cele care ocupau gradul imediat inferior.

După aceea din nou, el dădu drumul la tobă şi femeile se întoarseră la stânga, la dreapta, cu faţa, cu spatele, se puseră în genunchi, se ridicară toate, exact cum cerea exerciţiul impus. Ele nu îndrăzniseră să facă nici cel mai mic zgomot.

Sun Tzu trimise atunci un mesager regelui pentru a-i duce ştirea următoare: „Trupele sunt acum în ordine. Regele poate coborî pentru a le trece în revistă şi a le inspecta. Ele pot fi folosite după voia regelui, ele pot merge prin foc şi prin apă”.

Regele din Wu spuse: „Generalul poate să se retragă în apartamentele sale şi să se odihnească. Eu nu doresc să vin să le inspectez”.

Sun Tzu spuse: „Regelui nu-i plac decât cuvintele goale. El nu-i capabil să le pună în practică”.

Ho Lu îşi dădu atunci seama de capacităţile lui Sun Tzu ca şef al armatei şi, ca urmare, îl numi general.”

(Sun Tzu – Arta razboiului)

Savannah – not only a weekend movie


I rarely look on imdb.com ratings for a movie.

First of all because those ratings are given by people, second of all because most of them are given by the Americans. No offense people, but the Europeans still laugh because our culture is not based on McDonald’s, divorced women melodrama nor invented syndromes of whatever.

So, I watched Savannah movie tonight but I didn’t pay attention to the „american story” of it but on spiritual meanings of it and its metaphors.

As you already know I will not tell you the story because I want you to watch that movie and take as much as you can from it.

I will tel you only my thoughts, which is not much, taking into consideration the small size of my head.

First you will say it is about a free spirit. You will not understand or even accept the idea as long as the society and education you were raised in tells you that the obey is the way. I found myself in that movie. And as you know this is only my perspective and fortunately not a theoretical one.

Second thing to mention is that the only thing that can make a free spirit fly or make it die is love above all.

Maybe my English stinks but I am sure that those who are „targeted” will understand what I mean.

Third thing is that a true friend doesn’t have to have a „pedigree” but to be inline with your thoughts, your energy and your vision.

Fourth, last but not least is that everyone of us wants to let something important for posterity. But our meaning as human beings is always in the memory and eyes of the living ones. So it’s not what we want to show or what we try so hard to prove, but the mark in the soul and minds of the people around.

Savannah is a story that comes from a real thing.

Think bout it and enjoy the movie, because only stupid people can say it’s only a weekend movie!