Mi-e tare dor…


De discutii cu miez, de polemici, de casa mea cu usi deschise in care intalneai toate generatiile si tot felul de reprezentanti ai lor – actori, pictori, scriitori, critici, de doamna Maris (despre care am scris pe aici, pe undeva)… Doamne cat imi e de dor!…

Interviul asta mi-a adus aminte de lucruri frumoase pe care ar trebui sa le reinvii.

 

 

 

Cand


Cand te vindeci de dragoste, vine intelepciunea.

Sa traduc.

Cand te vindeci de dragostea dependenta, cand te vindeci de dragostea care raneste, cand te vindeci pe tine de tine si, mai ales, de ceilalti, cand tu cu tine iti devii prieten, cand accepti linistea, cand realizezi ca esti intreg asa cum esti tu, cand stii sa arunci bagajele, adica fix atunci cand realizezi ca trecutul e…trecut si trebuie, pana la urma, lasat sa moara, cand simti ca iubesti toti oamenii la fel – fara categorii: familie de sange, prieteni, amici, cand nu mai accepti toti oamenii in viata ta – familie de sange, prieteni, amici, cand pur si simplu STII CA ESTI….

Abia atunci vine linistea si, odata cu ea, armonia.

Abia atunci te nasti si redevii TU, asa cum ai ajuns pe lumea asta, singur si flamand de tot si de toate. Si abia atunci incepi sa gresesti…

Despre un memory stick


Nici nu conteaza ce pornisem sa fac. Descopar un memory stick. Zic sa verific ce e pe el. Uneori am surpriza sa descopar ca in vremuri demult apuse obisnuiam sa fiu deosebit de inteligenta. Noroc ca timpul trece repede si le rezolva pe toate. 😀

Ma uit mai intai la el. Nu stiu de unde l-am capatat. E personalizat. Adica are lipit pe el un sticker in relief cu logo-ul UE. Asa de bine ii facut ca abtibildul pare cel putin din vremea egiptenilor, inglabenit si gata dezlipit pe la toate colturile, cu stelele UE-ului care stau strambe ca o fata botita de bocet a unui copil batut de soarta.

Hmmm…

Si conectez device-ul la calculator.

Intru si… nimic. Zic sa ies, sa ciocan frumos la usa, sa zic „Buna seara la doamna UE”, ca poate, poate.

Nica nici de data asta.

Ii dau o verificare. Nu a fost nimic pe el. Ii bun.

Ba nu ii bun! Nu-i bun deloc. E fix coana UE in persoana – privita de la distanta nu pare dezagreabila, insa cand te apropii descoperi ca-i imbatranita inainte de vreme, ca un mort viu aproape, cu haine ponosite, cu nasul pe sus, caci inca mai are urme de sclipici pe la ochi, ieftin si el, dar se pune ca seamana a machiaj festiv. Si cand incepi sa o descosi descoperi ca-i goala pe dinuntru. Goala si trista.

Si-atat….

Cand tacutele mari


isi cer razvratirea in mine, le las sa isi satisfaca foamea. Luati – le spun, luati si voi. Ma privesc de sus. Sunt precum starvul ce seveste lacomia ulilor. Luati – le spun. Si tac. La final, imi iau ce mi-a mai ramas din mine si ma port pe alte dune de nisip, cu pasi osteniti si privirea catre soarele care nu ma mai arde decat in fiinta.

Mai am de dat – imi spun – si ma indrept care urmatoarea duna.

Nu sper, nu am dorinte, iar visele mele sunt dintr-o alta lume.

…si nu se termina, nu se mai termina….

si-am obosit…

As vrea sa ma asez in varful dunei urmatoare si sa se termine tot. Dar mai am de plata, se pare.

Luati, va spun voua acum!

Liniste


…in sfarsit…

gandurile nu mai vor

sa gandeasca.

Se uita

unele la altele, fara ganduri.

A mai trecut o zi

fara sens.

Nimeni nu aude urletul.

O sa se termine curand –

spun gandurile

si se culca pentru

totdeauna,

regretand doar

ca au ramas

nicaieri.

N-am existat in lumea asta

Uita-ma cand iti vei aminti

de mine.

O intrebare, doua intrebatoare


Mi-au tot dat tarcoale niste intrebari azi.

1. Cand un job devine blowjob si de ce? Adica nu de ce devine blowjob, ci de sa accepti asta.

2. Daca toata lumea tace in jurul tau si se supune, de ce crezi ca actiunea ta, chiar singulara, nu poate avea acelasi efect ca atunci cand toata lumea dintr-o crashma sta pe scaune si tu te ridici si dai tonul dansului? Poate fi inceputul, poti initia schimbarea?!

3. Cand toti hr-ii din companiile private din Romania vor fi concediati pe bune sau pusi sa faca doar hartiile pentru salarii si alte hartzoage pentru stat si IN NICI UN CAZ RECRUTARE?

4. Cand oare / cum oare vom putea deveni cu adevarat toleranti in absolut toate privintele? Si cu ce costuri si, mai ales, cu ce efecte?

5. Cand si cum vom putea starpi parerologii?

6. Va exista vreodata presa independenta pe planeta asta?

7. De ce mi s-a luat mie de scris?

8. De ce …aaaa…mai aveti nervi sa-mi ascultati gandurile nauce si intrebarile? Si daca da, voi ce raspunsuri ati avea?

Retorica


Gand: de ce se intreaba oamenii ” de ce s-a sinucis X” fiind mai degraba interesati de circul social din jurul evenimentului decat de cauza reala si de ce nu se intreaba, macar atunci cand sunt doar cu ei insisi „ce pot sa fac pentru X” si sa actioneze inainte sa fie prea tarziu. Sau de ce nu se intreaba „cu ce am contribuit la moartea acelui om?”

Sau si mai rau, de ce nu se gandesc ca un om care se sinucide chiar vrea sa ramana si in moarte singur nu cu bocitoare de spectacol pe ultimul drum, la fel de singur cum a fost in viata?…

Retoric intreb dealtfel…

Cu zecimale inflorite intr-un salcam


Verde

Rosu

Albastru

Doi face unu

Nu conteaza

nimic.

Nu stiu cu culori,

iar cele care conteaza

cele din mintea mea

nu au

legatura.

Nimic e mai mult,

e cel mai mult.

Urasc poezia, iar asta e

proza pe o verticala

antiseismica.

Matematica lui doi,

care nu e nici rosu,

nici albastru,

nici verde

si cu atat mai putin galben.

E doar nimic.

Poti tu sa-ti imaginezi grozavia lui

NIMIC?….

Ganduri linistite


De ceva vreme ma tot gandesc la niste chestii si, poate nu intamplator, imi vine sa scriu exact in Vinerea mare.

De niste ani ma uit la un fel de cursa nebuna a oamenilor dupa „spiritualitate”. Nu stiu daca din cauza ca biserica nu le-a raspuns unor cerinte specifice si de esenta materiala sau altceva. Multi ajung dezamagiti si propovaduiesc ori o spiritualitate gresita ori anti spiritualitatea si asta pentru ca nu au inteles ca nimeni si nimic din exterior nu le poate umple golul din suflet. Ca spiritualitatea se leaga de propria persoana, de lucrul cu sinele.

Vad oameni care se plang de lipsa de toleranta si iertare a celor din jur, ei insisi fiind intoleranti si neiertatori. Dar ce ma deranjeaza cel mai tare este propovaduirea conceptului de „indepartare fata de persoanele negative”.

Nu detin adevaruri absolute si nu am pretentia ca intelegerea mea asupra lucrurilor este completa si complexa. Pot doar sa va povestesc, atat cat pot, cateva lucruri pe care le-am inteles pana la varsta asta.

Cand a murit si mama mi-am spus ca in afara de moartea unei persoane extrem de dragi, restul lucrurilor pe lumea asta sunt detalii. Asta m-a intarit pe moment, dar aveam sa constat curand ca e doar o jumatate de adevar. Sau doar o fata a sa.

Vreme de un an ma straduisem sa ma comport normal, desi fusesem rupta de lume si normalitate vreme de aproape 3 ani. In paralel, insa, nu ma gandeam decat cum sa-l opresc pe acel medic sa mai omoare si alti oameni. Stiam ca pe mama nu o mai pot aduce inapoi, insa ma gandeam sa-l opresc sa mai faca rau si altora. Cu cat ma adanceam mai mult in cercetare si descopeream mai multe nenorociri, realizam, in aceeasi masura ca sunt o rotita prea mica intr-un angrenaj prea mare si prea puternic pentru mine si ca nu as fi reusit, in esenta, sa schimb nimic. Poate doar sa continuu sa imi distrug viata. Tot ce am putut sa fac, insa, a fost ca, atunci cand auzeam de oameni care voiau sa mearga la acest medic, sa ii directionez catre neurochirurgi adevarati, catre salvatori de vieti. Si ma bucur ca am facut-o, pentru ca acei oameni sunt acum in viata.

Nu stia nimeni…sau aproape nimeni ce e in sufletul meu, cu ce imagini traiesc zi de zi a vietii mele. Dar de simtit au simtit cei 99% dintre oamenii din jurul meu. Si ei au ales sa se indeparteze de mine. Nu inainte de a da cu pietre, de a-mi cere explicatii si multe altele.

Si cred ca atunci am inteles ca cei ramasi au fost exact acei oameni carora nu le-a fost teama ca eram o persoana „negativa”. Acei oameni curajosi care si-au asumat sa treaca dincolo de aparente si sa inteleaga ca eram un om doborat la pamant, care, atunci cand a cazut a primit, in plus, multe suturi in ficat, au ramas alaturi de mine si, de multe ori s-au luptat si cu mine si pentru mine, pana cand am ajuns din nou in lumina. Au stiut cand sa ma lase in pace, au stiut sa nu ma forteze sa raspund la intrebari ori sa dau explicatii. Pur si simplu au stat langa mine. „Simpla” lor prezenta mi-a dat putere, o putere pe care nici macar nu am realizat-o atunci, ci mult mai tarziu.

Iar lucrul asta nu s-a petrecut dintr-o data.

Citisem undeva despre exercitii de iertare si despre exercitii de eliminare a fricilor asa ca m-am gandit sa-mi compun propriile exercitii ca sa pot depasi momentele acelea.

Si ce exercitiu mi-au fi fost mai la indemana decat sa scriu? Si am inceput sa scriu scrisori. Nu erau destinate pentru a fi trimise, ci pentru a scoate din mine tot.

Cel mai lung exercitiu de iertare pe care l-am facut a durat 8 luni. Scriam zi de zi. Uneori cu degajare, alteori cu muci si injuraturi . De multe ori simteam ca gata, am reusit, dar a doua zi realizam, gandindu-ma la omul respectiv, ca i-as lua capul cu o sabie imaginara, asa ca o luam de la capat.

Intr-o seara, fara sa stiu ca era ultima seara a acelui exercitiu m-am asternut pe scris. Nu ma gandeam niciodata inainte la ce voiam sa scriu. Pur si simplu ma asezam in fata colilor albe si lasam mana sa se lase condusa de suflet si creier. Eram linistita in seara respectiva. Nu mai stiu cate ore am scris in continuu. Permanent m-a insotit o stare de liniste. La un moment dat mi-am dat seama ca nu mai am ce scrie, ca spusesem tot ce avusesem de spus si, mai ales, ca nu mai simt nici o vibratie negativa la adresa acelui om. Ca tin minte perfect tot ceea ce s-a intamplat, dar am acceptat acele intamplari carora le-am inteles semnificatia pe masura ce scriam, ca am iertat. Pentru prima data imi simteam sufletul despovarat.

Iar acel om pe care ma straduisem sa il iert, vreme de 8 luni, eram eu.

Fusesem ultima pe „lista mea de iertari” si cel mai greu subiect de abordat, pentru ca daca de trairile, actiunile si gandurile altora nu eram eu responsabila, ei bine, de ale mele – DA.

Va doresc sa aveti Sarbatori frumoase si, poate, daca va opriti un pic din alergatura dupa himere, sa va duceti profund in interiorul vostru si sa va ascultati. Este posibil ca, incetand sa trancaniti, sa va auziti cate aveti de spus.

Ganduri dintr-un lipstick


„In order to be irreplaceable one must always be different.” (Coco Chanel)

Draga Coco,

chanel_2012_lip_balmDaca am fi acum fata in fata si am fi prietene ti-as spune ca te inseli. Si tu ai fost diferita si asta nu te-a facut de neinlocuit. Gandeste-te la viata ta. Nu poti generaliza. Barbatii te-au inlocuit. Mai greu sau mai usor, mai devreme sau mai tarziu. In lumea modei ai deschis drumuri, dar asta nu te-a facut de neinlocuit. Altfel, azi, ne-am fi imbracat doar cu tinute semnate Chanel.

Nici macar nu stiu daca replica asta chiar iti apartine ori a fost inventata de cineva, niste ani mai tarziu….si nici nu conteaza.

Si, de fapt, nici macar nu-ti spun tie toate astea, ci mie. Uneori e bine sa imi reamintesc lucruri….

Si, BTW, balsamul ala de buze e unul dintre cele mai misto dintre cele pe care le-am testat pana acum. Inca nu e perfect, dar am rabdare… 😉

Cred ca-s proasta cu strigaturi


Am iesit azi la cafea cu fetele. Noi avem zilele noastre clare si ne doare fix in cot daca se „pupa” si vreo alta sarbatoare. 🙂

Strazi aglomerate, nebunie in trafic, nebunie in cafenele, cu flori, inimioare si dulcegarii.

Ma asez intr-o parte a cafenelei unde era doar o singura masa ocupata. Aveam nevoie sa respir. Cum fetele mele au intarziat nu mai mult de doo ore si ceva, am avut vreme sa mananc, sa-mi beau cafeaua de dimineata pranzului si sa citesc.

Fara sa vreau imi ajungeau la ureche franturi din conversatia celor doi. La un moment dat am simtit nevoia sa ma uit la ei. In jur de 30 de ani ambii parteneri. Nu erau nici frumosi nici imbracati cu prea mult gust. El statea aruncat in fotoliu, ea a stat mare parte din timp tzapana ca o pupaza, controlandu-si gesturi si cuvinte cat sa para printesa perfecta. Din pacate se vedea plasticul pe ea. Din cand in cand ea mai sarea peste el si-l sufoca cu sarutari. Da, io recunosc, manifestarile astea de bagat limba in gatul partenerului ca sa vezi daca s-a spalat in buric, imi provoaca reactii organice de greata, dar cum decenta nu mai e la moda…

In fine, revenind la franturile lor de discutii am aflat ca fiecare dintre ei era implicat in cate o relatie „serioasa”, cu altcineva, iar ei doi erau amanti.

Capu meu ii mic si pricepe greu.

Bai frate, cum …de ce ai sta cu cineva daca ajungi sa inseli persoana aia? Cu atat mai mult cu cat nu va „leaga” mizeria aia de hartie de la primarie?!!!!

Nu inteleg si pace! Ma declar proasta cu acte in regula. Nu inteleg cum poti sa te uiti in ochii patenerului tau cand stii ca il / o inseli, ca sa nu mai spun ca nu inteleg cum te mai poti culca cu partenerul tau in asemenea conditii.

Am trecut prin viata si da, eu am fost inselata si relatia s-a rupt. Nu am inselat niciodata, iar singura data cand m-am gandit ca mi-ar veni sa-mi insel partenerul, desi a fost doar un gand aiurea in tramvai, m-am dus acasa si am pus punct relatiei.

Sunt sonata, fac tot felul de chestii nebunesti, dar jur ca nu inteleg faza cu inselatul…

Simteam nevoia sa va povestesc tarasenia asta pt ca, desi am petrecut o dupa amiaza minunata cu Cristinele mele dragi, m-au tot macinat gandurile astea…

Atat…Hepi alea, alea!

Ce sa-i aduc eu lui?…


Fireworks

…am zis sa nu treaca prima zi din an fara sa scriu un rand si aici. Din statistici am aflat cat de lenesa am fost anul trecut – am scris 74 de povesti, asta insemnand ca de restul am chiulit. Nu ca as fi vrut. Ceva s-a blocat in mine in multe perioade din anul trecut.

Asa ca mi-am propus sa dau anului acesta mai multe povesti. Da, eu lui. M-am gandit sa fac ceva ce nu am mai facut pana acum.

Ca fiecare om ma gandeam ce as vrea sa imi aduca anul urmator. Asa ca mi-am propus sa ma gandesc, daca ar fi sa fie, ce si-ar dori anul asta de la mine. Ce sa-i aduc eu lui?

Dar, inainte sa incep sa ma gandesc la asta, zic sa va urez „bun venit” in 2015, un an in care sa iubiti, sa radeti, sa va bucurati , sa cantati si sa dansati, sa cititi si sa ascultati muzica faina, sa traiti adevarat si frumos – cu mult mai mult decat ati facut-o in toti anii de pana acum, sa va ingrijorati mai putin si, mai ales, sa faceti tot ceea ce va face placere si va aduce bucurie in suflet!

 

Ganduri inutile


Doamne cata cerneala…

Pleosc!

Iar s-a aruncat nebuna. Ma uit spre cer. Iar a fugit luna de la locul ei si s-a aruncat in mare.

Revenind….Doamne cata cerneala a curs inutil. Atate secole de ganduri de toate soiurile, irosite. Atatea ganduri si atata cerneala si noi…noi doar atat putem?!…

Din apa nu se aude nici un sunet. Daca s-a inecat? Cum, cine? Luna, vere! Nu ti-am zis ca de cate ori nu-s atenta sare in apa la balaceala?

Mneah…nu se-neaca ea….O fi cautand comori.

Comori?????! Si pe mine nu m-a luat!

Toata viata am visat sa descopar ceva…acel ceva care sa poata fi numit comoara. Acel ceva de care sa ma bucur doar eu pentru 24 de ore si apoi sa ia calea unui muzeu sub conditiile mele clare.

– Hei, ai inebunit? Iesi din apa! Ai stat prea mult! O sa arati ca un burete!

Nu-mi raspunde. I se rupe, cred. Oricum stie ca nu ma duc dupa ea. Nu in noaptea asta…dar curand…


imageUite ca ma asez la ora asta la calculator, ca-mi vine sa scriu ganduri.

Anul asta a fost mai degraba ciudat. Nu stiu ce alt cuvant mai potrivit sa-i atribui.

Am pierdut o prietena draga mie, dar am castigat un inger. M-a marcat profund aceasta intamplare. Mai ales ca ea venea dupa tarasenia lui frate-miu cu infarctul si operatiile. Le-am avut si eu pe ale mele. In mod ciudat nu m-a marcat atat de grav intamplarea in care era sa ma inalt si eu la cele sfinte. Asta m-a mirat peste masura. Ca si cum i s-ar fi intamplat unui strain.

Aceste trei intamplari ale anului au modificat ceva fundamental in mine, insa. Nu cred ca pot spune cu certitudine ce anume, doar simt in momentul asta si probabil va mai trece un timp pana cand lucrurile se vor aseza pe rafturile mintii si sufletului, etichetate.

Dincolo de asta, anul a fost bun cu mine. Atat de bun incat si in momentul in care am implinit 41 de ani si mi-am pus o intrebare de bun simt – „ar trebui sa fiu mai serioasa?” – m-a umflat un ras de-am trezit cartierul, asa ca am abandonat ideea, concluzionand ca sunt nesimtitoare. Asta ca sa fiu draguta cu mine insami si sa nu-mi spun ca am fost de-a dreptul nesimtita. Nu cred ca imi realizez varsta, nu in sensul larg acceptat social, dar nici vinovata nu ma simt. 😀

Tot anul asta am realizat altfel decat pana acum ce inseamna prietenii adevarati. Iar sentimentul asta e cald si bun si frumos.

Inca ma gandesc la faptul ca am pierdut o nepoata (cu sensul de copil) si am castigat o prietena. Uneori ma uit la ea si incerc sa o plasez in contextele ei sociale si imi dau seama ca a devenit o tanara pe care, probabil, daca as fi incercat sa o desenez in dorintele mele adresate lui Dumnezeu nu as fi reusit sa o creionez atat de frumos.

M-a intrebat deunazi ce faceam eu (trasnai adica) la 20 de ani. In secunda aia mi-am dat seama ca nu ii pot povesti, ca stric „copilu’ ‘

Cum sa ii spun ca faceam sporturi extreme? Cum sa ii povestesc ca ma duceam la curse ilegale de masini? Cum sa ii spun ca am condus fara permis niste multi ani? Cum sa ii spun ca ma duceam in cluburi si dansam pana ma matura femeia de serviciu la 9 dimineata si de acolo plecam la scoala si apoi la job?  Ori ca ma plimbam de nebuna pe stradutele targului toata noaptea, negandindu-ma vreodata ca ar putea fi periculos?

Eu am fost un om al extremelor. Totul trebuia sa fie la maximum de intensitate ori deloc. Si, cu toate astea, in afara de privarea de somn si mancare, n-am facut excese niciodata. Ba da. In dragoste. Atat. In rest nu. Mereu mi-am zis ca eu am calea mea morala si pe aia imi tin drumul.

Si fiind asa „defecta”, dincolo de ganduri si intrebari care m-au tot bantuit anul asta, a venit o alta mirare.

Ca niciodata in viata, enorm de multi oameni mi-au multumit pentru diverse chestii. Nu-s obisnuita cu asta. Oricum nu am inteles niciodata nici de ce ma plac oamenii care ma plac, dar prefer sa cred ca ei sunt mai sonati ca mine, caci motive chiar nu au. Real! Adica ii inteleg pe aia care nu ma plac. Ii inteleg pe aia care ma secera la genunchi, dar nu-i inteleg pe cei care ma plac. Ma, oameni buni si frumosi, ma simt aiurea fata de voi! N-am facut niciodata in viata mea chestii speciale. N-am …nu stiu ce n-am, dar in general n-am…

Ce am? Pai v-am stresat, v-am frecat la cap cu tot felul de chestii, v-am tinut cu inima in gat de cate ori am facut vreo nefacuta, v-am plictisit de multe ori, v-am capiat cu cat vorbesc si cu cat scriu…d-astea…

In fine, nu asta e subiectul….

Una peste alta, anul asta a fost bun cu mine. Inca am mintile in cap, inca am sufletul in mine si inca am cuvintele de asternut pe hartie.

Nu, nu mi-am cumparat domeniu inca. Pt blogul asta adica. Ma gandesc ca fix asta v-ar lipsi…

Cand eram io mica, in targul fara tramvaie in care m-am nascut, istoria m-a amprentat. Si tot pana anul asta nu mi-am dat seama de asta. Dar in targusorul Arrubiumului am trait cei mai frumosi ani din viata mea.

Si pentru ca suntem deja in ziua lui Craciun, o sa spun ca la noi colindele se cantau doar in zilele in care trebuiau cantate, bradul se facea pe 24 decembrie si se „desfacea” pe 7 ianuarie, in ziua de Sfantul Ion, ca daca azi sunt asa cum sunt (adica asa cum sunt, ca nu stiu sa zic io cum sunt) e din pricina pamantului ala al Dobrogei, a oamenilor de acolo, a parintilor care mi-au dat viata si a lui frate-miu care, probabil, si-a dorit o sora normala la cap. A primit doar sora.

Universul acela a fost universul povestilor care a deschis in mine universul povestilor mele. Eu nu prea traiesc in lumea voastra. De aceea zona de business in care functionez – ca sa ma tin ancorata.

Tot legat de ancore, mi-am dat seama ca nu mi-am luat o casa a mea, pentru ca nu voiam sa fiu legata cu nimic, dar m-am legat singura luandu-mi caine. Nu, Dioda nu e primul. In bucuresti i-am mai avut pe Bobita si pe Huck. Bucuresteanca nu sunt si nici nu voi fi vreodata. Nu-mi vine. Nu ca e ceva rau. Dar nu pamantul asta m-a dat lumii, ci doar ma gazduieste de 18 ani.

Nu-mi fac rezolutii pentru viitor. Nu mi-am facut niciodata. M-as simti ca in bancul ala cu „stii cum il faci pe Dumnezeu sa rada in hohote? ii povestesti planurile tale de viitor”. In plus mie imi plac suprizele., iar peste toate astea eu sunt un om foarte spontan. Si peste toate peste-urile de pana acum, mereu m-am gandit ca daca imi fac planuri ori dau rezolutii inchid usa tuturor celorlalte posibilitati pe care fiecare situatie le poate oferi si ma privez de o paleta larga de alegeri. Unde mai pui ca nici nu as mai putea bate campii cu imaginatia?!…

In fine, iar am scris o gramada.

Voiam doar sa va multumesc din toata inima mea! Ca SUNTETI!