Să nu te mai plângi inutil


Nu ne vedeam atât de des în copilărie, pentru că eu nu eram lăsată să stau „la țară”, așa cum auzisem eu la alți copii.
Mi-a trebuit să traversez o viață să pricep și de ce: n-ar fi putut / știut să țină nimeni pasul cu imaginația mea și cu faptul că eu puneam și în practică tot ce-mi tuna mintea.
Și, cu toate astea, cele câteva dăți în care am petrecut weekend-urile sau chiar câte o săptămână în satul bunicii mele despre care am mai povestit pe aici, mi-au rămas extrem de vii în suflet și minte câteva secvențe, de parcă lucrurile s-ar fi petrecut ieri.
El e vărul meu – Costel. E mai mare cu 2 ani decât mine și suntem născuți în aceeași lună. Are ochii de un albastru foarte deschis și știu clar că mereu mă izbea culoarea aceea. Am hotărât că are ochi ciudați. Pentru că mie nu-mi placea bleu-ul de nici un fel, doar că ochii lui sunt foarte vii, foarte căutători, dar și foarte veseli.
Se distra teribil pe seama mea, așchia de copil de oraș.
Locuiește lângă cimitirul satului.
Ne cățăram pe gard și vorbeam.
– Auzi?..
– Mmmm?…
– Da’ ție nu ți-e frică de morți?
– Păi de ce să-mi fie frică? Morții-s…morți. N-ai văzut cum stau țapeni în sicriu?
-…mda…nush…mie mi-e frică de morți…
– Da’ la tine, la oraș, nu-s morți?
– Ba da, da’ nu-i văd…
Și de aici începea sarabanda, pentru că prinsese ghiaurul cum să mă aibă la mână și începea și inventa zeci de povești cu morți, până mă lua leșinul de frică.
Când începeam să plâng, mă lua de-o aripă și-o tuleam la cățărat prin copaci, alergat animalele de prin sat.
Țin minte că o dată am fugit în pădure, fără știrea părinților și mi-a arătat unde căzuseră bombe în război. Și am plâns tare și atunci, pentru că mi-am amintit ce povesteau bunica și mătușica despre cum fugeau din sat de frica nemților mai întâi și apoi de frica rușilor, cum erau să moară în mai multe rânduri, când bombele cădeau prea aproape.
– Auzi?
– Mmmm?…
– Da’ tu-ți dai seama că dacă maică-ta și maică-mea mureau în nopțile alea noi doi nu mai eram veri?
– Mîhî…
– Era păcat daca nu mai eram veri…
Cred că nu i-a plăcut ce-am zis, că m-a luat iar de-o aripă, m-a urcat pe bicicleta lui și-am pornit spre casă. În mod surprinzător, deși arătam ca doi pui de draci de murdari ce eram de la joaca prin pădure, nu ne-a chelfanit nimeni.
Ne-am suit în dud, la locul nostru de taină.
Dudul era în mijlocul curții din față și fusese tăiat în așa fel încât, în mijlocul lui să fie pusă o podea din scânduri pe care acum tronau un două fotolii din răchită și o măsuță mică, taman potrivite pentru noi. Crengile celelalte urcau în sus ca niște țepușe și erau zidul nostru de apărare. Acolo de duceam de câte ori aveam ceva serios de discutat, convinși fiind că nu ne aude nimeni, ori când voiam pur și simplu să lenevim, obosiți de atâtea trăsnăi.
Mereu m-au fascinat mâinile oamenilor.
Mă uitam la varu-meu. El era deja in clasa I. Bine legat pentru vârsta lui, cu mâini muncite ca de om mare care îi ședeau cuminți în poală sau care căutau febril ceva atunci când era pus în încurcătură de vreo întrebare a mea.
Îl trezea tătâne-su la 4 dimineața în fiecare zi, indiferent de ziua săptămânii sau anotimp, căci la țară nu-i vreme de stat, dacă ești om gospodar. De multe ori mă gândeam că îi dau să facă munci peste puterile lui și de multe ori îl vedeam cum scrâșnește din dinți și nu se lasă până nu le face.
– Io aș vrea să trăiesc la țară.
– Da’ ci sî faci tu la țarî? Uitî-ti la mânili tali? Păi alea-s mâni? Ti ia vântul, măi fatî!
Tot așa-mi zice și azi când visez cu ochii deschiși și vorbește gura fără mine: „măi fată” și atunci mă scobor cu picioarele pe pământ.
Incapacitatea mea de a mai merge pe acolo după moartea bunicii și a mătușii ne-a îndepărtat.
Acum câțiva ani m-am trezit cu un telefon de la el și am descoperit că dragostea mea pentru el e tot acolo, neștirbită.
Acum suntem oameni mari amândoi…ce ciudat mi se pare lucrul acesta… Subiectele de conversație s-au schimbat, dar râsul noastru a rămas acolo, același, și-n râsul nostru sunt cu noi toți ai noștri duși și vii.
Nu vorbim des, dar, de fiecare dată după ce închid telefonul îmi dau seama câte am de învățat de la el.
La cretina mea întrebare „ce faceți?” îmi răspunde invariabil cu „bine, suntem bine și sănătoși cu toții, mulțumim lui Dumnezeu!” sau „bine, le ducem pe toate, mulțumim lui Dumnezeu”.
O dată, o sfântă de dată nu l-am auzit să se plângă. Și dacă în copilărie nu băgam asta de seamă, acum asta m-a izbit pur și simplu în moalele capului. Mi-a venit să-mi dau două palme și să-mi urlu în față -„te plângi? pentru ce? real, pentru ce, mai fată?!!!”
Și-mi amintesc iar…
– Mi-e friiig, hai în casă!
– În casă nu ne putem juca cu zăpada. Du-te și mai ia-ți o haină pe tine!
– Nuuuuu
– Atunci stai și tremură!
Simplu, clar.
sau
– Mi-e foameeeeee!
– La masă de ce n-ai mancat?
– Pentru că nu-mi era foame
– Du-te și ia-ți de mâncare
– Nu-mi place nimic
– Atunci du-te și fă-ți singură ce-ți place să mănânci
– Dar nu știu de ce mi-e poftă…Și nici nu știu să gătesc. Eu sunt un copil.
– Și eu sunt un copil, dar când mi-e foame, mă duc și mănânc. N-are cine sta după mine. Tu nu vezi câtă treabă e de făcut în ogradă?
– Da’ mi-e foaaameeee! – și lacrimile mi se buluceau spre bărbie deja
– Ori te duci să mănânci, ori mănânci la masă – ca toata lumea, ori stai aici cu mine și nu te mai plângi de nimic. Altă soluție nu e. Hai, că ne-am întrerupt din joacă!
Știam, însă, că niciodată nu-l lasă inima să mă vadă așa și, cel mai probabil, știa de la vârsta aia că îl șantajam emoțional, așa că facea el cumva și se ducea pe ascuns la maică-sa și o punea să îmi facă „ceva bun”. Care, din punctul meu de vedere, putea fi orice, atâta vreme cât era făcut de ea.
De multe ori mama făcea ochii mari de șoc
– Acasă de ce nu mănânci când îți fac asta?
Mă uitam la văru-meu și izbucneam amândoi în râs
– Pentru că doar aici e bun! – și o zbugheam rapid spre copaci, garduri, lupte cu vrăjmașii sau cine mai știe ce…
El a fost învățat viața „simplificată”, adică aia adevărată: dacă ai o problemă cauți soluții să ți-o rezolvi. Dacă nu vrei sau nu ești în stare, nu te plângi inutil, că și ăla e un consum de resurse și oricum nu rezolvi nimic așa.
Wake up call boys & girls!!!!
Oh, Doamne câte amitiri mi s-au trezit din nou! :))

Reclame

Gânduri la cald despre o nuntă


Știți, că am mai zis pe aici, că părerea mea este că după Carol I, practic, nu mai putem vorbi de o reală Casă regală în România.
Cuza, pentru că n-a jucat cum se angajase la încoronare (dacă vă mai amintiți, de pildă Reforma agrară a produs niște valuri interesante la momentul respectiv, nu doar la nivelul țării), a fost mazilit. Pentru că tradiția acestor pământuri era tradiția domnitorilor, puterile străine au impus o Casă Regală. Ce dacă era străină? Istoria ne arată că, de multe ori, strănii au iubit țările în care au domnit, mai mult chiar decât nativii. O să-mi spui că iubirea lor venea mai degrabă din mirajul puterii, din orgoliu etc. Este, fără doar și poate (și asta) – adevărat. Dar, tot dacă ne uităm cu atenție în istorie, observăm cu ușurință câte au făcut la vremea lor și câte au lăsat în urmă.
Aceasta glumă proastă numită casa regală a României (intenționat fără majuscule!) ar fi avut o șansă azi. A ratat-o pentru că securiștii care au pus laba pe un simbol atât de puternic nu au nici un interes ca o casă regală reală să mai existe în România.
Este ironic cum Margareta este măritată cu un actoraș de trei parale, cu aplecare sexuală către băieți, dar ea este custodele coroanei României și că Regele Mihai nu a îndepărtat-o din casa regală. Sau nu… Carol al II-lea, Zizi Lambrino, naziștii, Mihai, relația sa cu securitatea (cel puțin până la moartea lui Ceaușescu), inclusiv de natură financiară, ca să nu mai spun despre vinderea pe căi dubioase a multor picturi luate cu sine după abdicare, dar despre subiectul ăsta o să scriu mai multe în alt moment.
Revenind, azi România a mai pierdut o șansă.
Ce am văzut? (Recunosc – am urmărit pe sărite)
– sărăntoceală: de la protocolul de eveniment – care a fost praf și pulbere, la aspectul general…you name it…
– o biserică incapabilă să mai existe, incapabilă să se adapteze, penibilă. Și asta e păcat, pentru că, tot dacă ne uităm în istorie, popoarele au existat și rezistat unite de credință, iar dacă ne pierdem credința, credeți-mă, nu avem cum să mai fim. (Atenție, vorbesc despre credință, nu despre habotnicie!!! Iar credința trebuie adaptată vremurilor, pentru că nu mai trăim acum 2000 de ani. Recunosc că pe mine m-au pierdut pe drum două faze: replica aia din slujbă cu femeia care trebuie să se teamă de bărbat și discursul execrabil al lui Calinic)
– o pereche de miri neinstruită privitor la atitudinea într-un lăcaș de cult (mă rog, nu știu de ce ar fi trebuit un instructaj special, căci cei 7 ani de acasă te învață că la un eveniment oficial taci din gură și îi acorzi atenție)
– o bălmăjenie de nedescris de la ieșirea din biserică până la Cazino, care a sporit și mai mult aspectul de sărăntocenie despre care vorbeam la început.
Bref, Caragiale cred că râde cu lacrimi.
Păcat…
Ce am apreciat? Pozitivismul mirilor, pozitivism pe care îl observ din ce în ce mai mult la generațiile tinere și care mă bucură, pentru că e singura rază de lumină și de speranță în această societate și în aceste vremuri.
V-aș scrie mai mult, dar mi-am schimbat iar setările și căutarea diacriticelor reșește să mă irite la culme. 🙂

Cine nu postează 3 selfie-uri pe zi e prost


Începusem mai demult o serie de povești ale lui „nu înțeleg”, tocmai din dorința de a înțelege…și mă gândeam că exprimând în cuvinte gândurile-mi, ar fi fost o cât de mică șansă.
Mă covârșește mereu gândul la câte lucruri nu știu și mă panichez că timpul n-are milă.
Nu mai știu de la ce mă pornisem azi, dar pe seară am văzut un filmuleț pe subiectul selfie-urilor. Sigur că este deja un fenomen social. Nu mă deranjează că oamenii își fac selfie-uri, mă deranjează doar ăia care își fac selfie-uri într-una – cerșteorii de atenție și gratulări mincinoase, sau ăia care neavând altceva de spus își fac catralioane de selfie-uri pe zi. Cam ca ăia care postează doar citate și nici măcar nu au habar că multe sunt fake-uri, taman pentru că nu citesc…decăt Facebook-ul.
Cred că atunci când am fost prima data la Louvre, preț de 2 luni, zi de zi, nu mă deranjau atât de tare japonezii care făceau poze până și la budă. Primul șoc adevărat l-am avut anul trecut când la Muzeul Rodin peste 80% dintre vizitatori nici măcar nu dădeau importanță lucrărilor – principala lor preocupare fiind selfie-urile. Ce artă, ce lucrări, ce provocare pentru a citi mai mult?!!! Selfie-uri, doamnelor și domnilor.
Iar șocul meu a venit din trăirea acută că nu aparțin acestei lumi și am stat să mă întreb dacă i-am aparținut vreodată, de fapt…
Cred despre mine că în majoritatea situațiilor de viață reușesc să mă controlez, zic eu, destul de bine (azi o ard pe modestie, așa…). Dar atunci, în mijlocul mării de selfie-iști, eu eram hipnotizată de mâinile lui Rodin și lacrimile îmi curgeau complet necontrolat. A fost pentru prima dată în viața mea când n-am mai încercat să le ascund și nici nu m-am mai simțit penibil pentru propriile mele trăiri exprimate atât de rudimentar, în public. O fi și de la vârstă, zic… Aș fi vrut totuși să am o putere magică prin care să dau afară tărănoii ăia selfie-iști.
Am recunoscut mereu că nu-s adeptul populismului, iar epoca actuală – o formă fără fond care pune în pericol însăși existența conceptului de Homo sapiens mă înspăimântă prin prisma perspectivei.
Nu știu în ce ne transformăm, nu știu către ce ne îndreptăm, dacă ar fi să-mi las doar imaginația să lucreze. În minte îmi roiesc cifre, statistici, posibilități derivate din ele, teorii și sindroame sociale. Și din păcate niciunul dintre scenarii nu-mi dă cu plus pe scala evoluției. Nu-s pesimistă. Analizez la rece date, combinații, posibilități.
Undeva lucrurile trebuie să se rupă. Pentru ce? Cel mai probabil pentru a o lua de la capăt făcând din nou aceleași greșeli. Ce nu mi-e mie clar este de ce nu se înțelege că tiparul acesta evolutiv pierde cunoștințe valoroase epocă după epocă. (Vă dau un hint – mai citiți ceva istorie, da’ nu aia din manuale. Nu de alta, dar mi-e foarte lene acum să scriu iar în viteză exemplele pe care mi le rulează cu o prea mare viteză creierul pe ecranul intern.) Până când? Până când ne-o mai suporta și Pământul ăsta, săracul de el…
Altfel toate bune – continuați să vă faceți un catralion de selfie-uri pe zi și să le postați pe social media, să vorbiți doar despre copiii voștri, transformați în stindardul suprem al devenirii voastre și nu uitați să postați doar citate despre care oricum nu aveți habar dacă chiar sunt din vreo carte, ori aparțin autorului menționat.
Ah și da, musai, musai, să fiți ori de o parte ori de cealaltă a baricadei politice.
Când o să vă aflați pe patul de moarte toate chestiunile astea chiar o să conteze! Mai luați un like în plus.
De la mine!
Hai pa!

Singur-nesingur


N-am priceput niciodată oamenii care se tem de singurătate.
N-am priceput niciodată oamenii care caută cu disperare o relație, doar ca să nu trăiască singuri.
N-am priceput niciodată oamenii care acceptâ la infinit să rămână într-o relație oricât de proastă, de fucked up sau de twisted ar fi, doar din frica de a nu rămâne singuri.
…și lista poate continua, dar mai faceți și voi un minimum de efort să adăugați măcar un exemplu.
Aceste gânduri îmi revin mereu în minte când mă uit la oamenii din jurul meu – cunoscuți sau necunoscuți. Pentru că eu nu am știut niciodată să mă tem de singurătate, nici să mă plictisesc în singurătate.
În seara asta m-am dus la „cari furi” să-mi ridic ochelarii de vedere. Mă anunțaseră că sunt gata cu o zi înainte, dar abia azi am putut să ajung. Plus că aveam o listă lungă de cumpărături care trebuiau făcute.
După ce mi-am luat și ochelarii și mâncare pentru câine am simțit că mă cam clatin pe picioare, dar am intrat și în market să iau și pentru mine ceva de-ale gurii.
Starea de rău se accentua, dar nu mi se părea ceva de speriat. Până la un moment dat când mi s-au pus cârcei la ambele picioare. Ca de obicei în situații din astea, am început să merg ușor pe vârfuri în speranța că o să mă lase repede. Din păcate, tot ce ține de mâncare e fix în capătul opus. Am respirat adânc și mi-am luat inima în dinți. Mai făceam un pas, mă mai opream icnind de durere, cât de încet puteam, să nu deranjez pe nimeni. Oamenii treceau indiferenți pe lângă mine, eventual mă gratulau cu priviri care numai mesaje pozitive nu-mi transmiteau.
Unul nu s-a oprit din drum, ori din judecat din priviri. UNUL!
Cand am ajuns în dreptul sectorului cu pește aveam deja palpitații și eforturile mele de a ma ține pe picioare devenisera aproape supraomenești. Cu ultimele puteri l-am rugat pe tânărul de la raion să își cheme un coleg să îi pot da bani să alerge până la farmacia de dincolo de casele de marcat să-mi ia niște medicamente. Mi-a zis că nu poate să plece de la raion că e singur. Am crezut că poate n-a înțeles și din nou mi-am mai adunat rămășițe de puteri și i-am șoptit să cheme un coleg. O ținea pe a lui.
Aproape că m-am prăbușit lângă căruț. Inima mea avea ritmul dat peste cap și bătea din 3 în 2, durerile de la picioare nu mai erau suportabile. Mi-am văzut mâinile cum se fac galbene, vinete, albe și apoi nu mai au nici o culoare în câteva secunde.
De undeva din spatele meu o tânără mă întreba ceva și nu îi înțelegeam cuvintele în prima etapă. Am scuturat din cap și iar am încercat să mă adun. Mă întreba ce am și cu ce ma poate ajuta. I-am șoptit și ei să meargă la farmacie, ce să-mi ia și să îi dau banii.
Între timp a apărut un domn fără vreo uniformă, dar cu un ecuson. Restul oamenilor treceau în continuare indiferenți sau curioși de spectacol. Domnul cu ecuson mi-a adus un scaun, m-a luat în brațe de pe jos și m-a așezat cu grijă. A cerut un pahar cu apă pentru mine. Brusc, tânărul de la raionul cu pește a dispărut după apă. Alți oameni treceau. Unii erau nemulțumiți…cumva le eram în drum. Îmi cer iertare, chiar îmi pare rău. Atât puteam să spun în minte.
Până s-a întors tânăra cu medicamentele ieșisem cumva din gaura crizei, articulam. ca de obicei, în situații tâmpite sau penibile ca asta, am încercat să fac o glumă.
Domnul cu ecuson cred că se panicase. Îmi repeta într-una să mă liniștesc și mă întreba dacă să cheme salvarea. Ei cum, Doamne iarta-mă să chemi salvarea pt un nimic? O să-mi treacă!
Am luat doză dublă de pastile ca să-mi revin mai repede. Mi-era rușine de toată situația creată și de stresul provocat celor din jurul meu.
Long story short, domnul cu ecuson m-a dus când i-am zis eu că mi-am mai revenit, către casa de marcat, apoi nu s-a lăsat și m-a dus până la mașină. Mi-a pus cumpărăturile în portbagaj și s-a jurat că nu se mișcă de lângă mine până nu se asigură că-s ok.
M-a ajutat să mă descalț, a vrut să-mi maseze picioarele. Asta nu mi s-a mai întamplat în viața mea. L-am refuzat politicos, dar gestul lui m-a impresionat teribil.
Și da, chiar a stat cu mine, pentru că, între timp am mai băgat o criză. Mai slabă ca prima, dar tot nasoală.
Când i-am zis că „pe bune, mi-am revenit” nu s-a lăsat până nu i-am dat numărul de telefon, m-a întrebat cât fac până acasă și mi-a zis că mă sună să se asigure că sunt bine.
În fix 40 de minute, cât i-am zis eu că o să-mi ia să ajung acasă, m-a sunat.
– Am vrut să mă asigur că sunteți în regulă, să știți. Știu că poate v-am părut ciudat că aproape că v-am forțat să-mi dați numărul de telefon, dar dacă nu mi-ați fi răspuns aș fi sunat la 112, să știți! Ar trebui să vă odihniți…toți trăim o singură dată. Iertați-mă că-mi permit să vă spun asta. Am vrut doar să mă asigur doar că sunteți bine. Seara bună!
Și-a închis.
În seara asta am înteles acut că poți fi singur și când ești singur și când ești înconjurat de oameni, dar că trebuie să fii ok tu cu tine în orice moment, iar oamenii, ăia care trebuie, îți vor ieși în cale fără îndoială.
Atât am avut de spus pentru azi.
Over & out

„Je ne regrette rien”


Am observat că în ultima perioadă, fiind eu mult prea atentă să scriu cu diacritice, mănânc din ce în ce mai multe litere. Sper că puteți face coop cu asta, că mai reușesc și să corectez, din pricina ochilor care nu prea mai doresc să fim prieteni.
Asta așa, pe post de introducere, că nu despre asta voiam să vă povestesc.
V-am mai zis că, la fel ca mulți dintre voi, am trecut și eu prin ale mele în viață. Un lucru mișto, însă, este, că după nenumărate treceri prin ciur și prin dârmon, m-am ales cu prieteni de-i număr pe mai puțin decât degetele de la o mână, dar OAMENI. Și ăsta este unul dintre cele mai importante și mai prețioase lucruri pentru mine.
În seara asta iar stăturăm noi la birou până târziu, că-s multe de făcut, cu multe am rămas în urmă și ne dorim să facem și mai multe. La un moment dat, pe la miezul nopții, nuuu, nu ne-am pierdut pantofiorii de Cenușărese, ci ne-am adunat ca la un semnal în bucătărie. Ne pocnise foamea. Vorbeam…uite că nici nu mai știu despre ce vorbeam, însă știu că atunci când ne luăm pauze din astea de 2 minute căutăm să vorbim despre orice ne trece prin cap, dar absolut orice nu are nici o legătură cu jobul. Cred că am stabilit asta tacit, de la bun început și e o rețetă tare bună.
Întrebarea pe care eu mi-am pus-o de multe ori în viață, dar pe care n-am rostit-o niciodată cu voce tare, mi-a fost adresată brusc de A.
– Auzi? Tu ai vreun regret în viață?
Am respirat adânc. Întrebarea ei mă luase prin surprindere. Când am expirat, am dat afară tot din mine, ca să rămân doar eu înăuntru, să rămână acel eu curat, fără măști, fără minciună.
– Știi că fiecare dintre noi „traduce” fiecare cuvânt, nu? Îți spun asta, pentru că eu fac diferența între „regret” și „părere de rău” – asta ca să fie foarte clari termenii conversației noastre. Nu, nu am absolut nici un regret pe lumea asta. Am păreri de rău față de momente din viața mea, față de oameni, față de întâmplări, dar regrete nu am; pentru că mie mi se pare că cuvântul „regret” în sine are o profunzime mult mai mare decât o părere de rău. Și-ți spun asta pentru că eu însămi mi-am pus această întrebare și n-am ieșit din mine până când nu mi-am răspuns. Au fost multe momente, multe materiale citite în care se spunea că toți oamenii au regrete. Eu n-am. Nu că n-am avut niciodată. Dar, pe alea pe care le aveam le-am luat la analizat și am făcut pace cu ele în momentul în care le-am asumat pe deplin și când chiar le-am interiorizat. Știi ce zic? Uite, de pildă, la un moment dat, după vreo 3-4 ani de când venisem în țară m-am surprins verbalizând că regret că m-am întors în țară. După acel moment am stat să mă gândesc foarte bine la asta. Și nu, nu regret. pentru că asta ar însemna să condamn la negativ, la anihilare până la urmă, a tuturor momentelor mișto prin care am trecut de atunci încoace, a oamenilor faini pe care i-am întâlnit și / sau cunoscut și chiar a acelora pe care m-am înșelat când am considerat că îi cunosc și-mi sunt prieteni și care m-au făcut să sufăr cum nu își poate nimeni imagina. Deci nu, nu am cum să regret că m-am întors aici. Am momente în care mă oftic, am momente în care îmi pare rău că am dat o cale lină și frumoasă pe o viață în care mai mult am avut de tras, dar de regretat nu regret nici o clipă. Și tot așa am luat la puricat fiecare secvență din viața mea pe care până în acel moment o consideram sursa de regret. Mi-a luat multă vreme până am analizat totul. Dar când am terminat am simțit cum sufletul meu e plin cu lumină și așa îl păstrez de atunci și până azi, chiar dacă traversez perioade întunecate ori întâlnesc oameni întuneric ori chiar propriul meu întuneric încearcă să mă pună la pământ. Și asta mă ajută încă și mai mult – credința că am în suflet mai multă lumină decât întuneric, astfel încât să razbat, sa trec prin ce îmi dă viața în fiecare moment, că nu-mi dă numai lapte și miere.
Și când am terminat de spus asta am simțit, nu știu să vă explic cum, dar chiar am simțit că am spus-o cu suflet curat, din tot sufletul, cu sinceritate și cu credință și din nou am simțit că am sufletul ușor și vesel și că, așa cum e el – sufletul meu, pot privi limpede în trecutul meu, că privesc întâmplările din viața mea înclusiv cu un fel de detașare, de calm, de analiză pe chill (nu știu dacă vi se pare că are vreun sens ce spun eu acum, dar nici nu găsesc cuvinte mai potrivite la ora asta), că fac foarte bine că-mi asum fiecare moment, fiecare parte din mine așa cum e ea și că mă străduiesc în fiecare secundă să fiu și să fac mai mult ca mine cea de ieri.
Nu știu care e rețeta fericirii, nici măcar nu știu dacă eu sunt în stare să dau o definiție a termenului fericire. Nu am soluții la o grămadă de lucruri. Dar, pentru mine, am soluția să iau lucrurile așa cum vin, unul câte unul. Dacă mă mai pierd pe parcurs? Sigur că da, că sunt om.
Și-am zis să vă povestesc și vouă bucățica asta de viață a mea, că poate de folos o fi cuiva. 🙂

Traitul pe Pamant nu-i pentru oricine


Am venit aici ca să uit. Am venit aici ca să uităm.
Trăitul pe Pământ nu e pentru oricine.
În Univers umbli, te duci pe unde vrei și pe unde nu vrei, experimentezi.
Pe Pământ ți se ia ceva – memoria și ți se dă ceva – sufletul.
Și de-aia zic…Pe Pământ nu poate trăi oricine…Trebuie să fii puternic. De’aia poate nu înțeleg trendul ăsta al lui „just be”, pentru ca nu e doar atât.
Nu înțeleg nici trendul acestor guru de tip nou care spun ei că te învață să trăiești o viață autentică. Da’ de ce? Ai trăit o viață neautentică până acum?
Aaaa…te-au obligat ai tăi să te duci la o anumită școală? Păi ce…tu erai glugă de ciocane? Păi erai dacă le-a ieșit! Erai pentru că ai ales hoția, calea ușoară, drumul facil. Asta nu înseamnă că nu ai trăit o viață autentică. Autenticul vieții tale poate că a însemnat strecuratul ăsta și alegerea celei mai simple și mai la îndemână variante. Și exemplele ar putea continua. Și, în plus, te învață ei, ca și cum tu ai fi o persoană cu handicap și ai avea nevoie de un tutore. Hai, nu, pe bune?!!! Iar dacă tu te lași învățat de ei ești tu sigur, sigur că ei – alde guru ăștia – știu să-și trăiască propria viața „autentică?… Think about it, că descreierați șmecheri sunt o grămadă pe lumea asta!
Dar, dincolo de orice, dincolo de absolut orice, să trăiești pe Pământ înseamnă că ești un om puternic. Tocmai pentru că o condiție sine qua non a existenței pe această planetă e că la venire ești dotat cu suflet. Nu știu dacă asta înseamnă Raiul sau Iadul. Cred, însă, că e din amândouă, nu neapărat în aceleași doze, dar, de multe ori în acelși timp.
De-aia zic… Trăitul pe Pământ nu e pentru oricine!… Gândește-te la asta înainte să faci următorul pas, căci tocmai ți-am mai dat un instrument care să te ajute sa traiesti, nu doar sa existi. Tocmai pentru că ai fost ALES să trăiești viața asta pe Pământ. Și mai mult – pe pământul ĂSTA! 😉

Despre BIAS și medicamente


De niste ani nu mai merg la BIAS. Din simplul fapt ca e mult mai confortabil sa privesc spectacolul aerian din curte sau cățărată pe casă, spre disperarea vecinilor mei maneliști care au senzați că-s atât de importanți încât să mă interseze (cât negru sub unghie) dacă au pus 30 sau 40 de mici pe grătare.
Anul ăsta, ca niciodată până acum, nu am ieșit din casă. Dincolo de faptul că-s din ce în ce mai prăbușită din pricina extenuării, mă tot chinui să pun ordine în lucruri – chestie care nu numai că nu-mi iese, dar îmi naște niște frustrări vecine cu nebunia. Dar, cum știu că n-am avut niciodată vreun talent ieșit din comun la pus lucrurile în ordine și cum n-am mai găsit nici menajeră ca oamenii, oftez și…aia e!…
Cum ziceam, n-am ieșit din casă. Repetițiile pentru BIAS au început cu o săptămână înainte și, crede-mă, nu e deloc fun să te trezești în spasme, oricât de mult ți-ar plăcea avioanele, după nici o oră de somn, într-o casă despre care ai senzația că se prăbușește peste tine, deși ea e solidă, că geamurile sunt pe punctul să explodeze, inima ridică ritmul la peste 150.
Foarte ciudat mi s-a părut anul ăsta, iar alt răspuns în afară de extenuarea mea cronică nu am avut pentru stările de frică organică, ancestrală, pe care le-am resimțit.
A fost și primul an în care avioanele au zburat mult mai jos, chit că există și la noi o legislație care zice lucruri în privința asta, dar, ca de obicei, nu se găsește nimeni să o respecte.
Azi îmi sondam stările, în timp ce timpanele – ca și ferestrele – îmi trepidau în ultimul hal. În primul rând frica. Dar nu așa, ci FRICA – aia paralizantă, aia care îți blochează și creier și suflet deopotrivă. Senzația de război. Lipsă de aer. Câinele speriat pentru a doua oară în viața lui, de sunet de avion. Prima dată a fost cănd stăteam la Corbeanca și pe deasupra curții a planat cel mai mare avion ever, la joasă altitudine, de mi-au explodat ferestrele, altfel țapene. Era adus pentru summitul NATO. De avion zic.
Revenind la ziua de azi, a BIAS-ului, am încercat, nefericita de mine, să dau muzica un pic mai tare, în speranța că lucrurile vor sta mai bine. Am constatat că nu e bine să te tot uiți la filme SF, oricât de mult ți-ar plăcea. Combinația de sunete a fost răvășitoare pentru creierii mei, dar mai ales pentru inimă. Am luat un magneziu, în speran’a că voi putea regla măcar neregularitatea pulsului, însă a fost în zadar.
Cu toate astea, nu puteam decât să mă gândesc la bieții bătrâni de la „fabrica morții” – aka azilul de lângă mine… Mi se rupea sufletul gândindu-mă la bieții oameni, legați în perfuzii, incapabili să gândească limpede, țintuiți la pat și cablați la perfuzii care să-i apropie mai repde de moarte și abia imaginea asta mi s-a părut apocaliptică.
BIAS-ul e o manifestare foarte mișto pe care v-o recomand cu ochii închiși, ca să ne înțelegem bine! Cred, însă, că e foarte important ca legile, astea care sunt, să fie respectate și, mai ales, pentru urmatorii ani, să se aleagă o locație de desfășurare ceva mai departe de cartierele de locuințe, altfel existente încă dinaintea acestei manifestări.
Nu știu cum e Clinceniul din acest punct de vedere, adică dacă tehnic permite o asemenea manifestare, dar cred că ar fi mai potrivită.
Nu de alta, dar dacă eu – om sănătos, însă extenuat de muncă, am avut azi nevoie de medicamente ca să nu ajung la Urgențe, nu vreau să-mi imaginez cum a fost ultima săptămână pentru persoanele care au probleme reale de sănătate…

Atentie la mesaje!


Madam Oprah a jucat recent intr-un film fantasy. (Sper ca nu mai e nevoie sa va spun ca ma uit si la filme din astea.) Lasa ca joaca mai prost ca un birjar, ca_care si arata asa, dealtfel, dar ce afla copiii din film? Ca pe vremea noastra, stim ce tampenii de mesaje erau folosite pentru noi.
Iaca nu cred ca o sa ghiciti, asa ca dau cu exemplul in voi:
– Ce e chestia aia neagra?
– E intunericul. Este casa creierului. Creierul este cel mai periculos, pentru ca se intinde peste tot si (bla, bla, bla)…si ne face sa fim gelosi sau invidiosi (enumerarea continua) si din toate astea frica pune stapanire pe noi si de aici pana la violenta mai este un pas.
(mai curge ceva din film si vine una si mai si)
– Iubirea este solutia tuturor problemelor.
Deci, practic, io zic sa ne iubim de sa nu ne vedem, ca ne trece si de foame si de sete si de toate ne trece. Dunarea ne trece iubirea asta, fir’ar ea sa fie! Ce ne trebuie creier? De ce sa gandim si sa ne punem intrebari? Da’ filmu-i si oleaca bipolar asa, ca la baza aventurii stau cunostintele dobandite in scoala de copii – na belea!
Una peste alta, de foarte multi ani ma preocupa felul in care se schimba diferite tipuri de mesaje si influentele lor asupra socialului si daca pana acum ma delectam cu asta, acum deja mi se pare ca transformarile astea vor avea niste urmari cam nasoale.
Over and out

Ia, hai să mai și muncim pe bune!


Mă tot macină o întrebare, de-o vreme încoace. Si de când mă macină ea, așa, zeci de gânduri sar cu replica, de e ditamai tămbălăul la mine în cap.
Totul a pornit de când un gând mi-a reamintit de o vorbă a lui Churchill (parcă), aia pe care am adaptata-o eu la „să te ferească Dumnezeu să trăiești vremuri interesante”. 🙂
„Ești sigur(ă) că, ducându-te cu valul, cuprins de frenezia muțimii, ești în „gașca cea bună”?
Ce vreau să spun… Într-un grup se dezvoltă o formă de energie, ca un val. Ea se poate amplifica sau se poate diminua, funcție de mai mulți factori. Nu vi s-a întamplat în copilărie sau mai la tinerețe, ca, împreună cu gașca să vă luați din ceva (orice) și să faceți trăsnăi sau chiar prostii?
Nu?! Bine, măi intelectualilor! Bravo vouă! Mie mi s-a întâmplat. Și-n copilărie și-n tinerețe. Uite un exemplu, de pe la douăj de ani, așa… Ni s-a părut nouă fun de tot, nu că am fi implicat și vreun proces de gândire în toată tărășenia asta, să mergem noaptea, după un chef monstruos, pe o șosea pustie. Cineva avea o mașină cu o bară deasupra. Ne-am „gândit” noi că ar fi ultra-mega-hiper-cool să facem echipe de câte 2 care ne urcăm pe mșină, ne ținem cu mâinile de bara aia, iar șoferul să bage viteză și noi să urlăm doar când nu ne mai putem ține de bară. Băi și ni s-a părut atât de mega-ultra-hiper-cool, că am făcut prostia asta de cursă până spre dimineață, când aerul rece ne-a trezit la realitate și ne-am dat seama cât de imbecili am putut să fim și cum ne-am pus viața în pericol, doar de dragul adrenalinei și a mângâierii orgoliului celor care câștigam cursa aia dementă, rezistând la viteze foarte mari.
E un exemplu, poate deplasat, poate că nu.
De ani de zile mă uit la ce se întâmplă la noi, cu meetingurile astea zilnice, deja dezbrăcate de sens și fără absolut nici un obiectiv ori rezultat și-mi vine mai mereu să întreb – crezi că toată agresivitatea și toată demența în care te implici acum sunt de folos și pe termen lung și mai ales și altora? Că pe termen scurt îți sunt ție de folos – te ajută să mai evadezi dintr-o viață de rahat, îți dau supapa necesară să mai defulezi. Ești sigur că nu te vor condamna copiii tăi mai târziu? de ce? Păi ia să vedem – că în loc să muncești pe bune, alegi să tragi chiulul cât cuprinde și de restul ieși pe la meetinguri în loc să faci ceva constructiv cu tine, cu viața ta, pentru tine și pentru cei din jur? Că urli că vrei respect, dar ma suni, de exmplu, pe mine, să mă întrebi dacă nu-ți pot „aranja” o chestie, iar dacă te refuz, mă faci în toate felurile, pentru că, nu-i așa, vrei doar o chestie mică…să sari peste un rând, să obții o hârtie medicală fără să mergi la control, deși controlul ăla ar putea, într-o situație limită la volan, să-ți salveze viața (sau să salveze viețile nevinovaților din jur). Ah și am uitat, on top of that, să-mi spui că sunt „pesedistă”!
Păi, măh, democratule, io nu am vreme să mă uit la televizor, că muncesc de-mi sar capacele. Dar mă lovesc de tine, când blochezi circulația, iar eu trebuie să bat drumul, contra cronometru, între două spitale. Și mă lovesc de tine și când tu, cu mașina ta șmecheră, nu te dai la o parte să treacă salvarea, ori când traversezi la câțiva metri de trecerea de pietoni și tot tu mă înjuri pe mine. But wait! Am uitat! Tu ești democrat, tu ceri respect, tu vrei schimbare, tu te-ai săturat.
Bă, să știi ca și io m-am săturat de tine, jur!
M-am săturat de loaze cu pretenții, de mitocani, de analfabeți functional.
Crezi că mi-e simplu să muncesc, de foarte multe ori 22 de ore din 24 ale unei zile, iar din venituri să-mi plătesc doar facturi și taxe, să uit de ideea de vacanță sau de weekend liber, să mai tai din mâncare ca să mă pot întinde cât mi-e plapuma, în timp ce tu nu mai ai nici o limită? Să știi că nu.
„Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții” – zice o vorbă de duh.
Nu, nu-mi convine ce se întâmplă în România zilelor noastre, dar nici nu cred că pierdutul vremii este soluția.
Anul trecut mă enervasem atât de tare, la un moment dat, încât am zis că mă duc să fac rost de niște mese să le pun în Piața Victoriei. Și să vă invit, dragi mitingiști (de profesie, deja), s-o ardeți intelectual. Adică, ăia care îs avocați să ia la mână legile, să se documenteze despre toată bucătăria din spatele subiectului, să se asocieze cu economiști și alți specialiști și să pună pe hârtie ce modificări ar trebui făcute. Și tot așa, pt toate profesiile din lume – economiștii să-și pună creierul la bătaie, IT-iștii la fel. Și după aia să mergem cu propunerile concrete la Parlament și la Guvern și să spunem „uite, băi, noi ne-am gândit să vă ajutăm, că România este, în primul rând, țara noastră si vrem să ne fie bine; așa că haideți să discutăm profesional, fără patimă și fără să ne înjurăm, să ajungem la concluzii pe care să le aplicăm mintenaș”. Da’ m-am potolit, că mi-am dat seama că-s idealistă și că n-are chef nimeni să muncească pe bune. Urlatul e fun, e simplu, mai e și socializingul.
După aia, asta cu limitele, de fapt cu lipsa lor, mă omoară. Recent am avut o discuție cu o madamă care mă lua la rost că niște prețuri sunt prea mari. În afară de faptul că-s mici, de dumping de fapt, am întrebat-o pe cucoană două lucruri elementare: de ce crede ea că pe lumea asta trebuie ca toate lucrurile să fie pentru toată lumea și 2, dacă atunci când și-a luat mașina s-a dus să-l tragă la răspundere pe producător că are prețurile prea mari. În esență cucoana cu pricina nu voia să facă ceva cu adevărat. Era doar comentatoare de tip țață, căreia online-ul i-a deschis porțile către afirmare.
O altă discuție, de data asta cu o prietenă, m-a făcut să o întreb dacă îmi poate da un singur exemplu în istorie, când potențarea populismului ăsta fără cap și fără coadă, a dus la evoluția unei societăți. A făcut o pauză. I-am reamintit că tot d’aia s-a prăbușit și democrația ateniană, în cele din urmă…
Mai mult decât atât, valul ăsta de energie, cu ieșitul în stradă, mie, din izolarea la care mă supun voit, îmi apare ca o făcătură. Omul din stradă nici nu-și dă seama că e masă de manevră. E luat de val și gata.
Nu, nu cred că meetingurile astea sunt soluția. Dar da, o schimbare e necesară. Cum? Ei bine, încă nu știu, atâta vreme cât toți vrem schimbare, dar aruncăm în continuare gunoiul în stradă, cât ne deranjăm vecinii, cât traversăm aiurea, cât căutam soluții să fentăm statul la plata taxelor și impozitelor, cât vrem să sărim peste rând, cât credem că ni se cuvine totul. Că nu ni se cuvine nimic, dragilor, căci, conform acestei mentalități greșite, îl transformăm pe însuși Dumnezeu în sclavul nostru.
Mai rău e că am sentimentul din ce în ce mai acut că ne apropiem cu pași mari și repezi către un deznodământ înecat în sânge…
Zilele astea e un val de poze cu mașini ale unor români veniți în tarăm, care au numere cu „muiepsd”. În afară de faptul că-s prea multe ca să nu fie o chestie coordonată, vă întreb cinstit – în afară de faptul că ne facem și mai tare de căcat, ce credeți că rezolvați? Și în afară de asta, ce le explicați copiilor voștri (minori), când o să vă întrebe ce e aia „muie”, măi intelectualilor?!!! Vă hăhăiți grobian la fazele astea, vi se pare fun. Mie mi-e rușine, sinceră să fiu. Mi-e rușine de voi și de rușinea voastră, dar și de mine, că trăiesc printre voi. Așa să știți!
Și să mai știți și că sunt convinsă că, dacă ați ajunge să conduceți țara asta, asta, câtă mai e încă, ați face nenorociri încă și mai mari ca ăștia de acum. Pentru că modul vostru de gândire și acțiune îmi arată asta. Scroafa cățărată în copac…Pfff…
Așa că vă zic simplu: hai, dracu’, la muncă serioasă!

Mi-e foame, Căpitane!


Nici nu știu câți ani să fi avut când l-am cunoscut pe Capitanu’. Eram mică, oricum.
Dacă e ceva ce nu am pierdut în viață, aia e momoria oamenilor pe care i-am cunoscut. Poate nu le mai țin minte numele tuturor, pentru că asta e un lucru pe care mi-am impus să nu-l țin minte, dar fizionomiile și legăturile cu momentul – locul și situația în care i-am cunoscut nu-mi pleacă din minte nici să mă bați. De-aia, poate, mă mir destul de tare că pe capianu’ nu țin minte exact când l-am cunoscut. Atât mai știu – că nu eram la școală, că el era extrem de tânăr, oricum bătrân deja pentru mintea mea de copil care decisese că toți oamenii de peste 20 de ani sunt tare bătrâni și că eram în 2 Mai. Ah…și că avea un chef nebun de viață și era mișto la vorbă și că dansa.
A urmat o pauză de niște ani și nici nu mai știu de ce, pesemne că nu e important în economia evenimentelor.
Căpitanu’ e pictor. Atâta că la noi nu-l știe multă lume. Vinde prin cele țări pe care le colinda.
L-am reîntâlnit în Vamă. Eu deja mare. Nu m-am prins cine e până când nu a început să vorbească. Atunci, vocea lui, felul în care tărăgăna anumite cuvinte, felul șugubăț și pofta de viață mi-au trezit amintiri.
Nu i-am zis nimic. Într-o pauză de dansat, m-am așezat și eu la masă (da, da, eu m-am așezat pe bancuță, m-am oprit din dansat!!!) și am început nonșalant să povestesc despre „doimaiu de pe vremuri”. Mă interesa prea puțin audiența, siceră să fiu. Urmăream cu atenție reacțiile Căpitanului – poreclă mai dincoace de „doimaiu” de pe vremuri.
Microexpresiile lui mi-au arătat că a înțeles că pentru el povesteam și că încerca să-și aducă aminte de minte, dar niciunul dintre noi nu a scos o vorbă în acest sens. A urmat o scurtă leapșa prin amintiri. Râdeam cu lacrimi la un moment dat. Noi, căci restul erau depășiți de limbajul nostru codat.
Și-am povestit și-am băut și ne-am veselit în noaptea aia și-a fost tare bine în suflet la mine. Mai ales pentru că el nu știa nimic altceva despre mine. Și când am simțit că nu mai pot duce, că dorul de ai mei mă ucide, m-am ridicat de la masă și m-am dus pe malul mării, singurul loc unde ai mei sunt mereu prezenți.
nu știu după câtă vreme a venit după mine.
M-a luat ușor de după umeri, mi-a pus în mână un pahar de whisky. Am ciocnit în tăcere și apoi m-am luat ca pe un copil de mână și m-a dus înapoi în realitate.
Înainte de răsărit m-a luat la dans și am dansat mult până după răsărit, făcand o adevărată demonstrație pe plajă. Nu ne-am dat seama că toată lumea se oprise în jurul nostru, oamenii se așezaseră pe băncuțe urmărindu-ne.
Și nici nu știu să fi vorbit prea mult. Râdeam amintirilor.

(cut)

De atunci, de la dimineața aia terminată în ropote de aplauze, a început prietenia mea de „om mare” cu Căpitanu’. În continuare nu ne-am spus lucruri. Mie îmi era greu și de el nu eram deloc convinsă că-și amintește ceva.
Ne-am văzut an de an în Vamă, după reîntoarcerea mea în Romania. Nu dezgropam trecutul, doar ne bucuram de prezent.

(cut)
– Ce faci, Amelie?
Mă retrăsesem din viață de niște ani și vocea lui m-a luat prin surprindere.

– Doar exist, Căpitane! Nu știu dacă m-am transformat în moluscă…dar om nu mai sunt demult…
– Hai să facem figurine!
– La Fotolii?
– La Fotoliile tale, Amelie! Alea sunt doar ale tale.
– Culegem și midii?
– Nu culegem. Nu-i timpul lor. Au pui mici. Le protejăm.
– N-am știut niciodată care e timpul lor…de-aia te întrebam.
– Mergem acolo – tu te duci să te distrezi la Fotolii, eu te aștept și din când în când mai strig la tine să nu te duci prea tare în larg…să-ți amintești…și-apoi luăm lut și ne jucăm și facem figurine.
Am pornit în tăcere. Încă nu-mi era clar dacă își amintește sau doar se joacă cu mintea mea.
La Fotolii trebuie să fii foarte prost să vrei să înoți, pentru că stâncile de sub apă te rănesc foarte tare. Nici mersul nu-i simplu. Oricând îți poate aluneca piciorul și gata fractura. Asta, mai ales dacă nu cunoști locul foarte bine. Da-n ziua aia, ceva mă enerva interior și nu puteam spune cu exactitate ce. Poate dorul care m-a mistuit în ultimii 20 de ani, poate altele… Nu știu…
Am intrat în apă hotărâtă și înaintam nervos. Nu-mi puteam explica stările și nici n-aveam chef. Doar pe Căpitanu’ l-am auzit spunându-mi numele c-un oftat trist și cumva cu mustrare.
– Amelie!…
Nu i-am dat atenție. La un moment dat m-am lăsat în apă și am zis că o să înaintez usor.
Arsura din genunchi am simtțit că-mi ajunge în creier. M-am uitat ca un copil prins cu mâța în sac spre mal. Căpitanu’ stătea cățarat pe o piatră și se uita către mine cu îngrijorare, dar și cu aerul omului care a cedat și m-a lăsat în legea mea.
Am bravat. Arsura loviturii mi se dusese în inimă și în creier. Respiram sacadat. M-am lăsat din nou în apă, hotărâtă să pipăi cu mâinle pe sub apă, să nu mă mai lovesc. Am să-i arăt eu lui! Am să mă duc la cele mai îndepărtate fotolii! Aveam din nou 5 ani. Până la cele mai îndepărtate fotolii era mai bine de un kilometru, iar efortul nu-i de colo.
…cumva am răzbit.
Mi-am proptit bine fundul în tronul meu. Apa îmi ajungea pâmă la piept, doar că în ziua aia curenții erau destul de puternici. Nu-l mai auzeam pe Căpitan. Nu mai auzeam decât valurile și vocile Lor. Era, în sfârșit, bine. Eram unde trebuia să fiu, știindu-mă păzită de Căpitan și asta era un sentiment de bine.
Nu știu cât să fi stat acolo, așa…rezistând valurilor. Am urlat, am plâns, am râs – portretul perfect al unui nebun.
Reîntoarcerea a presupus un efort încă și mai mare, și, cu chiu cu vai, am reușit.
Capitanu’ stătea tot pe piatra aia, urmărind fiecare mișcare a mea, atent și pregătit în fiecare moment să sară în apă după mine.
Când am ajuns eu nu mai aveam suflare, iar el se prefăcea preocupat de căutatul unor scoici.
– Luăm lut! – i-am zis scurt și milităros.
S-a uitat prin mine și, ca și cum mi-ar fi spus cel mai normal și nesemnificativ lucru din lume, fără ca măcar să intoarcă capul spre mine
– …înoți la fel de bine ca EA!…și la fel de elegant… iar eu, stau la fel cum stătea taică-tu, pe mal. Ții minte ce frică-i era lui taică-tu de apă?
Vorbele lui mi-au tăiat respirația. Deschisese un subiect tabu – cutia Pandorei.
– Ce păcat că s-au dus atât de repede, Copile!…
Mi-am mușcat buzele ca să nu izbucnesc în lacrimi. Deci ȘTIA! Știa tot!…Și eu care eram convinsă că nu-și mai amintește nimic!…
– Luăm lut sau ce facem?!
– Luăm lut, doar pentru asta am venit… Ești cea mai perfectă îmbinare a doi oameni…Amelieee….
Nu știam cât o să mai pot fără să plâng… M-am repezit și am luat o piatră și am început să scobesc nervos după lutul rosu.
– Știi că trebuie să-l frământăm aici…sper că-ți mai amintești…
Scobeam în continuare nervos. A venit ușor în spatele meu și mi-a luat piatra din mână.
– E suficient pentru azi cât ai luat, Amelie… GATA! – iar acel „gata”, nu era pentru lut. Era pentru trecut. Pentru un trecut pe care eu nu mă simțeam pregătită să-l las să se ducă… Nu îniante de a face ceva cu adevărat semnificativ în și cu viața mea.
– Gata, am spus!
Vocea lui era, de data asta, schimbată. Nu mai suna… părintească. Era un ordin căruia m-am supus mecanic, dimpreună cu creierul care nu a mai vrut să gândească nimic.
Am luat lutul și ne-am apucat împreună să-l frământăm în „lighean”. Ligheanul e o piatră, pesemne special lăsată așa de natură, pentru noi.
Am frământat lutul dimpreună cu ganduri care se buluceau aiurea și sentimente amestecate gata, până l-a luat dracu’, apoi l-am pus într-o pungă de plastic pe care Căpitanu’ a scos-o ca un magician, căci nu-l văzusem cărând-o.
În lighean mai rămăsese o bucățică mică de lut, stingheră, parcă a nimănui…așa, ca mine…
Am luat-o în mâini cu mare dragoste și am mai frământat-o nițel, dimpreună cu alte câteva gânduri-povară și, dintr-o dată, m-am luminat și-am început a modela. La final, am ridicat triumfătoare figurina către Căpitan.
A început să râdă în hohote, colorat cum numai el știe.
– Mi-amintesc – „când o să mă fac mare, o să mă fac elefant!”
Am râs amndoi. Își amintea până și asta! Vorba mea din copilărie.
Și, brusc, ziua toată s-a făcut frumoasă.
Am pornit înapoi spre „coliba Capitanului”, adică la Maria lui, unde stătea într-una dintre căsuțele de lemn de când dădea căldura și se întorcea în România și până hăăăt, toamna târziu, când își lua din nou tălpășița prin lume.
– Anul ăsta plec în Argentina, Amelie. Vrei să vii? Ne descurcăm noi. Mereu se găsește ceva de făcut pe acolo.
– Nu pot, Căpitane, am proiecte în derulare!
– Ai pentru că te legi ca să nu-ți mai trăiești viața, Amelie, și mă doare sufletul pentru tine…
– Nu merit, Căpitane. Încă nu merit!…
– Ce păcat e ca doar tu nu vezi că meriți totul, Amelie! Ce păcat!… Poate într-o zi…poate într-o zi o să te hotărăști să-ți pui rucsacul în spate și-o să te hotărăști să trăiești din nou…
– Poate în altă viață, Căpitane, poate în altă viață!…Până atunci, însă, mi-e foarte foame, ce zici de asta?
– Bine, o să-ti fac cartofii TĂI prăjiti, cu salată de roșii de la Maria, din grădină. Promite-mi doar că o să reîncepi să trăiești și în viața asta.
– Nu-ți promit, Căpitane, că nu știu ce-o să fie mâine și dacă eu o să simt că merit. Nu-ți promit, că nu mint!
– Păcat, Amelie, mare păcat!…Viața asta e o dată și atât. Te-ai oprit din trăit de când… Restul, fațada, la mine nu țin, Amelie. Suntem cunoștințe vechi!
– Ce să fac, Căpitane, dacă nu știu cum? Poate ar trebui să mă învețe cineva.
– N-are cine să te învețe, Copile. Asta e treabă de o singură persoană – TU!
– Mi-e foame, Capitane! Hai să-mi faci cartofi prăjiții mei!
– Nu de mâncare ți-e ție foame, Amelie, de viață-ți e!…Și e în fața ta și tu nu mai vrei să te atingi de ea!…

(cut)
El e Capitanu’! E pictor! Și pictează cu sufletul. Cumpărați-i tablourile! Credeți-mă că nu veți regreta! Fiecare tablou al lui spune o poveste întocmai ca cea pe care v-am spus-o eu aici, doar că în culori mult mai frumoase. Îl cheama Dorin Mircea Rațiu și îl găsiți și pe FB.
Cartofii mei prăjiți să nu-l puneți să vi-i facă, pentru că am să știu dacă m-a trădat au ba! 🙂
Și azi e ziua lui. Împlinește o eternitate de când suntem prieteni, dar e și cu consemnare în buletin. 😉

Gânduri alandala


Hai că și anul ăsta așa ce mi-a fost a scrie!…
Nu că n-aș fi vrut, că nu știu să existe vreun moment în care să nu vreau să scriu. De cele mai multe ori nu am timp, că năvălește viața peste mine și de alte cele mai multe ori mi se tot bulucesc gânduri puzderie că nu știu pe care să-l aleg primul.
De vreo lună viața mea e întoarsă pe dos și am refuzat să-i cânt în strună acestui întors pe dos pe care nu vreau să-l cunosc, pentru că nu pare simpatic deloc.
De mai bine de 11 ani conviețuiesc cu Diodă. Mereu am zis că între noi e o relație de love-hate, dar mai mult în glumă. Nu înseamnă că nu ne-am făcut mizerii, reciproc, însă. 😀 Mereu am vorbit cu el, la fel cum vorbești cu un om și multă lume se crucea la auzul conversațiilor pe care le aveam și al modului în care un câine (că, până la urmă, asta e) pricepe un om. Sau, mă rog, pe mine. Despre care încă nu-s convinsă că-s încă om, iar până la OM mai am o eternitate. Desigur, după standardele mele, căci de ale altora nu m-a interesat niciodată.
Luna asta a fost cu mult mai altfel decât altele, din toate punctele de vedere. În primul rând pentru că Diodă a stat doar 3 zile acasă. Prima a fost după prima operație și acu’ abia intrăm în a doua din a doua tură.
A fost complicat să-mi accept emoții și trăiri pur umane, am trăit momente de nesiguranță la auzul unor sunete pe care le știam, dar care acum căpătau alte valențe, am trăit pe bune momente – eu acasă, Diodă la spital – în care simțeam ca lucrurile nu-s deloc în regulă cu el și momente în care îi simțeam prezența în casă ori mă trezeam că-l strig.
Dar, cu siguranță, a fost o lună în care am reînvățat lucruri, doar că de data asta le-am reînvățat cu gândul la ce m-a învățat (deși n-am dat atenție) câinele meu.
Nu, n-am luat-o pe arătură!
Unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat de la Diodă, în anii ăștia de când coabităm a fost că eu nu am capacitatea de a-mi exprima emoțiile. De alea adevărate zic. Nici acum, după atâția ani, nu pot să spun că am învățat, dar ce am învățat, impreunp cu câinele meu și de la el, a fost să mă autoeduc.
Da și acum mă exprim prost sau greșit în acest sens. Cei apropiați mie s-au obișnuit. Nu știu dacă acceptă, dar măcar mă lasă în legea mea.
Tot alături de el și împreună cu el, am învățat să nu mă mai simt prost când tac, dar, mai ales, am învățat că nu trebuie să dau socoteală nimănui când tac. Și, în mod paradoxal, mie îmi place mai tare să tac. Cum nu pot să fac asta în timpul zilei, în primul rând pentru că meseria mea înseamnă comunicare, tac acasă. Și e minunat când pot să lucrez de acasă, pentru că tac. Zile în șir. Și mi-e bine. Diodă a învățat să vorbim prin semne și, de multe ori, doar prin ..nah…că nu știu cum să definesc asta…prin energie. El simte când am nevoie să vină lângă mine sau când nu mă prind că am nevoie de o pauză, iar eu simt când are nevoie să mă duc lângă el ori să mă abat de la o regulă dealtfel strictă și-l las să se urce în pat.
Oh, am învățat multe lucruri minunate de la Diodă.
Mă gândeam…când eram copil aveam tot felul de animale, dar nu conștientizam procesul învățării. Pentru că nu-l consideram un proces. Copilul are marea capacitate de a lua lucrurile natural, așa cum vin, iar învățarea se produce organic, firesc.
Nu, n-am să pricep niciodată oamenii care își învață copiii că animalele sunt periculoase sau că le periclitează sănătatea.
Țin minte o întâmplare. Cred că aveam vreo 4-5 ani. Am plecat cu ai mei să crăulim într-o după amiază prin munții Măcinului. La un moment dat cer „pauză de tufiș”. Tata îmi arată niște bolovani din granit mai la deal și mă îndrept către ei. Nu știu de unde, către mine s-au repezit 2 ciobănești. Erau câinii unui oier. Erau mai mari ca mine, albi și păreau fioroși. M-am speriat pentru că i-am observat târziu, pentru că eram prea mică față de ei și pentru că lătrau urât tare. În plus, prin târg, prin plodărime, umblau povești cu nu știu ce câini turbați și, ca atare, periculoși. Instinctul m-a făcut să răcnesc din toți bojocii și s-o rup la fugă către tata. Tata, calm, urla la mine, cât să-l pot auzi
– Nu-ți fac nimic! Oprește-te înainte să-i ațâți! Vor să se joace cu tineeeee! OPREȘTE-TE!!!!!
Ce vorbești, Ioane?!!!
Eram îngrozită. Câinii au tăbărât pe mine. Să zicem că erau niște pui de ciobănesc…mai dezvoltați, așaaa… Ei or fi vrut să se joace cu mine. Ori ăsta o fi fost planul lor inițial, doar că eu eram un copil îngrozit.
Tata a început să urce pașnic către mine, încercând să mă convingă de intențiile jucăușe ale ciobăneștilor.
Pentru o secundă m-am oprit din urlete și alergare. Câinii au tăbărât pe mine. Începea să-mi fie și mie clar că vor doar să ne jucam și plânsul s-a tranformat în ras. Unul dintre cei doi, nu știu cum, a ajuns în spatele meu și a vrut să mă miroasă. Moment în care frica mea a izbucnit încă și mai puternic și-am început a urla și mișca dezarticulat. Fapt pentru care ăla m-a mușcat. Da, nu râdeți, că o fi fundul mai mult grăsime, dar la mine nu era cazul. Abia atunci l-am simțit și pe tata speriat rău și asta chiar m-a scos din minți. Ciobanul cobora în fugă, încercând sa alunge câinii. Amândoi au ajuns cam târziu. Câinii nu mi-au făcut altceva decât să mă pună la pământ și să încerce să mă țină liniștită, dar abia după foarte mulți ani aveam să înțeleg lucrul ăsta, când Diodă s-a lăsat bătut de o mâță cartieristă cu pretenții de prințesă, conștient (poate pentru prima dată) de forța lui. Încerca doar să o țină la pământ să se calmeze nebuna. Așa și eu cu ciobăneștii.
Am ajuns la spital. Ai mei păreau că nu dau deloc importanță întâmplării și făceau un mișto crunt de mine, iar eu, printre bocete de durere nu puteam decât să râd cu lacrimi. La spital mi-au curățat rana, mi-au pus un plasture și vira acasă și la joacă. Ce injecții, ce antitetanos, ce cusături?! Las’ că până te măriți, îți trece – zicea tata. A trecut repede și nici n-a fost nevoie să mă mărit pentru asta. Dar cel mai important lucru e că ai mei n-au căzut în greșeala paranoiei, iar eu să rămân atât de traumatizată încât să nu mai suport animalele.
Am rămas cu teama de câini pe care nu îi cunosc, cu teama de maidanezi, doar că am reusit până acum să mă controlez. Așa că mă apropii de ei, după ce-mi sondez emoțiile, în momentul în care sunt sigură că energia mea e una pozitivă.
Mare fiind, m-a mușcat un singur câine. Rău m-a mușcat. Și nu era maidanez. Era căinele unei demente care îl educa dându-i picioare în cap. La propriu.
Nici nu știu de ce vă spun toate astea. Poate pentru că emoțiile mele legate de Diodă sunt tare amestecate, pentru că, faptul că l-am adus de la spital nu înseamnă că nu mai avem împreună de tras. Infecția de după a doua operație încă nu se dă bătută, iar gândurile mele legate de faptul că de acum încolo ar cam fi cazul să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai avem, poate, multă vreme împreună…
Conștientizez foarte multe lucruri, altfel decât până acum. Și tac.
Iertare dacă nu vă convine. Chiar îmi e greu să mă comport altfel… Vă îmbrățișez pe fiecare în parte și pe toți deodată.
Și nu uitați să fiți oameni (OAMENI!!!) în fiecare zi, fără a aștepta sau a urmări ceva în schimb. Pentru voi, fiti OAMENI! Abia atunci cei din jur vă vor respecta. Poate nu vor reuși să exprime asta, poate sunt ca mine, dar, cu siguranță o veți simți.

Charlie Hebdo sau cum a priceput iapa vecinului


Există o vorbă veche care zice așa: bate șaua să priceapă iapa.

Stai, că am început greșit. Trebuia să scriu un preambul. Care ar fi sunat cam așa:

Ai fost vreodată în situația de a avea o gașcă mișto, în care nu se știe cum, se insera câte un individ care, când era haiul mai mare, după vreun banc foarte bun, dar care mai punea la treabă și cutiuța cu maimuțe se trezea că întrerupe hăhăiala generală cu întrebarea:

„Adică…cum?!!!”

de vi se strepezeau dinții? Și pe urmă, cum cineva mai milos începea să-i explice – eventual cu desene – bancul, să priceapă și prostul satului și, la final, după eforturi epuizante, ăsta ori râdea strâmb – semn că a înțeles din părți – ori avea o figură care acrea și murăturile încă nepuse?

Sau

Ați avut vreodată o gașcă mișto plus ce-am zis mai sus cu individul mai special și în gașca aia obișnuiați să vă taxați unii pe alții – mai mult sau mai puțin fin, iar individul să se hăhăie cu o plăcere de nedescris când miștiourile erau la adresa altora și să se opărească atunci când el era luat la mișto?

Ei bine, eu am avut ambele tipuri de găști. Desigur, tipologia de indivizi la care fac referire zbura destul de repede din peisaj, funcție de cât de sadici eram în momentele alea.

Caricatura publicată de revista franceză Charlie Hebdo este o minunată palmă peste obrazul francezilor, care, la nivel de mase se scaldă de ani de zile în zona de legumitație. Pentru mai noii cititori ai blogului ăsta o să explic din nou acest termen, cu îndemnul de a se obișnui cu faptul că eu inventez cuvinte, noțiuni, concepte. Așadar, dragilor, legumitația este mixul între legumă și levitație, din care rezultă fenomenul în care oamenii nu consideră necesar să-și folosească propriul creier și trăiesc într-un plan superficial al vieții, trecând prin aceasta ca gâsca prin apă, servind ce li se oferă mură în gură și luându-se unii după alții ca oile. Mai simplu de atât nu pot să explic. 😀

35303781_10209017946165109_2621661957467406336_n.jpg

Adică Simona care strigă „fier vechi, fier vechi!”

Charlie Hebdo se adresează publicului francez, nu publicului român. Ăla e „core target”.

Caricatură care se poate traduce prin luați-o p’asta snobilor sau, așa cum bine spunea cineva pe Fb prin faptul ca RG e fier vechi 😀

Never the less, ce te faci când, atunci când bați șaua să priceapă iapa, iapa ta e indiferentă, dar reacționează iapa vecinului?

Căci așa săriră românii ca arși la caricatura asta, dezlănțuindu-și furia, ura, violența și tot ce poate fi mai urât, de numa’, exact ca prostul din exemplul 2 pe care vi l-am dat în preambul.

Mă, copii, măh, mai ușor cu pianul pe scări că ne rupem șalele…vecinilor. 

Sigur că, la final, nu pot să nu constat că al treilea război mondial se poate face cu români. Nu, nu vor pune mâna pe puști sau topoare să-și apere țărișoara, că, în caz de Doamne fere îs primii care se ascund sub pat, dar au descoperit binefacerile tehnologiei care dă putere oricărui prost să se dezlanțuie, ascuns bine în spatele tastaturii. Tastat – URII.

Românii, după ce se călăresc bine unii pe alții, bazându-se pe două principii fundamentale: să moară capra vecinului (care oricum e o curvă că nu-i stă lui capră) și „să moară mama, te omor” – pot, dovada comentariilor de azi, să rezolve cu succes un al treilea război mondial, căci, cu cât căcat suntem noi în stare să aruncăm (gratuit), nu e în stare nimeni. Added value – blestemele.

Hashtagul pe care l-am inventat cu foarte mulți ani în urmă e încă valabil: #romaniaareogeografieextraordinara

Serviciile medicale sunt ca detergentii


Sa va explic:

Cand esti in afara unui sistem, ori nu stii lucruri reale din interior, e foarte usor sa judeci si va spun asta pentru ca si eu am picat in plasa.

Ieri vorbeam cu cineva, despre o multime de lucruri si am ajuns la subiectul sanatate, clinici private etc.

Evident, la un moment dat mi-a spus ceea ce spunem cu totii – „pai aia de la clinicile private castiga o gramada de bani!”

Il intreb – tu cauti sa mergi la consultatii decontate, nu? Raspunsul, evident, a fost afirmativ. Daca tot platim asigurari de sanatate, macar sa stim o treaba.

Aham… si vrei servicii premium, super premium si de lux, nu-i asa?!

Si la asta raspunsul a fost afirmativ.

Ei bine, dragul meu, iti dau doar un singur exemplu si sunt sigura ca poti extrapola, dar si ca poti sa vezi ce inseamna asta din punct de vedere business. Vrei?

Cum am primit al treilea raspuns afirmativ „in a row”, am continuat scurt si sec:

– Prietene, pentru serviciile alea premium, superpremium si de lux, sa luam de exemplu o consultatie de oftalmologie, care, daca e corect facuta dureaza intre o jumatate de ora si o ora si inseamna: medic, substante, aparate (la noi inseamna cam 4 aparate) plus testarile cu lentile, statul roman deconteaza nici mai mult nici mai putin de 22 de lei. Crezi, in atare conditii ca putem vorbi de un business? Crezi ca la nivelul asta, hai sa spunem ca ai 10 pacienti pe zi, ca sa facem un exercitiu simplu…asta inseamna 220 de lei pe zi. Din banii astia un procent merge catre plata medicului, un procent merge catre plata cheltuielilor administrative pt cabinet (curatenie, lumina, energie electrica, chirie, personal receptie etc), un procent merge pe intretinerea echipamentelor, un procent merge catre plata taxelor si a impozitelor. Intr-o luna sunt 20 de zile lucratoare, daca nu-s zile libere. Inseamna 4400 de lei. Imparte tu banii astia la tot ce ti-am zis si care reprezinta doar categoriile mari de cheltuieli si spune-mi si mie daca tu crezi ca din asta se poate face business, daca tu poti sa ai pretentia sa primesti servicii „ca afara” si cate si mai cate lucruri. Si pana cand nu o sa invatam ca daca noi vrem bani pentru munca noastra si altii sunt indreptatiti sa isi doreasca acelasi lucru, ca nu e nimeni dator sa munceasca pe gratis, pana cand nu vom invata sa ne respectam reciproc nu vom avea o viata mai buna in tara asta, ei bine, lucrurile vor sta tot asa si in continuare. Iar daca vrei calitate, ei bine, pentru aia platesti. E ca la detergenti – toti fac acelasi lucru, doar ca unii sunt mai buni, altii mai slabi. Alegerea este a ta. Si, cum, daca ai dat putini bani pentru un detergent prost nu te duci sa urli la producator ca detergentul ala spala mai putin bine ca unul premium, cam asa e si cu celelalte lucruri din viata, inclusiv serviciile medicale.

Si s-a lasat liniste pentru un timp…

M-a privit ingandurat. „Stii, nu am stiut niciodata lucrurile astea si nici nu am gandit asa, desi e logic, simplu si de bun simt. Multumesc pentru lectie!”

Si eu iti multumesc, dragul meu prieten, pentru ca uite asa mi-am dat seama ca, daca nu spunem lucrurilor pe nume, daca oamenii nu stiu detalii importante, nici nu avem cum sa ne implicam in educarea lor.

Asa ca de-aia am scris aceste randuri, ca sa stiti si ca sa intelegeti si voi, asa cum am inteles si eu.