Serviciile medicale sunt ca detergentii


Sa va explic:

Cand esti in afara unui sistem, ori nu stii lucruri reale din interior, e foarte usor sa judeci si va spun asta pentru ca si eu am picat in plasa.

Ieri vorbeam cu cineva, despre o multime de lucruri si am ajuns la subiectul sanatate, clinici private etc.

Evident, la un moment dat mi-a spus ceea ce spunem cu totii – „pai aia de la clinicile private castiga o gramada de bani!”

Il intreb – tu cauti sa mergi la consultatii decontate, nu? Raspunsul, evident, a fost afirmativ. Daca tot platim asigurari de sanatate, macar sa stim o treaba.

Aham… si vrei servicii premium, super premium si de lux, nu-i asa?!

Si la asta raspunsul a fost afirmativ.

Ei bine, dragul meu, iti dau doar un singur exemplu si sunt sigura ca poti extrapola, dar si ca poti sa vezi ce inseamna asta din punct de vedere business. Vrei?

Cum am primit al treilea raspuns afirmativ „in a row”, am continuat scurt si sec:

– Prietene, pentru serviciile alea premium, superpremium si de lux, sa luam de exemplu o consultatie de oftalmologie, care, daca e corect facuta dureaza intre o jumatate de ora si o ora si inseamna: medic, substante, aparate (la noi inseamna cam 4 aparate) plus testarile cu lentile, statul roman deconteaza nici mai mult nici mai putin de 22 de lei. Crezi, in atare conditii ca putem vorbi de un business? Crezi ca la nivelul asta, hai sa spunem ca ai 10 pacienti pe zi, ca sa facem un exercitiu simplu…asta inseamna 220 de lei pe zi. Din banii astia un procent merge catre plata medicului, un procent merge catre plata cheltuielilor administrative pt cabinet (curatenie, lumina, energie electrica, chirie, personal receptie etc), un procent merge pe intretinerea echipamentelor, un procent merge catre plata taxelor si a impozitelor. Intr-o luna sunt 20 de zile lucratoare, daca nu-s zile libere. Inseamna 4400 de lei. Imparte tu banii astia la tot ce ti-am zis si care reprezinta doar categoriile mari de cheltuieli si spune-mi si mie daca tu crezi ca din asta se poate face business, daca tu poti sa ai pretentia sa primesti servicii „ca afara” si cate si mai cate lucruri. Si pana cand nu o sa invatam ca daca noi vrem bani pentru munca noastra si altii sunt indreptatiti sa isi doreasca acelasi lucru, ca nu e nimeni dator sa munceasca pe gratis, pana cand nu vom invata sa ne respectam reciproc nu vom avea o viata mai buna in tara asta, ei bine, lucrurile vor sta tot asa si in continuare. Iar daca vrei calitate, ei bine, pentru aia platesti. E ca la detergenti – toti fac acelasi lucru, doar ca unii sunt mai buni, altii mai slabi. Alegerea este a ta. Si, cum, daca ai dat putini bani pentru un detergent prost nu te duci sa urli la producator ca detergentul ala spala mai putin bine ca unul premium, cam asa e si cu celelalte lucruri din viata, inclusiv serviciile medicale.

Si s-a lasat liniste pentru un timp…

M-a privit ingandurat. „Stii, nu am stiut niciodata lucrurile astea si nici nu am gandit asa, desi e logic, simplu si de bun simt. Multumesc pentru lectie!”

Si eu iti multumesc, dragul meu prieten, pentru ca uite asa mi-am dat seama ca, daca nu spunem lucrurilor pe nume, daca oamenii nu stiu detalii importante, nici nu avem cum sa ne implicam in educarea lor.

Asa ca de-aia am scris aceste randuri, ca sa stiti si ca sa intelegeti si voi, asa cum am inteles si eu.

 

Reclame

Nunți regale și strategie


Am citit ieri niște tweet-uri de m-a luat groaza nu alta. Și da, eu nu-mi ascund nemulțumirea față de această potențare a populismului, care, datorită tehnologiei scoate monștrii la iveală.

Ia, să încerc să nu mă lungesc prea tare și să scriu pe puncte:

  1. Nu toată lumea a respectat protocolul. Nu, că și ăia sunt tot oameni – adică greșelile nu le sunt străine. Dincolo de protocolul impus de Casa Regală, există o normă care spune că la un eveniment – de la un anumit nivel în sus – nu te îmbraci cu ceva deasupra genunchilor și cu umeri / brațe dezgolite mai ales dacă ai trecut de 35 de ani și / sau corpul tau nu (mai) arată ca la 20 de ani sau ca în reviste. Și da, e important să respecți protocolul, mai ales dacă este comunicat dinainte, ca normă de respect pentru propria persoană – în primul rând. Dar, cum ziceam, oamenii sunt diferiți.
  2. Haterii s-au luat de faptul că sora lui Kate s-a îmbrăcat într-o rochie care seamănă cu un ambalaj de ceva suc chinezesc, dar și de Kate – că ar fi îmbrăcat pentru a treia oară aceeași ținută. Dacă în primul caz putem vorbi despre faptul că două patternuri pot apărea în colțuri diferite de lume și creatorii să nu știe unul de altul, în cazul lui Kate putem vorbi despre atăt de multe variabile care să fi condus la această alegere, de nu vă puteți imagina. Eu m-am uitat mai degrabă la marele fel în care arăta la 3 săptămâni de la a treia naștere.
  3. Cred că cel mai tare m-au enervat comentariile pe teme rasiale și pe tema rochiei miresei. Givenchy este nu doar un nume cu o rezonanță foarte puternică. Nemaivorbind de faptul că rochia în sine a fost fabuloasă, casa Givenchy a respectat toate normele de protocol. Începând cu cea care zice că nu umbrești niciodată, în nici o circumstanță, pe viitoarea regină a Marii Britanii. Strict din punctul meu vedere, casa Givenchy a respectat și protocol și norme de eleganță și, dacă mă întrebați pe mine – eu ador simplitatea și nu cred că ar fi putut exista o alegere mai bună decât aceasta, în privința rochiei lui Meghan.
  4. Ținuta reginei. Ei bine, mie mi se pare că simbolistica ținutei ei e mult mai profundă decât ce spunea ieri un critic de modă britanic și anume că la nunta prințului Charles regina a purtat alb – chestie care teoretic încalcă orice regulă a unei ținute de nuntă. Regina face statement-uri, majoritatea subliminale. Pentru că are consilieri beton. Pentru ea, Camilla nu are cum să fie niciodată regină a Marii Britanii. La nunta lui William s-a îmbrăcat în galben. Pentru că soarele și pentru că William va fi, în viitor, rege. La nunta de ieri, regina a ales o ținută verde fosforescent – cumva în oglindă cu verdele cuminte al mamei miresei, dar verde, până la urmă – ca semn de…ca multe semne. Eu aș lua în considerare următoarele
    1. In negocierile internaționale importante este important să ai ceva, cât de mic, verde, ca semn că vii și ai gânduri de pace, de echilibru, de calm, de colaborare.
    2. Verde este culoarea renașterii, a speranței, a începutului.
    3. este celebrarea vieții în toate formele și sub toate aspectele ei.
    4. Faptul că si-a accesorizat ținuta cu mov la palarie și colierul de la gât dezvoltă simbolistica. Movul este culoare sacră, este culoarea regalității, a chakrei coroană, legătura cu divinitatea, sinele superior și spiritualitatea.
  5. Criticii britanici afirmau ieri că această nuntă care la care s-a făcut rabat de la multe norme de etichetă ale caseri regale britanice reprezintă deschiderea monarhiei către modernitate. Eu nu cred că e așa, pt ca, de exemplu – Kate este o tradiționalistă cap- coadă și ea va fi viitoarea regină. Cred că au vrut să potențeze ceea ce se potențează în toată lumea asta – populismul. Și mai cred că, din antichitate și până azi asta a dărmat toate democrațiile lumii. Și cred că asta îi va izbi și pe ei fix în dinți în vreo douăj de ani, așa…
  6. Cei care au aplecare sau au studiat istoria știu că Marea Britanie nu a făcut niciodată ceva în detrimentul său. Niciodată! Au mai făcut greșeli, asta clar, dar le-au dres tot în favoarea lor. Nunta asta a fost strategie curată de la un cap la celălalt, iar eu nu m-am putut abține să nu admir lucrătura. Și da, recunosc, mi-ar fi plăcut, ca și în alte situtații, să lucrez în echipă cu creierele din spatele scenei. Da’ mie mi s-a cam șifonat karma de niște ani încoace, se pare… 🙂
  7. Nu în ultimul rând, pentru că am văzutr un comentariu al unei jurnaliste de la noi conform căruia Kate are clasă și Meghan nu…păi să vedem: ambele vin din familii obișnuite. Una e britanică, una e amiricancă – deci diferențe culturale. Kate – conform protocolului și al faptului că va fi regină – trebuia să țină fruntea ridicată tot timpul. Meghan are șanse să devină regină ori niciodată, ori, Doamne ferește dacă se întâmplă ceva cu toată familia lui William. În afară de asta Meghan a mai făcut, însă un statement destinat tot subliminalului (de aceea poate că jurnalista noastră nu s-a prins de el). A avut în anumite momente cheie fruntea aplecată și privirea în jos, a avut în alte momente aerul de fecioară timidă. Hai să luăm pozele de la nunta lui Lady Di. Similaritățile sunt izbitoare, iar consilierii lui Meghan au de la mine foarte multe puncte în plus. Au reușit să o poziționeze din prima, perfect. Nu uitați că Meghan a avut și are o activitate bogată de activistă. Vi se pare că ar avea ‘fo timiditate dacă vrea să-și spună punctul de vedere? Până și tonul cu care a vorbit în biserică a fost studiat. Luați interviul ăsta spre comparație și spuneți voi dacă, după ce e este peste Harry tot interviul, vi se pare că e vreo tolomacă.

Voi sunteti de vina!


Cand eram mica, mi se aducea la cunostinta programul. Nu mi se parea nimic anormal in asta. Ma rog, in afara de lectiile de vioara pe care le-am urat din tot sufletul meu pana prin clasa a IV-a.

Asadar, dus la camin. Eu am fost dusa la camin de la varsta de un an si 8 luni. Nu-mi amintesc asta, dar mi s-a povestit ca in prima etapa educatoarele ma tineau pe catedra sa nu ma calce alti copii in picioare. La camin programul era de dimineata de la 8 pana seara la…uite ca nu mai stiu…6 sau 8, ceva de genul asta.

Din grupa mica nu tin minte mare lucru. Din grupa mijlocie am inceput sa deschid cumva ochii. Pe vremea mea nu erau atatia termeni pretiosi, asa ca nu m-a incurajat nimeni sa fiu lider. Eram in mod natural. Si asa am fost multi ani. Dupa care mi s-a facut rusine si am invatat sa stau in spatele scenei, ca sa nu creada lumea ca nu stiu ce. Chiar nu stiu ce, ca, daca stau bine sa ma gandesc asta era doar in capul meu. Dar asta a venit in momentul in care am constientizat cat e de periculos mirajul puterii si ca aveam atata dexteritate sa fac ce vreau din oameni, incat m-a inspaimantat si de atunci m-am tinut in lesa. Acum, uitandu-ma in urma, cred ca am fost o proasta sa trec in spatele scenei, dar atunci a fost un moment terifiant sa vad ca, dintr-un loc din care mi-am dat demisia, au plecat toti oamenii mei, fara ca eu sa le fi spus ceva, doar pentru ca eu nu mai eram acolo pentru ei.

In spatele scenei am trecut si pentru ca venind in Romania am fost mereu izbita de toti peretii ca „bine ca esti tu desteapta” sau „bine ca vii tu sa ne spui cum se face treaba” si altele de acest gen si-am vrut ca oamenii sa nu se mai simta raniti de simpla mea prezenta.

Revenind, la camin mergeam ca la serviciu. Tot de prin grupa mijlocie am vrut sa ajung la scoala pentru ca mediul ala nu era pentru mine si nu ma regaseam in el. Si pentru ca nu puteam sa merg la scoala de la 3 -4 ani, am inceput sa citesc, sa invat. Pana am terminat caminul, am ajuns sa-l urasc. Ma incorseta, iar eu nu pot exista asa.

Dupa camin – ca ala era ca dusul la job, adica de cacat, aveam voie sa ma joc afara. Adica nu ca aveam voie, ai mei ma dadeau afara din casa, sa ies sa ma joc cu copiii.

La scoala lucrurile mi s-au parut mai simple. Aveam 4 ore dimineata, apoi veneam acasa, luam pranzul impreuna cu familia, dupa care urma chinul celor 2 ore de odihna, dupa care imi faceam temele si dupa care eram data afara din casa sa ma joc cu copiii.

Cand nu voiam ai mei se speriau si incepeau sa verifice daca nu cumva m-am imbolnavit sau am patit ceva si nu le-am zis.

In gimnaziu, dimineata imi faceam temele, apoi mergeam la scoala, veneam, mancam, o ora de iesit pe afara si apoi o ora sau doua de citit si pe urma iar o ora de relaxare si somn.

In liceu – mergeam dimineata la scoala, veneam, mancam, imi faceam temele si pe urma ieseam afara. Vara pana la 8 si iarna pana la 6, ca deja ne mutasem la Braila si era oras periculos pe vremea aia. Simteam ca mi s-a imputinat statul afara si asta ma frustra cumva.

Ma uit la oamenii de o seama cu mine, care au copii. Aproape niciunul dintre copii nu mai este lasat afara singur. Cat e mic e cu ai lui agatati ca timbrul de scrisoare, prin parc sau pe strazi. Cand mai creste nu mai vrea afara, ca deja nu mai are motivatie si nici chef si oricum internetul l-a acaparat deja.

Oameni buni, voi va handicapati copiii. Nimeni altcineva. Va rog eu din suflet sa va duceti pe firul memoriei. Cand dracului, Doamne iarta-ma, v-a placut sa va stea parintii pe cap tot timpul, atunci cand voiati sa va jucati? Va zic io: NICIODATA. Pana mea, sunteti mai handicapati ca limita legala de viteza. Va jur!

Si sunteti atat de handicapati incat va distrugeti proprii copii. Ba, treziti-va, in pana mea de distrusi!

Lasati-va copiii sa se joace, sa experimenteze, sa cada, sa se loveasca, sa se bata, sa invete! Sa se dezvolte normal! Ca pe urma o sa va intrebati de ce nu va pleaca de acasa pana la adanci batraneti sau de ce sunt cretini (asta daca o sa fiti suficient de onesti sa recunoasteti asta), ori de ce au orientari sexuale bizare sau incerte. Dobitocilor, din cauza voastra se vor intampla toate astea!

Un singur parinte normal la cap am intalnit in ultimii douaj de ani si aia e prietena mea A. O urmaream in relatia cu fiul ei. De o normalitate care voua vi s-ar parea ceva iesit din comun. I s-a urcat al mic intr-o zi pe o stanca. Panicat, cand sa coboare a inceput sa planga ca orice copil. Nici macar nu s-a dus dupa el. Analizase dinainte situatia si stia ca, si daca r fi sa cada, l-ar fi prins in timp util si fara sa pateasca cel mic ceva. Asa ca a stat la baza stancii, a inceput sa rada (avea inima stransa, ca nu e de fier, chiar daca asa se preface) si apoi a inceput sa-l ajute cu instructiuni. Rasul ei de mama l-a scos pe copil din atacul de panica si i-a dat incredere. Instructiunile au fost ca undita data pentru a-l invata sa pescuiasca. In spatele stancii eram eu. Noi comunicasem deja si totul era in regula. Copilul a avut o alegere in fata – sa urmeze instructiunile mamei sau sa se intoarca si sa-mi sara mie in brate. A ales a doua varianta si cand l-am prins am cazut amandoi la pamant, insa eu dedesubt ca sa-l protejez. Ce a facut acest copil minunat? A ocolit tot ansamblul ala de stanci si s-a mai catarat o data si apoi a coborat urmand instructiunile mamei sale. Pentru ca avea nevoie de victoria aia! Intamplarea asta absolut banala a fost o suma de lectii pentru copil, dar si pentru noi, maturii.

Dar credeti-ma asta e un exemplu absolut banal. A. e cel mai misto parinte dintre toti prietenii mei care au copii. Singurul intalnit in ultimii douaj de ani! SINGURUL!

Generatiile astea de copii sunt fucked-up pentru ca voi, astia din zona mea de varsta ii faceti sa fie asa. Pentru ca voi sunteti fucked up. De aia tot zic in ultima perioada, din ce in ce mai des ca e imperios necesar sa mergeti la psiholog.

Mno…se pune ca am scris si in seara asta.

Despre forme de hartuire psihologica si emotionala


Nu, Doamne fereste, stiu ca nici eu nici voi nu am facut asta niciodata. Stiu! Noi – un fiecare dintre noi suntem ai mai curati din universul cel universal si viceversa.

Ce, parintele care ii scoate pe nas copilului tot ce a facut pentru el, de la Adam si Eva incoace, cu orice ocazie care i se iveste, hartuieste? Nuuuu, cum asa?!!! El doar vrea sa ii arate copilului cate multe si minunate lucruri a facut si face pentru el. Cum? Ati trecut si voi prin asta? Nu creeed! Cine, voi? Nuuu, ati avut cele mai minunate si mai curate copilarii din cate exista, sunt sigura de asta! Si stiu ca nici nu faceti asa cu copiii vostri, chiar daca mie mi se pare ca ati schimbat, pe alocuri, doar forma de „scoatere pe nas si pe urechi”. Stiu, eu gresesc! Si, ca sa parafrazez: voi nu, niciodata, voi nu!

Da’ sa lasam copiii si parintii, indiferent de varsta, in pace.

Sunt oameni care hartuiesc fara sa isi dea seama de asta, pentru ca, pentru ei, asta e un mod de viata din care isi trag energia.

Sunt oameni care, odata atentionati, se corecteaza. Da’ astia-s rari. Extrem de rari.

Sunt oameni care hartuiesc cu buna stiinta, din aceleasi motive. Dar o mai fac si din alt motiv. Astia o fac pentru ca au nevoie sa-si demonstreze puterea. Puterea de a supune o alta fiinta. Puterea de a-i demonstra acelei fiinte ca se afla in controlul lor no matter what. Altfel, totul e invelit in poleiala bunelor intentii si/sau a umanitarismului. Spune-i acelei persoane ca te simti hartuit(ă) si sa vezi tu ce halima iese, caci, cum iti permiti tu – devenitule sclav, sa comentezi ori poate chiar sa te revolti? Ce, ai facut si tu destule, in masura posibilitatilor, pentru acea persoana? Crede-ma si repeta dupa mine: NU CONTEAZA! Nimic din ce ai facut tu nu conteaza. Nici faptul ca i-ai dedicat o parte din cea mai pretioasa resursa – timpul vietii tale. Iar daca vrei sa iesi din bucla asta nenorocita, crede-ma va fi un cosmar. Pentru ca toate discursurile vor fi orientate catre nasterea celor mai crancene lupte din constiinta ta, din sufletul tau si catre nasterea celor mai urate sentimente de vinovatie. Iti spui, cu un oftat care seamana a moarte, ca-i esti datoare acelei persoane, ca uite cate a facut pentru tine si ca nu reusesti sa faci si tu ceva maret care sa rasplateasca bunavointa, umanitarismul. Si mai trece o zi, si mai trec doua…si uite asa trece viata, pe care ti-o petreci ca sclav.

Fie ca vorbim de relatii interumane la modul generic – din viata privata sau din cea de job, fie ca vorbim de cupluri ori de relatia parinte – copil.

Si ma covarseste sentimentul ca noi, ca societate actuala, nu evoluam decat in rau. Si in urat. Si in tenebre.

Pana mea, psihologul chiar e imperios necesar si nu glumesc absolut deloc cand spun asta.

In primul rand pe hartuitor l-ar putea elibera.

Ma pornii sa scriu asta de la un dialog dintr-un film de-l vazui in seara asta:

El (care stia ce se va intampla cu ea in viitor): Stii, as putea sa te invat cum sa faci sa ai bani, pentru ca e important sa ai o viata lipsita de griji si, dintre toti oamenii din lume TU CHIAR MERITI ASTA!

Ea, se intoarce, se uita zambind la el si ii raspunde: Stii de ce duc lupta asta? Pentru ca singurul lucru din lume pe care mi-l doresc cu adevarat este LIBERTATEA. Restul…ei bine, restul se vor randui asa cum va trebui, pentru ca nu-s la fel de importante…

Dar poate ma uit eu la filme proaste, cine stie… Dar stiu ca niciodata, nimic material de pe lumea asta nu e mai important decat libertatea mea, pentru care am sa ma lupt cu dintii in fiecare zi, pana cand o sa reusesc, chiar daca asta se va intampla cu un minut inainte sa mor.

Dar am sa mor ca om liber, pentru ca am sa ma eliberez inclusiv de hartuitorul din mine care imi spune ca nu pot renunta la pasiunea pentru meseria mea, de pilda, sau ca nu ma pot elibera de hartuitorii din jur, indiferent de natura lor, pentru ca sunt oameni faini, dar care, bietii de ei, asa stiu ei sa se manifeste.

Este cu siguranta un proces, dar eu cel putin sunt constienta de asta si m-am apucat de lucru.

In primavara asta, in urma unei intamplari, am constientizat acut acest lucru. Dar mai bine va povestesc.

Dupa niste ani reluasem legatura cu unul dintre cei mai vechi prieteni din copilarie. Toate bune si frumoase. El cariera misto, eu cariera misto. El insurat, eu nu. El isi amintea toate trasnaile noastre din vremea copilariei, eu asisderea. Ne-am updatat pret de cateva cafele cu vietile noastre si am stabilit sa ne revedem cat de des ne permit programele.

Programul vietii mele cu totul a fost bulversat de niste intamplari mai mult decat dramatice. Cand am reusit sa am din nou verbul la mine, desi eram la pamant pe toate planurile, mi-am zis ca ar prinde bine o tacla cu un prieten vechi. Asa ca ne-am vazut din nou. M-am simtit foarte prost la acea intalnire la cafea, pentru ca nu auzeam decat discursuri corporatiste, motivationale, aspirationale & bullshit. N-am zis nimic, l-am lasat sa-si faca spectacolul. Se vedea clar cat de bine ii face „sa fie deasupra”. Si o perioada intrevederile astea au fost chiar dese as putea spune. Nu realizam atunci ca si asta e o forma de hartuire psihica si emotionala. Stiu doar ca de fiecare data ma puneau si mai tare la pamant.

In anii care au urmat si in care nu mi-au fost usor absolut deloc, mai mult el m-a cautat sa ne vedem. Nici o secunda nu am simtit vreun fel de empatie care sa conduca la o chestie de genul „bai, pusca mea, am pozitia pe care o am, as putea sa te ajut macar recomandandu-te peste tot pe unde pot” – cum as fi facut eu fara sa ma gandesc, caci la demente de genul cautat job pentru oameni aflati in nevoie si negociat pentru si in numele lor in dracii ai mari – asa cum am facut de foarte multe ori in viata, fara sa astept nimic in schimb (poate de aia am si primit doar scuipati in cap) – nici nu m-am gandit vreodata, caci nu cunosc om mai dement ca mine in aceasta privinta.  De fiecare data asistam la laudele de sine mascate cu priviri modeste, la motivationale si alte chestii la care eu, pardon my French, borasc.

La un moment dat ma cauta si imi spune ca si-a facut un business si are nevoie de ajutor. La prima intrevedere am stat cateva ore si i-am dat consultanta pe moca, desi nu aveam nici paine in casa. Pana mea, suntem prieteni. La a doua i-am zis ca daca vrea sa muncesc pentru el, trebuie sa ma plateasca. Dupa niste ani, imi ajunsese si mie! Mi-a explicat teoria prostului: nuuuu, ca acum muncesti asa, pour le fleur de cucu, si cand o sa facem noi bani, atunci o sa…stiti placa. M-am uitat si am izbucnit in ras, pentru ca eu am crezut in prima secunda ca e o gluma. Ei bine, nu era. Mi-a venit din nou sa dau la rate, dar m-am abtinut, ca ma invitase la cafenea de fite, dreaq. Dupa o alta perioada de timp mi-a zis ca a angajat o agentie, pe bani grei, din Brasov, asta dupa ce il luasem la intrebari legat de mizeria in care ajusese site-ul lui si toata comunicarea. Cand mi-a zis ca da bani grei pe mizeriile alea, sincer, de cat de proasta sunt, m-a durut sufletul. Caci stiam ce as fi putut eu sa fac, dar nah…cum sa ma fi platit pe mine?!!!….

Am depasit toate momentele penibile si cum mai vreti voi sa le spuneti. In primavara asta, de ziua lui, am avut toata ziua in gand sa gasesc 2 sfinte de minute in care sa stau linistita la calculator si sa-i scriu un mesaj de la multi ani din tot sufletul meu. Si n-am avut cele 2 minute decat la vreo 20 de minute dupa miezul noptii cand am intrat in casa, de la birou, dupa o zi nebuna.

Nuuu, nu am baut apa si nici nu m-am asezat la masa si nici la buda nu m-am dus. M-am asezat la calculator, am respirat adanc de cateva ori, mi-am adunat sufletul si mintea la un loc si i-am scris.

Mi-a raspuns batjocoritor – stii, e cel mai misto mesaj de ziua mea care o sa fie la anu’!

Prima data nu am inteles ce a vrut sa spuna, asa ca am recitit. Si am facut asta de cateva ori, pentru ca mi se blocase creierul. Intreb, cand imi revin: cum adica? Imi raspunde la fel de zeflemitor: pai, adica ziua mea a trecut de douaj de minute, deci asta e primul mesaj de la multi ani pentru ziua mea de anul viitor!

Si m-am blocat pe bune in momentul ala, pentru ca tot universul mi se prabusise in cap. Si abia atunci am inteles cu adevarat. Asa ca i-am raspuns pe cat de scurt am putut: auzi, ba?! Du-te, mah, in pizda ma-tii de nenorocit! Ti-am facut cel mai frumos cadou – timpul vietii mele ambalat in niste vorbe rostite cu sufletul! Nu meriti nimic, bai jogodie! Si-am inchis conversatia pe veci.

Si din acel moment am inteles ca omul acesta a intrat in viata mea si a ramas atatia ani pentru ca trebuia sa ma invete asta: ca timpul vietii mele si sufletul sunt cele mai pretioase resurse si, dimpreuna cu creierul – cele mai pretioase averi pe care le am. A durat cam mult pana sa ma prind, ce-i drept, desi semne au fost destule, cel putin in ultimii 20 de ani din cei 35 de „prietenie”, dar daca pana si eu am reusit sa pricep asta, sunt sigura ca voi o puteti face mult mai repede, ca aveti capetele mai mari ca mine. 🙂 Si v-ar prinde si bine!

Sa scapi de hartuitori, indiferent de forma in care sunt ambalati, este o binecuvantare care te va ajuta sa traiesti liber, dar scapa mai intai de tine ca propriu hartuitor si crede-ma, mersul la psiholog face minuni!

 

Un gând…


Cred că am ațipit vreme de câteva minute cât am stat cu o mască pe față. O voce mi-a strigat:
„Spune-ți tie și spune-le tuturor – căci vai și amar de cel care, din neatenție, lene sau nepăsare devine ceea ce detestă. Acesta ar trebui să vă fie gândul care să vă țină în fiecare zi la calea cea dreaptă, atenți mereu la ce faceți, ce gândiți și ce simțiți!”

„Împăratul muștelor” e în siguranță la mine, DOAMNA JIPA!


Descoperisem un serial nou – The rain – și la al doilea episod iar mi s-a deschis pâlnia din cap.

„Împăratul muștelor” – a strigat un gând. „Desigur! E reinterpretarea Împăratului muștelor! Până la urmă nici un subiect nu e nou…” – am constatat nu fără o undă de tristețe.

Eram foarte fericită de poveștile din capul meu, până când, într-o seară în care am stat – ca de obicei – până târziu la birou, împreună cu A. am ieșit la o țigară. Eram amandouă extenuate, dar niciuna dintre noi nu voia să recunoască asta. De fapt suntem epuizate demult, dar măcar facem ce ne place cel mai mult și cred că asta ne motorizează. Pe mine, la țigară, mă apucă vorbitul de subiecte serioase, dar în seara aia chiar ar fi fost prea mult. Așa că am zis să-i povestesc rezumatul poveștilor din capul meu. Nu știu cât a mai avut puterea să asculte (și) asta, da’ io i-am dat înainte. Și, pe măsură ce povesteam, constatam: asta are rădăcina în mitul creației, ailaltă are rădăcina în mitul omului supraviețuitor – al unui Noe – cealaltă….și, dându-mi seama de propria-mi mediocritate am tăcut și-am lăsat amarul sorbit cu atâta nesaț să mă otrăvească până la capăt… Nu cred că am experimentat durere sufletească mai mare legat de ceva făcut de mine până în seara aia. Toată viața mi-am dorit să scriu…să pot scrie…și acum?… – constat că totul are o rădăcină undeva… Pot, în mod paradoxal să-mi admit prostia, însă mă panichează ideea de mediocritate. Mai mult – mă paralizează până în cele mai mici celule ale ființei… În fine…

Împăratul muștelor… Doamna Jipa!…

Teoretic eram la engleză – avansați. Practic eram avansată până la genunchiul broaștei, pentru că, în afară de formulele de salut, habar nu aveam engleză. Avusesem niște loaze de profesori, din alea cu acte în regulă de „scursurile sistemului”. Iotă nu știam la engleza sufletului! Iotă!

Într-o zi, în gimnaziu, a intrat în clasă un domn și nu mi-am putut reține răcnetul de uimire. Eram adolescentă și războiale mele cu tata se întețiseră. Polemizam din orice, pentru orice. Iar domnul care intrase în clasă semăna izbitor cu tata, avea chiar și același timbru vocal și aceeași croiala și stil la costume. Mi-am declarat – eu, mie, -mi, că o să-l detest, prevăzând aceleași polemici ca acasă. Ba, mai mult decât atât, avea același obicei ca tata – de a ochi copiii neatenți, cu creta, fix în mijlocul frunții. Și dacă pe tata aveam o limită să-l înfrunt, ei bine, pe ăsta mi ți-l fac…împachetat cu fundiță, că-i străin și nu mă știe ce drac sunt. Imaginați-vă că am rulat gândurile astea în câteva fracțiuni de secundă. Până când a deschis gura și a început să vorbească. Am să regret toată viața că nu-mi amintesc numele domniei sale, ca să-i pot mulțumi cum se cuvine, căci a reușit să îmblânzească până și o fiară ca mine.

Băi, nu că vorbea engleza impecabil, dar avea o ușurință de a schimba accentele – ceva de speriat. 3 luni l-am avut profesor. Trei sfinte de luni. În care nu am învățat iotă de engleză, pentru că eram prea fascinată să-l ascult.

Eu, după cum știți, studiam vioara și pictura, în paralel cu orele normale, că eram la școală de muzică și arte plastice. Si dacă asta v-am spus, ceea ce nu v-am spus până acum este că, pentru mine – culorile au gust. Fapt pentru care, înainte de orele de tehnică, de exemplu, mancam din culori. Acrilice sau uleiuri, nici nu conta. Pur și simplu nu mă puteam abține. Știam că au un gust oribil, nu mâncam mult, dar TREBUIA să le mănânc, ca să le pot simți când le pun pe pânză. Și nici măcar nu le simțeam gustul ăla oribil, pentru că, pentru mine, culorile au gust. Nu știu să explic mai bine…

Cât privește muzica, ei bine, ea avea viața trăită. Adică…na…cum să vă explic…ideea e că fiecare notă muzicală depinde de contextul în care e pusă. Funcție de asta, te duce să trăiești într-o parte de lume sau alta, te face să trăiești întâmplări despre care manualele de istorie ar spune că s-au întâmplat cu multe sute sau chiar mii de ani în urmă, doar că tu le trăiești ACUM. Mno…dacă n-are sens ce vă zic, nu vă bateți capul. Pentru mine are și sens și logică.

În fine, ideea e că o limbă străină e cumva ca viața trăită (muzica) cu gust (culorile). De-aia de la acest profesor nu am învățat engleză. De-aia eram fascinată să-l ascult. Ca să trăiesc mai mult. Așa, de pildă, am trăit pe străduțele din Bronx, ori în lumea bună de la Londra, sau chiar în cartierele sale mărginașe, am luat contact prima dată contact cu Dublinul sau Glasgow.

După aia, după alea trei luni, am revenit la „normal”, adică a venit altă loaza abjectă care ne lăsa să facem ce vrem noi, doar să nu facem gălăgie, până trece ora.

Așa am ajuns la liceu, unde, în prima etapă, am avut o profă la fel ca loazele din anii trecuți. Luam 10 la ea doar pentru că mimam preocuparea față de orele ei de mizerie. Oricum nu aveam noi ce să-i facem, mai ales pe vremea lui Ceașcă și mai ales pentru că știam că e din gașca cu Partidul.

Până într-o zi când s-a făcut redistribuire de grupe.

De doamna Jipa știam de la frate-miu – fusese profa lui. Știam că o admira, știam că e foarte dură. Mă vedeam „corică” pe toamnă.

La prima ora, în noua grupă, eram făcută pe mine și la propriu și la figurat. În primul rând pentru că îmi dădeam seama că până și un copil de grădiniță s-ar prinde că io-s tufă la engleză și în al doilea rând pentru că aveam în grupă două mimoze…de fapt o mimoză – care era fiica nu știu cărui profesor (ș-ăsta cu Partidul în sânje) și o tupeistă fantastică – una provenită dintr-un mediu social absolut mediocru care înțelesese că arma ei principală e tupeul. Genul de bully, așa…

Am stat cât de cuminte am putut eu și am încercat să nu mă fac remarcată. Da’ doamna Jipa nu era profă. Era DASCĂL! După prima oră de curs și-a dat seama de fiecare ce și cum. Eu deja mă vedeam omorâtă de ai mei și aruncată în Dunăre, cu pompă chiar, ca cea mai loză dintre loazele de pe pământ, cea care duce numele în digrație, alea… Băi și, ca și acum, aveam de-a filme în cap!…

Prima oră trece ea cumva, eu simțeam că am slăbit cel puțin cinșpe kile din totalul de 28 pe care le aveam la vremea aia.

„Și n-a să plăngă nime’ dup-o loază!…” – îmi ziceam eu și bocetele interioare îmi țineau, fir’ar ale dracului de bocete – isonul.

În pauză am băgat atac de panică la budă. Să nu mă vadă nime! Da’ cum să nu mă vadă pe mine cineva, cât de mic, așa?!! Cum?!!! Păi mă văzu. Mă vazu dobitocul de Gravril, alt „partidist”, care mă urmărea și la buda de fete și dădea ușa de perete – că și ăsta își permitea hărțuirile – doar ca să-mi arate două dește – semnul clar că mă va prinde la mate și că 2 va fi următoarea notă. Din păcate pentru el n-a avut șansa asta și în perioda aia nu visam decât cum o să mă fac io mare și când o să termin liceul o să-l bat până n-o să mai respir pentru toată teroarea la care m-a supus în anii ăia. Da’ mi-a trecut, că io nu-s în stare nici acum, la peste patruj de ani să-mi omor țânțarii din casă…atâta de toantă sunt…

Intru la a doua oră de curs. Cuminte, de zici că nu-s eu. Intră Jipa. Toți DASCĂLII adevărați pe care i-am avut în viața asta, toți mentorii mei s-au chinuit să afle ce porecle tâmpite aveau. Dar, sincer, în afară de Dirigu’ care era Porcu’ – porecla care venea cred că dinainte de nașterea mea și despre care se spunea că ar fi provenit de la un „Bălcesc” care i-a zis așa când a râgâit omul, dintr-o greșeală, în timpul unei ore de curs pe modelul – râgâie omul, își cere scuze încurcat de situație (mai era și tânăr) și un elev, ca de obicei din ultima bancă, îl liniștește cu „lăsați, dom’ profesor, că așa am aflat cum face porcul”, în rest niciunul dintre MENTORI nu avea porecle nasoale. Lea erau pentru „partidiști” și pentru inginerii care oricum nu aveau ce căuta în liceul nostru, dar erau impuși..tot de Partid. Vârgu – era domnul profesor Vârgolici, Nea Gică era domnul profesor Roșioru (pe care îl cheama Gheorghe), Jipa era doamna Jipa etc.

Deci, intră Jipa – io mică în băncuță – și, în loc să se așeze la catedră se așează pe a doua bancă din rândul din mijloc și ne face semn să ne adunăm în jurlul domniei sale. Io, mai la coadă așa, poate reușesc să scap. Scoate niște bani din buzunar și o trimite pe una să cumpere cafele de la Blasova și să le aducă în clasă. Pentru toată lumea. Cafelele. Șoc și groază. După care scoate pachetul de țigări, îl pune pe bancă lângă ea și ne spune să ne servim, „că-s Rothmans d’alea de la marinari”. Ce vorbești frate! Păi noi când faceam bani de câte o țigară „buna”, gen BT, era petrecere în școală. Nu știu restul, da’ io m-am căcat pe mine de emoție la faza asta. Dar cum creierul meu e setat altfel, nu m-am repezit la țigări, că nu știam ce tre’ să dau la schimb. Asta mă învățase pe mine Brăila în primul și în primul rând – că nu primești nimic pe de-a moaca în viața asta și că totul e cu un preț…ori io eram lemn Tănase la engleză, iar altceva n-aveam de dat la schimb. Poate doar să-mi sacrific relațiile pentru ceva carne peste cartelă, cărat saci cu cartofi cu cârca din piață or something… Așa că am stat mai rezervată.

Vin și cafelele, eu – încordată ca un arc. Și scoate Jipa o cărțulie mică din poșetă. Înainte a o deschide, ne povestește – desigur în engleză, că doar eram avansați, ce dreaq – despre viziunea autorului. Eu eram ca Dumbo. Brusc mi se măriseră urechile, ochii stăteau gata să-mi iasă din orbite. Vorbea frumos, ce să zic!… Cu un accent londonez de invidiat. Atâta că io pricepeam pe bază de logică ce ne zicea, că engleză, cum am zis – ioc.

După care începe a ne citi din carte. Frumos citea! Eu eram fascinată. Nu pricepeam mai nimic, dar eram fascinată de ea, de DOAMNA JIPA.

La un moment dat, după ce termină de citit un fragment, se oprește și se uită cumva peste noi. Nu eram mulți..vreo 7 în toată grupa. Și apoi, după pauza regulamentară, ca la teatru, să-nțeleagă și Vasilica-din-fund întreabă ceva de genul „ce a vrut autorul să ne spună”. Io, revin și accentuez – engleză ioc, dar, culmea, înțelesesem multe și voiam să zic, dar nu puteam să mă exprim. 🙂 Și ajunge și la mine cu ochii. Am uitat și de panică și de tot.

– Doamnă…io…io, să știți, că nu știu engleză. Da’ nu că nu știu…io nu știu nici măcar să conjug verbul „a fi”, dar tare aș dori să vă spun că fragmentul pe care l-ati citit este despre dezumanizare și pe mine asta mă doare. Doar că nu știu să spun în engleză.

Nu-mi dau seama acum, uitându-mă bine la amintiri, dacă s-a blocat sau altceva. Dar, după o altă pauză ȘTIU că s-a uitat la mine altfel. Mi-a zis că nu e nici o probelmă, să-i zic eu, cu cuvintele mele, în română, ce am înțeles și ce am simțit. Și-am început a turui. Îmi amintesc…o să-mi amintesc toată viața zâmbetul ei… m-a oprit delicat la un moment dat și mi-a zis să încerc în engleză. Mi s-a făcut rușine. Eram singura din grupă care nu știa boabă din limba lui Shakesperare. Dar am încercat. La fel de delicat, cu o normalitate care mi-a fost lecție toată viața, m-a corectat fără ca eu să ma simt prost și să mă inhib, ci să capăt curaj să merg cu discursul mai departe.

La finalul orei am rugat-o sa-mi împrumute cartea, să o citesc pe liniște, acasă. Știa și ea, cum la fel de bine știam și eu – că nu-i voi mai returna cartea aceea niciodată și mi-a dat-o cu dragă inimă.

De atunci așa au fost orele noastre de engleză. Cu debate-uri pe cărți. M-a încurajat să continui să ascult limba și că o voi vorbi din instinct la un moment dat.

Ghici ce? Prin toată lumea asta prin care am umblat singurii care m-au corectat vreodată la engleză au fost românii prețioși. În rest, am vorbit extrem de degajat cu toată lumea, pentru că, în afară de limba vorbită mai există ceva ce înseamnă energia pe care o transmiți când comunici ceva. Și la chestia asta am fost mereu încurajată de DOAMNA JIPA. De la care am mai învățat ceva – niciodată să nu înveți mecanic de la persoanele care te corectează arogant. NICIODATĂ!

N-am apucat să-i mulțumesc vreodată în viața mea, căci aveam să aflu cu stupoare că a murit la doi ani după moartea mamei, la a cărei înmormântare a venit și eu nici măcar nu am știut, ca un omagiu pentru un alt DASCĂL și MENTOR, cu același diagnostic și aceeași operație în timpul căreia a avut loc un mal praxis….

Este prima dată când pot să scriu despre DOAMNA MEA DE ENGLEZĂ și sper că voi putea, la un moment dat, să scriu și despre cel mai important mentor al meu – DOMNUL VÂRGOLICI.

Până atunci, însă, pentru voi, poate nu strică să recititi: Împăratul muștelor, De veghe în lanul de secara, Trei într-o barca, Să ucizi o pasăre cântătoare. Mintea de acum va vedea aceste cărți altfel și, cine știe, poate vă vor aminti și vouă de MENTORII voștri.

Vă îmbrățișez cu drag!

Preocupări mai puțin intelectuale dintr-o noapte de primăvară


Dormiți, nu? Păi dormiți, că voi sunteți oameni normal, ce dreaq!…

Io?… Ce să fac? Am ieșit un pic prin curte să mă bucur de aerul și de liniștea nopții așternute peste un cartier care, ca prin minune, a adormit…cel puțin pentru moment. Mă plimb, mai vorbesc cu plantele, mai cu câinele, îmi mai deschide cerul o pâlnie în cap și-mi mai toarnă acolo o poveste, ca și cum n-aș avea atâtea de pus pe hârtie (deja!) și…iaca neîntâmplata!

Mi se-așează la drum de seară să plantez unul dintre brăduții pe care îi aveam de as’ iarnă, în ghiveci. Caut sapa. Nu-i. Caut …o ceva de care să mă ajut…găsesc. Un ciocan cu capăt din ăla de scos cuie. Bun și ăla.

Așa credeam cel puțin… Da’ n-a mers!

În toată concentrarea mea, mi s-a părut mie că aud ceva chicoteli, da’ am zis că-i doar în cap la mine.

Nu era, dar aveam să mă prind mult mai târziu. Și chioară și fără ochelari pe nas, mă-mpinge păcatul ăl mare să mă aventurez până în curtea din spate. În care mie mi-e frică să bântui noaptea. Că dacă, Doamne fere, apare șarpele ăla care se transformă în dragon și mă mușcă de picior? Aaa…nu mi-e frică să nu mă-nghită, că atâta de neghiob n-o fi, zic, să se înece ca prostul cu oasele mele. Da’ mușcătura, or’șcât, zic io că doare mai ales că e de la șarpele dragon. Cum, măh, care? Șarpele ăla de l-am descoperit io când m-am scunfundat în ocean, da’ io nu știam, că mie-mi ziseră ăia că plec în misiune specială în spațiu. Cum, măh, care misiune? Ăăă, iar am vorbit cu voi doar în cap la mine?!!! Ei, las’ că n-o fi bai, că vă povestesc al’dat’, că acu-i mai important să vă povestesc asta.

Mno, și chioară și pe întuneric, io de un’ să văd că plăvanul ăla de cais s-a întins din ramuri, pesemne să se dezmorțească și el după atâta vreme nasoală, așa c-am intrat la marele fix cu ochii în crengi. Nu cred c-am chiorât de tot, da’ nici n-am vreme să mă preocup de prostii și, în general, cui îi pasă de asta mai ales că noaptea oricum nu se vede?! Lasă, că m-oi dumiri mâine, pe lumină…

Calc pe niște crengi…doar io le-am aruncat acolo, la grămadă, da’ cin’ să țină minte și asta? Alea trosnesc ciudat și eu țip scurt. Aud din nou ceva ce semăna a chicoteală și chiar mă ia spaima. Bă, dacă-l văd iar pe Caspar cu buhuhu-ul lui? Neah, n-are cum, că după tărășenia cu salvia, aia de v-o povestii deja, m-am lecuit să mai încerc io leacuri băbești de alungat țanțarii.

A propos, nici nu s-a-ncălzit bine și-am deja o turmă de țânțari. Da’ m-am gândit să mă apuc să-i dresez, că la cum merg lucrurile în țara asta… În fine, dau peste ceva, evident că nu-mi dau seama ce e și zic să testez cu piciorul. Am testat bine. Mi-am dat seama de asta când a trebuit să-mi dau jos grebla de pe față. Dar nu mă las! Nu mă laaas! Bine, mă las un pic pe vine, să-mi treacă stelele verzi. Deci n-am chiorât. Că se pune că nu ești chior când vezi stele verzi. Ești doar, foarte, dar foarte proastă, câteodată. Că mi-e milă de mine să zic că mereu. Simt ceva lemn sub mână și simt gustul victoriei. Am găsit sapa!

Mă rog, nu era chiar sapa, era o lopată, da’ e bună și aia, că oricum io nu mai am sapă de mulți ani. Și oricum io nu știu care e diferența dintre sapă și lopată, că mie mi se par toate la fel.

Mă apuc să sap voinicește. Acum îmi permit! Mâine oricum mă duc la fizioterapie, că am coloana praf, așa că măcar o să mă duc cu ea în punguță. O să le-o arăt ca pe o comoară: ia uitați ce-avem noi aici!!! :))

Deci sap. Și sap, frățioare, că aștia, când făcura casa, așa gospodari fură, că aruncară resturi de caramizi, moloz, cuie, sticle și-alte minuni, organizat, tot în curte, că le era prea lene să le ducă la gunoi.

Transpir, coloana pocnește și icnește și se jelește s-o iert, dar eu – nu! Eram un om hotărât.

Și numa ce-aud, de-mi stau – inimă, creier, plămâni și ce-oi mai avea io prin mine – pe loc

– Vecinăăăă, da’ de ce sapi o groapă tocmai acu’…noaptea?

Când îmi recapăt suflarea încerc să mă dumiresc de unde veneau vorbele. Aflasem eu de câțiva ani încoace că tot cartierul știe ce fac eu noaptea în casă, că stăteau aia de lucrează la „fabrica morții” – aka azilul de vis a vis – cu ochii chiondorâți la mine în casă și curte, da’ n-am dat importanță.

Și dacă, pe lângă funcționarea ilegală, grație spăgilor care merg ca unse la Primăria Sector 1, și-au mai putut construi și odioșenia aia de „cică-scară-de-incendiu” care zici că-mi vine mie în cap…apoi de ce să n-o folosească pe post de post de urmărire și petrecere a timpului liber?!!! Ei și m-apucă spumele!

Mă scarpin în cap și mă gândesc că așa reusit mi-e gestul că-l umbresc un pic pe Moromete.

– Păi știi de ce, măh?! (Nu eram sigură cui mă adresez, iar asta cu „măh” e genderless si politically correct, ce pana mea!)

– Ntz – se aude din curtea vecină.

– Păi sap ca să-l îngrop pe vecinu’ care ascultă manele și mai aduce și guriști. Da’ nu-ți face griji, că de mâine mă apuc să sap și pentru voi!

S-a auzit ceva ca un tropotit pe hardughia metalică și apoi o ușă trântită. Nu mi-a mai răspuns nimeni…

În sfârșit e liniște, iar eu aranjez brăduțul în groapa…mă rog, o gropiță, dacă e să fiu cinstită, că tot bradul, cu rădăcină cu tot are ca la douăj de centimetri, pun frumos pământ „de la sac”, pe care scrie că e importat din Ungaria, ud zdravăn și-i zic să crească mare și frumos și-l și văd – cu ochii minții – deja falnic.

Mno…acu-s liniștită, am făcut-o și pe asta!

Mă gândesc, însă, că mă tentează din ce în ce mai tare chestia cu groapa pentru ăștia de lângă mine… 😀 😀 😀

Despre cum am vrut eu să fiu o gazdă bună


La prima întânire cu rusoaica țin minte că prima ei întrebare a fost „de ce toate bisericile voastre sunt ascunse?”

Sufletul mi s-a strâns pentru o clipă, pentru că, instinctual, mi-a venit să-i răspund „pentru că noi și dacă suntem o clipă curați, ne speriem și ne aruncăm înapoi în mocirlă”… pentru că negăm, din principiu, valori – de orice natură ar fi ele – umane sau materiale, le ascundem ca pe fata rămasă borțoasă cu grăjdarul, să nu ne facem de râs în sat; și scoatem la înaintare fudulia. După care ne dăm în cap unii altora și-apoi ne pupăm ca să avem ce bârfi.

I-am explicat despre comunism, pe scurt și pe repede inainte. Aia e – noi avem explicație pentru tot.

Toată lumea dă vina pe Ceaușescu. Bă, da ăsta a fost singur pe lume?! Da’ aia din jurul lui ce păzeau și de la ăia, pe firul apei în jos, pân la badea Gheorghe care se cățăra pe garduri ca să tragă cu urechea și să toarne la partid?!…

Da’ înainte de Ceaușescu…de toți ăia din istoria noastră? Că dacă ma apuc să-i trec prin ciur și prin dârmon nu mai rămâne nica.

Austria s-a dus peste toți, când era mai vai mama ei și le-a zis „bă, io-s o mare putere”. Ăilalți au fost așa de șocați de atitudine că i-au zis „bine, băi Austrio, ești mare putere, acu’ să te vedem”. Și din momentul ăla Austria a dovedit și a devenit mare putere.

Ai noștri au dat știre în toate ziarele „bă, noi ne ducem la Congresul de pace de la Viena să le zicem cine suntem noi, să apărăm țărișoara asta, să alea”. Și s-au dus. Nu i-a primit nici pulea nici la „conferințe”, nici la chiolhanuri, nici la bulăneli. Au stat și-au băut în crâșma gării banuții strânși prin subscripții și când s-au întors au povestit ei ziarelor ce mari și tari au fost pe acolo și cum s-au luptat, vorba lui Caragiale „și dă-i și luptă și luptă și dă-i…și clopoțeii ding ding”. Mândri au fost toți românii. Mândri nevoie mare. Ce păcat că nu aveau ei Facebook pe vremea aia să se laude, că așa afla toată lumea cum suntem noi buricul pământului, făcători de lume, care de la Decebal și Traian încoace, ba chiar și Isus… Mă rog, pân’ au aflat ei ce bine și-au furat-o românii pe coajă prin deciziile celebrului congres desfășurat mai degrabă prin budoare….

Da’ vine rusoaica tura doi in România și zic să-i arăt orașul. Ea-i cu capul in cercetarea ei și-n timpul liber se duce la opera. Este complet paralelă cu politica intenațională – despre care nu știe nimic, da’ nici nu se chinuie să priceapă. Și-a construit lumea ei și, sincer o apreciez pentru asta.

Plimbăm târgul cum eu nu l-am mai plimbat de ani. La un moment dat mă întreabă „dar Primaria sau ce autoritate e autorizată, de ce nu se implică pe de o parte în intrajutorarea oamenilor săraci, căci am vazut foarte mulți pe aici, prin centru și pe de altă parte în renovarea clădirilor. Mă uitam cum pică tencuiala de pe ele….și-i păcat…e istoria voastră…este artă și este cultură”…

Mda…a propos de cultură!

I-am zis că acele clădiri sunt proprietăți private și…nah…nu se poate interveni…

„Aaaa – zice ea – la noi le-au luat clădirile înapoi dacă au văzut că nu le îngrijesc. E de datoria statului să facă ce trebuie.”

„Lasă, fatah, că și statul vostru îi mai degrabă doritor să ne „păstreze la loc luminat, la loc cu verdeață, unde-i nu-i nici întristare, nici suspin” – tezaurul și de restul să ție bocancul ridicat să ne strivească, mai devale, pe la Deveselu, p-acoloșa” – da’ nu i-am zis, că uneori îmi amintesc că-s fată cu obraz subțire. Noroc că nu mă ține mult.

Da’ trebuie să recunosc că asta cu clădirile lăsate în paragină sau lăsate intenționat în paragină ca să toarne mai apoi câte o mizerie din aia din sticlă și oțel mă roade și pe mine pe mațe. Că mă roade, nah!

Am ales să privesc în zare ca și cum aș gândi. Unoeri mimez chestia asta de ma sperii până și pe mine. Nu de alta, dar tare mi-e teamă că într-o bună îi chiar o să se-ntâmple. Să gândesc, zic. Ai, ai, ai și-atunci să te ții! Norocul meu e ca nu mai am așa mult de trăit, că ajunsăi deja la juma’.

Da’ zic să ne continuăm plimbarea prin minunatul târg. Nu de alta, dar încă mă simțeam penibil pentru traversarea Centrului Vechi în care puțea de te-amețea fie a pișat – pardon my French – fie a arsura de mâncare proaspat vomitată.

Și-ajunserăm la Palatul Regal. Și-i povestesc. Nu părea prea impresionată și mă gândesc că n-am pus suficient patos în poveste. Și mă-ntrerupe și se pornește a turui istoria casei Regale a României, da’ nu aia făcută pentru români. Neeeee! Aia „for real” frățioare! O ascult, în primul rând cu mare plăcere, în al doilea rând c-un pic de oftică. Mă șterg la gură și-i zic frumos „sărumâna pentru masă!” – ca nah…

„Fir-ai a dracu’ de kaghebistă cultă-n cap și cercetătoare pe deasupra, care mie nu mi-a plăcut școala!” – nu-mi rețin un gând…

În față la Kretzulescu îmi vine o idee și-i zic să intrăm în biserică. Se oprește milităros în față, scoate eșarfa de la gât și o pune pe cap. Io aștept să-și termine ritualul și să intrăm, că voiam s-o văd minunându-se la picturi. Care ea se oprește și se uita la mine. Fix. Cred că am o privire caldă și umedă, dar jur că nu pricep ce vrea. Mă analizează și, cel mai probabil, decide că-s o țărancă, așa că-mi trage gluga gecii pe cap.

„Mi-e frig, dar nici chiar așa!”

Arată cu degetul spre biserica – „Church!”. Păi și io ce să-i fac, dacă nu mi-e frig?!… „Curch!”

Îmi amintesc brusc că în biserică trebuie să-ți acoperi părul și renunț la a mai da gluga jos.

În fața ușii se oprește…cum să vă zic, parcă avea buton de on / of la mișcări. Stă așa câteva secunde, apoi își face cruce și intră. Femeia de la lumânări ne primește cu bucurie și cu „Hristos a-nviat!” zis din tot sufletul. Îi răspund eu „Adevărat a-nviat!” și grabesc pasul ca „draghi druzia”  o luase serios înainte și io rămăsesem cu explicațiile nedate. Nu părea pasionată, oricum, de pictura murală. A luat la pupat toate icoanele, a stat un pic în fata altarului și s-a rugat, s-a inchiat apoi. A fost momentul meu de a rămâne mască, pentru că rar mi-a fost dat să vad smerenie reală ca la femeia asta. Și cred că, dincolo de glumă, ăsta a fost momentul cheie al zilei. Mi-a transmis emoția ei de am simțit că mi se ridică pielea pe mine, nu alta.

În fine, ieșim. Mi-am luat-o pentru a doua oară de la ea pe ziua de azi. E bine să fiu cât mai specifică, nu de alta, dar mi-am mai luat-o și de la alții azi, în dulcele stil ghiolbanesc românesc. Măcar de la asta am luat-o rafinat. Chestie de care chiar îmi era dor. De rafinament zic.

Mergem, povestim – io despre București, ea despre Sankt Petersburg, ajungem până spre Piața Amzei și, cum ne plimbam deja de vreo 5 ore, că i-am facut traseu sinuos nu glumă, decid că e momentul să ne întoarcem și să găsim o cârciumă să mâncăm ceva și apoi să o conduc la hotel și să ma adun și eu pe la cașile omului.

La Ateneu taman ce se terminase un spectacol, așa că mă gândesc, cu mintea aia puțină, să o duc și pe acolo să vadă și să se minuneze. Ușa era deschisă și am zis că cer voie politicos să ne lase să intrăm in foier pt. câteva minute.

Portarul, unul cu o față de golan bețiv îmi pune o mână în piept. Pentru o fracțiune de secundă instinctul pleacă cu tot cu pumnul încleștat, noroc că mintea era cu mine și mă opresc la țanc, să nu fac vreo nefăcută în public. Rusoaica vede tot și are ochii măriți de uimire. Îi explic politicos ce și cum și-mi spune că pt 10 lei de persoană, ne lasă să intrăm, ba chiar să ne ducem și până în sală. Rusoaica deja mă trăgea de mânecă să plecăm. Pesemne că i se părea periculos locul. Îi fac semn să se liniștească și-i spun portarului că n-am bani schimbați. Dintr-o dată devine foarte curtenitor și-mi spune că îmi dă el restul, să nu mă neliniștesc.

Intrăm și rusoaica este impresionată de ceea ce vede, apreciază. Mă rog, în foier vede si cum cade varul de pe pereți, dar nu mai intrăm în detalii. Sala, însă chiar o impresionează. Vorbim, facem poze, ieșim, eu dau șpaga. Ea, uimită, vrea să contribuie. În fac semn că nu e cazul.

Ieșim. Îmi povestește că a fost săptămâna trecută la Isolda și, dacă tot îmi povestește simte nevoia să-mi arate și cum arată sala lor. Nici nu mai număr muile primite, că e clar că am o searăăă!… Înghit în sec și nu-mi abțin un gând „fir-ați ai dracu’ de vă lăuda’i voi cu toate alea, da’ tezauruț nu ni l-ați da” și râd cu poftă în sinea mea. Respir adânc. E o seară călduța de primăvară, în care m-a mâncat pe mine undeva să continui o întâlnire de business cu culturalizarea maselor.

Pe drum spre cârciumă îmi povestește despre țar. Se schimbă complet la față când povestește asta și realizez că, în esență, pentru ruși țarul nu a murit, ci i-a lăsat un pic de capul lor. Povestește frumos. Uneori face pauze lungi ca să-și găsească cuvintele în engleză, o mai ajut și eu pe ici pe colo, dar povesște cu adevărat frumos.

La cârciumă ne chinuim să scăpăm cât putem de repede de ospătărița cu un exagerat chef de vorbă, mâncăm peștele rece, deși văzusem cum îl preparase bucătarul în fața noastră, doar că ospătărița sufletului era pe cărari. Rusoaica m-a întrebat dacă e legală coca la noi, că așa părea duduia cu pricina. Am râs iar cu noduri.

Nah…ce să zic… A fost o experiență pe care mi-am jurat că nu o mai repet pentru nimeni și nimic în lume, dar am învățat câteva lecții foarte prețioase.

  1. Dacă deschizi discuții despre istorie, ai grijă să nu te duci în zone legate de politica internațională
  2. Nu Centrul Vechi și, de principiu, nici o cârciuma de la Unirii la Romană. Asta dacă nu vrei să te faci de baftă.
  3. Nu Ateneul Român. Nu din pricina spăgii la portar, cât mai degrabă pentru că e jenant să dai cu cohii de pereții coșcoviți
  4. Din păcate, la noi, nu ai ce să vizitezi seara, pentru că toate locurile de vizitat au program de gravide.
  5. Este minunat ca, într-un șir de întâmplări penibile să-ți menții tonusul pe pozitiv și să te axezi pe lucrurile cu adevărat pozitive. Asta provocare, nene!

P.S. Și dacă oaspetele vostru e din Rusia și vă întreabă ce părere aveți despre Putin, ei bine…nah…cum să vă spun…e bine să evitați răspunsul pe care l-am dat eu…nu vi-l spun, că oricum vi-l imaginați :))

 

Hristos a inviat!


Asa cum am putut, cu greu, m-am dus in mine sa-mi fac liniste si curat. Nu stiu de ce, am fost la un pas sa abandonez ideea de a ma mai duce la slujba de Inviere. M-am adunat si m-am dus.

Pe drum am apreciat ca oamenii conduc cuminte, ca respecta regulile de circulatie si au si grija la pietoni, unii dintre ei – traversau haotic.

Stiam ca va fi greu cu parcarea, dar, sincera sa fiu, nu ma asteptam ca politia sa ceara sa nu se parcheze pe straduta cu pricina, desi cartierul are o zona unde sunt foarte multe biserici si locuri de parcare aproape deloc. Politistul care a venit la mine era tanar. Extrem de tanar. Vorbea cald si calm. Am plecat. Mai incolo aglomeratia crestea. La biserica de dupa colt – puhoi de lume. E o biserica in care nu am intrat niciodata, dar mereu mi-a lasat sentimentul de loc destinat turismului, mai degraba decat credintei sau introspectiei. In fata mea o masina de fite. Opreste in mijlocul strazii, strada cu o singura banda. Era irelevant ca in spate era o coada cat toate zilele, pentru ca se adunau masini de pe 3 stradute.

Mai intai, a coborat o doamna in varsta, de pe locul din dreapta fata. Dupa inca vreo doua minute, s-a deschis portiera din dreapta spate. Nu cobora nimeni. Doar portiera era larg deschisa. Un politist roaga soferita sa nu blocheze circulatia. „Doamna”, dama d’asta din „societatea buna’ a targului tipa la politist. Era clar ca nu era obisnuita sa-i sufle nimeni in ciorba. Politistul, un tip durduliu la vreo 40 de ani, tace brusc, socat de reactia „doamnei”. Din spate vine un al doilea politist care o roaga frumos pe „doamna” sa nu blocheze traficul. Cucoana tipa si la el. Incercam sa nu ma enervez asistand la faza asta. Doi politisti – reprezentanti ai unei institutii a statului cu voie de la legea sus numitului stat sa faca ordine si sa apeleze inclusiv la masuri coercitive daca situatia o impune, tac. Le e frica. Daca doamna o fi…”cineva”… cine isi risca slujba in ziua de azi? Ce daca ei au dreptate?!!! Ete, asta-i buna!

In sfarsit din dreapta spate mai coboara o baba. Are aer regal si, din atitudine, o vezi ca astepta, parca, ca toti oamenii aia sa o aplaude frenetic ca pe regina Angliei. Isi suge dintii cu dezgust si se indreapta nemultumita catre intrarea in biserica. Soferita coboara din masina – moment in care si pietonii incep sa ii spuna timid sa nu mai blocheze traficul. Madama urla si la ei. Ce pana ei! Dupa inca vreo doua minute din stanga spate mai coboara o baba.

Acu sa nu credeti ca erau babe – babe, ca erau in putere, imblanite, fashioniste si fardate de ziceai ca la nunta au venit si da, in deplina forma fizica.

In sfarsit cucoana se urca la loc in masina si pleaca nemultumita, gesticuland. Hai ca ne miscam si mai sunt cateva secunde pana la miezul noptii.

Gasesc un loc de parcare departe de biserica, dar ma bucur  sa merg pe jos. Imi face bine aerul inmiresmat si caldut.

Intru pe poarta si un tata cu fiul sau imi cer bani pentru mancare. Nu aveam schimbat, dar ma gandesc ca dupa ce iau lumanari o sa ma intorc sa le dau. Erau curat imbracati amandoi si foarte politicosi. In plus – stiu toti cersetorii de meserie ai cartierului si ei nu se numara printre ei.

Am avut noroc si n-am mai prins coada de anul trecut la lumanari. Ies. Nu se auzea mai nimic si ma gandesc ca poate nu au iesit calugarii din biserica. Ii caut pe cei doi si ma intristez sa constat ca nu mai sunt acolo. Ma dau din drum sa nu incurc lumea si sa caut cu privirea un loc mai retras. Nu-mi place sa ma „bag in fata”. Am atata nevoie de liniste si de pace in mine si, in plus, niciodata nu mi-a placut la gramada. Anul asta cu atat mai mult cu cat nu prea ma simt bine de vreo luna si mi-e sa nu lesin aiurea prin multime, ca nu-i nici locul si nici momentul.

Ma duc undeva, pe iarba, unde am vazut un loc gol. Nu apuc bine sa ma asez astfel incat sa nu incurc pe nimeni, ca ma trezesc ca un tanar imi da lumina. Nu inteleg ce se petrece la inceput, pentru ca nu auzeam slujba si nu pricepeam de unde si pana unde avea el lumina, caci in fata mea toata lumea avea lumanarile stinse. Ma gandesc ca poate anul asta li s-a stricat instalatia de sunet si pe undeva ma incearca regretul ca nu ma pricep (si la asta) sa le fi facut eu o instalatie de sunet ca oamenii.

Cand aud prima data cantecul „Hristos a inviat din morti” ceva ma nelamureste si mai mult. In primul rand pentru ca nu-l cantau cum se canta – era mai pe disco asa si mai pe repede inainte, in al doilea rand ca abia auzeai vorbele si in al treilea rand ca era asa o lipsa de vlaga printre cei prezenti, incat, pentru un moment am avut senzatia ca am gresit locul. Si asa a fost si in toate celelalte dati cand au cantat.

Dau sa-mi amintesc un moment special de la slujba de anul trecut cand un calugar tanar, schiop de un picior a dat inconjurul bisericii strigand cu atata bucurie „Hristos a inviat!” incat toata lumea a inceput sa rada cu bucurie, de bucuria calugarului si sa-i raspunda tare, cu convingere, dar si cu bucurie „Adevarat a inviat!” Stiu ca am repetat obositor cuvantul „bucurie” dar exact asta a reusit sa trezeasca in noi toti acel calugar, aproape un copil.

Pana sa-mi termin de dus la capat bucuria, vad ca vin spre locul in care ma aflam eu printul bastard cu nevasta. Se proptesc in mijlocul aleii si incep sa vorbeasca. Tare.

Intre timp, calugarii au inceput turul prin curtea bisericii cu „Hristos a inviat!” Astia asezati strategic. Pesemne nemultumiti ca multimea nu le daduse atentia cuvenita se asezasera in drumul calugarilor, doar, doar i-o lua si pe ei cineva in seama. Cand s-a apropiat primul calugar printul ii iese in cale si incepe sa ii vorbeaca de parca era venit la sueta. Calugarul ii zambeste incurcat si delicat il da la o parte, incercand sa ii sugereze ca nu-i momentul potrivit pentru asta. Printul nu se lasa si iese in calea celui de al doilea calugar, doar ca asta, mai istet, face o fenta si ii ocoleste pe el si nevasta-sa. Aproape ca ma umfla rasul.

Se dau si ei mai intr-o parte si incing o discutie despre poze pe whatsapp. Printul….print si-n puta goala, baga niste „pe dracu’!” de vreo cateva ori, de pica frunzele din copaci nu alta. Starea de anxietate a cuplului creste simtitor.

Noi, astilalti, incercam, sa ghicim ce zic calugarii in slujba. O parte din oameni deja plecau – lumina luata – bifat, vira acasa la baute.

De nicaieri apar doua cotofene si un nene, guresi tustrei, cerand extaziati familiei „princiare” sa faca niste poze. ‘Fo juma de ora le-a luat sa se aseze, sa-si seteze telefoanele. Sincera sa fiu, m-am gandit ca fusesera tocmiti sa faca asta ca sa atraga atentia.

M-am gandit la un moment dat sa ma ofer sa-i ajut cu pozele, ca poate scapam mai repede de chinul cu astia, dar m-am lasat pagubasa. Cel mai probabil as fi facut o nefacuta in stilul meu si, din nou, nu cred ca erau nici locul si nici momentul. Cred ca d’aia scriu cu asa cadenta la ora asta! :))

Pozele par sa-i mai linisteasca pe cei doi, dar e doar o parere. Acum, ca atrasesera atentia a cel putin jumatate din populatia prezenta, calculeaza ei ca e momentul sa mai faca o baie de multime. Eu calculez ca era momentul ca in sfarsit sa se care si sa ne lase un pic in liniste, dar imi dau seama ca-s rea si-mi cer iertare in gand.

Cineva din multime ii striga nevestei ca e frumoasa. Mno, acu’…si asta cu frumusetea, in afara de faptul ca e o chestie relativa, pe mine ma face sa ma gandesc ca oricum noaptea toate pisicile sunt negre si iar imi dau un bobarnac. Limba mea ascutita si in gand e ascutita!

In fine, pleaca „vedetii”. Mai stau putin si ma indrept catre locul unde se aprind lumanari. Nu stiu cum se face dar in fiecare an cand ajung la momentul asta pe mine ma buseste plansul. Ca mi-e dor de toti cei plecati, de nu mai pot. Lumea se uita contrariata la mine si mie nici ca imi poate pasa mai putin.

Decid ca mai vreau sa stau sa ascult din slujba si sa-mi aduc si mai multa liniste in cale. Dau de tatal cu baietelul lui si scot din buzunar banii pregatiti.

Copilul imi spune un „Hristos a inviat” cu atata suflet, convingere si bucurie ca iar imi tasnesc lacrimile necontrolat si nu-s in stare decat sa-i pun mana pe inimioara si sa-i raspund si eu, din tot sufletul meu, si sa ma rog in gand sa le fie bine.

Doamne, ce ciudat a fost de Invierea asta! – asta e tot ce pot sa gandesc

Ma duc din nou pe iarba si ascult in liniste. La un moment dat o fraza imi atrage atentia si imi propun sa o tin minte si sa citesc mai multe cand ajung acasa. Era ceva cu Adam si cu ceva…reintoarcerea lui la cele bune. Si asta e o chestie care ma contrariaza. Nu ca as sti eu religie, dar eu pana nu pricep nu ma las si citesc tot ce se poate citi pe un subiect. Iar zilele astea am tot avut treaba cu filosofia cuprinsa in Evanghelia dupa Toma, pe care chiar trebuie sa o parcurg cu foarte mare atentie. Si ca sa va starnesc si voua interesul, iata versetul 47:

„Nu-i cu putintă ca un om să încalece doi cai deodată sau să întindă două arcuri. Nu-i cu putintă ca un servitor să slujească la doi stăpâni, decât doar să-l cinstească pe unul si să-l supere pe celălalt. Nimeni, bând vin vechi, nu doreste în acelasi timp si vin nou. Nu pui vin nou într-o bute veche, ca să nu se spargă si nu pui vin vechi într-o bute nouă, căci se strică vinul. Nu cosi un petec vechi la o haină nouă, căci se va rupe degrabă.”

Mai stau… In suflet mi se face liniste si bine. Si maimutele din cap s-au potolit si asculta atente.

Ma doare coloana din ce in ce mai tare si caut o banca sa ma asez. Accesul era blocat de un tanar care nu s-a clinitit nici macar un milimetru, dar o doamna si cu mine, am reusit sa nu il deranjam si sa ne asezam si noi, mai ciucit, mai cum puteam. Nu se supara nimeni. Turistii de Inviere plecasera si in sfarsit era cum trebuia sa fie.

Nu stiu cat sa fi stat asa, dar tare bine mi-a prins.

Care cum pleca ii saluta pe ceilalti. Era asa, un fel de intelegere, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata, desi poate nu ne vom mai vedea niciodata.

Eu, mai taranca de felul meu, am trecut si pe la politisti si le-am zis „Hristos a inviat!” si le-am multumit ca au stat acolo pentru noi. Unii primeau si raspundeau cu bucurie, altii ma priveau incurcati. Nu cred ca stiau „cum ar fi corect” sa reactioneze, dar simteau din glasul meu ca mi-am pus sufletul in vorbe si, dupa ce-si inghiteau surpriza, raspundeau si ei si pe fete le inflorea un zambet. Acum pot sa merg linistita acasa.

Hristos a inviat! Poate si pentru faptul ca pe mine ma face sa-mi reamintesc permanent ca am atata lumina in mine. Si asta mi-as dori si pentru voi – sa va descoperiti lumina din voi si sa o folositi sa va luminati viata in fiecare zi, asa cum vine fiecare dintre zile – cu bune sau mai putin bune.

 

Va invit sa ‘intram” in tara noastra ca intr-o biserica


Imi staruie in minte conceptul de iertare. Nu pentru ca e noaptea de Inviere, ci pentru ca, in fiecare an de Inviere, devine mult mai puternic si mai plin de sens. Si, daca va uitati bine pe aici o sa vedeti ca despre asta am scris si in zilele obisnuite de peste an / ani…

La mine acasa, inainte de a pleca la Inviere, mama si bunica imi spuneau ca trebuie sa ne iertam din suflet unii pe altii. Sa avem puterea sa ne cerem iertare si sa daruim iertarea din adancul sufletului.

Copil fiind, nu pricepeam eu prea bine rostul. Adolescenta fiind, lovita de hormoni si orgolii specifice, nu vedeam rostul de a ierta chestiuni care mi se pareau de neiertat… si cred ca toti stiti foarte bine aceste chestiuni de neiertat din perioada adolescentei. 🙂

Tanara fiind viata m-a pus in situatia de a alege. Si am ales sa iert. Sa-l iert pe omul care i-a luat viata mamei. Si nu cred ca aveti cea mai vaga idee ce inseamna asta; iar cand am reusit, in sfarsit, am simtit ceva ce ar putea fi definit ca liniste…sau ca eliberare…dar, cu siguranta, niciunul dintre aceste cuvinte nu descrie intocmai acel tumult de sentimente.

Si tot tanara fiind am ales sa invat nu doar sa iert, ci si sa imi cer iertare, nu inainte de a spune, ducandu-ma adanc in mine pentru a gasi curatenia din sufletul meu care sa ma ajute sa spun cu sinceritate absoluta „imi pare rau”.

Anii au trecut prin mine si peste mine…

Saptamana asta am simtit tot felul de lucruri, dar cred ca un lucru important pe care l-am gandit este legat de importanta bisericii.

Da, biserica asta dezgolita de sens, gratie „trendurilor” incepute in secolul XX – cel mai dezradacinator secol din istoria recenta a omenirii, dupa umila mea parere.

Acum, vazand cu ochii mintii si ai sufletului  aceasta idee din mai multe persepctive, lucrurile mi se par mai simplu de inteles, desi cred ca imi e complicat de explicat, dar o sa incerc, pe scurt.

Uite, de pilda, scoala se poate face si acasa. Dar nu e acelasi lucru cu a merge la scoala. Ideea in sine creeaza un mind set extrem de important. Te duci la scoala pentru ca stii ca acolo te duci sa inveti, unde prin lucrari, teze, examene, ascultat / scos la tabla – arati masura lucrurilor pe care le-ai invatat. Ideea de a merge intr-un mediu anume, creeaza o stare de spirit.

Sau cand te duci la teatru.

Incepand de la cum te imbraci, desigur daca nu esti un plod facut in epoca asta, cu parinti cretini „care dau libertate totala copilului”; cum te comporti.

Exista o forma de curatanie sufleteasca si spirituala pe care inconstient o dezvolti in acord cu fiecare mediu in care te duci – la scoala, la teatru, la spital sau la biserica. Si, indiferent de mediu, te duci cu o credinta: te duci la scoala cu credinta ca o sa inveti ceva nou si ca o sa ajungi sa faci ceva in viata – cu tine si cu viata ta, te duci la teatru cu credinta ca spectacolul respectiv iti va aduce o anumita stare, te duci la spital cu credinta ca te vei face bine.

Asa si cu biserica. Sigur ca te poti ruga acasa. Eu una o fac, indiferent de locul in care ma aflu, de pilda. Dar cand mergi la biserica este altceva…

Si nu ma refer la mersul la biserica in mod organizat, de sarbatori. Ci la biserica – mediu.

Oricat te-ai ruga in sinea ta, eu simt ca nimic nu se compara cu a merge la biserica.

Nu sunt o crestina practicanta, adica nu ma duc decat rar la biserica, dar o fac atunci cand sufletul meu o cere. Linistea de acolo nu poate fi egalata de linistea casei. Felul in care ti se linisteste mintea, sau, dimpotriva revine la viata; felul in care navalesc peste tine sentimente si emotii… Iar de sarbatori mai vorbim de ceva in plus – de comuniune.

Si stii, uneori ma gandesc ca daca am simti la fel despre tara noastra si ne-am comporta cu ea ca atunci cand mergem la biserica de Paste, am putea schimba atat de multe – incepand cu noi insine.

Imi pare rau daca v-am suparat, daca v-am dezamagit, daca v-am fost departe si, daca aveti puterea, iertati-ma, va rog. Dar nu uitati ca va invit sa „intram” chiar din noaptea asta, in tara noastra, ca intr-o biserica in noaptea de Inviere!

 

Sunt o drogata


Am descoperit in urma cu foarte multi ani cel mai tare drog de pe fata pamantului. Un drog pe care nu il pot controla, de care sunt dependenta pana in cele mai mici detalii si pe care il consum lacom, ca pe o partida de sex dement.

Sunt dependenta de cel mai puternic si mai frumos drog de pe fata pamantului, pe care l-am descoperit absolut intamplator, altfel decat pana atunci, intr-o noua dimensiune.

Eram intr-una dintre cele mai de rahat perioade din viata mea si, slava Domnului, la mine majoritatea au fost asta. Probabil ca nici nu as fi ajuns azi, aici, asa, daca nu ar fi fost in felul asta.

Am decis extrem de rece sa termin. Tot. De tot. Dar, inainte de asta, paranoica de-a dreptul, am decis sa fac cea mai lunga baie din viata mea. Si nici macar nu stiam ca asa o si fie. Cel putin pana acum…

Am facut curatenie bec in toata casa, am asezat lucrurile in ordine, ba chiar am si lasat instructiuni pana in cele mai mici detalii, incepand cu parolele mele de la orice si pentru orice. Si, invariabil, fiecare notita se termina cu:

  1. Sa nu afle frate-miu niciodata, niciodata, NICIODATA, ca am crapat. El trebuie sa afle ca am plecat in lume, de nebuna si ca nu mai vreau sa am legaturi cu absolut nimeni. Mai bine sa ma injure ca-s nebuna, decat sa afle ca am crapat.
  2. Sa nu ma puneti in pamant, ca nu merit asta si, in plus sunt claustrofoba si, daca faceti asta, ma ridic si vin si va bantui every fucking second of your lousy life! Mie pe apa sa-mi dati drumul, ca ma duc singurica. Si daca vreti sa o ardeti snobi, ei bine, atunci sa comandati clepsidra si in ea sa imi puneti cenusa. Si sa o puneti sus, pe promotoriu, in Vama. Sa va aminteasca mereu ce importanta e fiecare secunda din viata voastra!
  3. Sa nu va puna dracu’, Doamne iarta-ma, sa ma bociti, ca va bantui! Si nici sa va amintiti de mine! N-am facut nimic notabil sa va amintiti de mine. Dar daca sunteti fundamentali cretini si totusi va amintiti de mine, sa puneti ceva bules sau jazz sau ceva de dansat si sa trageti un chef de zile mari, cu whisky nu cu vin, ca vinul imi provoaca niste crize biliare urate. Altfel – ramane cum am stabilit – sunteti fundamental cretini!

Dupa aia am scos tot ce se putea scoate din priza, am pus de mancare si apa pt Dioda cat sa ajunga pentru o luna, cat am calculat io ca m-ar descoperi primul prieten (cretin, de asemenea), ca am crapat, am stins toate luminile si mi-am pregatit cea mai lunga baie.

Habar nu am cand mi-a venit ideea sa incerc o meditatie. Incercasem foarte multi ani din viata mea si sfarseam mizerabil prin a adormi cu bale. Pana si la chestia asta eram de toata jena…

Nu ma mai luptam cu nimic, ma lasasem… SA FIU…si atat… nu stiu nici azi daca am facut bine sau nu.

A fost cea mai profunda meditatie care mi-a iesit vreodata in viata mea si, din pacate, nu mi-a mai iesit chestia asta ever since…

Nu realizam cat timp fusesem in alta lume si nici nu parea un subiect de interes pentru mine, in momentul in care am facut din nou priza constienta cu realitatea.

Dioda statea in pozitia de paza langa cada. Ii simteam incordarea si, cred ca pentru prima data in viata mea am simtit cu adevarat ce inseamna sa te iubeasca cineva asa cum imi transmitea mie patrupedul meu in acel moment.

M-am repezit ca salbaticii la telefon si am sunat o prietena careia i-am zis

  • Nu exista un drog mai puternic decat propriul creier, asa sa stii!

Si-am inchis. Aveam nevoie sa respir, altfel decat pana atunci. Si sa ma asez intr-o fiinta.

De atunci am inceput sa-mi observ creierul altfel si nu exista zi sa nu ma uimeasca.

Iar daca tu crezi ca poti controla ceva pe lumea asta, crede-ma, te minti! Nu doar ca nu poti, dar esti in cea mai mare greseala a vietii tale! Tot ce poti, asa, fara nici o putere, e ca, luptand in fiecare zi pentru ceva ce ti se pare a fi important, sa stii sa te abandonezi si sa fii!

Sa faci sa-ti fie frumos in nimic, in mic, in tine. Restul crede-ma, sunt detalii nesemnificative!

Si, daca nu ma crezi, aseaza-te in pat, pune mainile pe piept si imagineaza-ti ca esti intr-un sicriu. Ti se mai pare ca ce faci, ce crezi ca esti sau ce-ti doresti mai este la fel de important?

Alege sa fii! In fiecare moment! Americanii au o vorba: to be true to yourself. Inceteaza sa te mai minti. Esti un nimeni dintr-o multime de nimeni cu pretentii ca ar fi cineva. Inseamna asta sa renunti, sa te resemnezi? Cu siguranta ca NU. Inseamna ca te ridici din starea aia si faci cu adevarat ceva! Pentru tine, dar in acelasi timp pentru altii. Fara egoism. Cu curatenie interioara, cu disciplina, cu daruire, cu iubirea aia  de care nu te credeai capabil.

Stiu, o sa-mi spui ca realitatea e in alta parte. Si vin si te intreb: poti sa demonstrezi? Nu uita, ti-am zis sa te asezi in pat, cu mainile pe piept, ca si cum ai fi mort deja!

Am fost in moarte clinica pentru un pic peste 45 de minute. M-au adus inapoi impotriva vointei mele. Am fost moarta pentru societate pret de multi ani, pe urma am fost moarta pentru ca aveam o varsta, chit ca in buletin, acum, scrie ca as avea abia 44. La 10 am avut prima intalnire cu moartea mea, la 20 a doua, la 22 a treia, la 27 a patra, la 33 a cincea… Dupa aia nu le-am mai tinut socoteala. Crede-ma, e de cacat. Din simplul motiv ca nimeni nu stie ce si daca e ceva dincolo. Eu cred uneori ca nimic, alteori ca multe. Depinde cat de „haioasa” vreau sa fiu in cinismul meu, cu mine insami. De obicei nu-s. Nimic nu-s. Doar sunt…

Ceea ce iti doresc si tie! Sa fii! Si atat! Restul sunt detalii. Nu te impiedica de ele! Incearca si tu drogul numit propriul creier. Hraneste-ti creierul in fiecare zi, in fiecare moment. E un drog care cere de la tine multe. Dar merita! Iti da in schimb daca inveti cu adevarat sa-l asculti si sa inveti sa i te abandonezi. Chiar merita! Creierul tau e un univers cu adevarat fabulos! Hraneste-l! Asculta-l! Iubeste-l! Si pe urma, paraseste-l! Just BE!

 

Deci, dragul meu,


Iti scriu azi, de (inca) Dragobete, prima scrisoare de dragoste.

Ne stim de multa vreme. Sincera sa fiu, ani in sir n-am inteles de ce te iubeste toata lumea, dar nici n-am stat sa analizez prea mult. Cu ocazia asta afli si tu ca in nici un caz nu te-am iubit din prima. Si nici macar din a doua…

De-aia, poate, nici nu m-a deranjat pana de curand absenta ta repetitiva…ca ma durea la bashketzi.

Cumva, insa, ai facut tu ceva ca relatia noastra sa devina una in care m-ai prins fara sa vreau si, mai ales, fara sa-mi doresc, iar acum absentele tale ma deranjeaza profund. Si, nu stiu daca e gelozie, dar cred ca ma deranjeaza foarte mult si faptul ca altii se lauda in gura mare cu prezenta ta in vietile lor, sa stii!

Am inceput sa te urmaresc. Si ma bucuram cu atat mai mult cand reuseam sa te prind, fie si pentru cateva momente. Confortabil nu era, dar nah…ce poti sa ceri de la o biata faptura de sex feminin, ca mine?!…

Apoi, cand ai vazut ca ma saturasem si de jocul asta stupid, ai inceput sa apari. Atata ca fiecare aparitie a ta era in cele mai nepotrivite momente si ma puneai in situatii delicate in societate. Dar, cum umorul m-a salvat de fiecare data, gaseam cumva o solutie hazlie sa salvez momentul (mai bine zis momentele) penibile.

Am vrut si sa fug, dragul meu. Sa fug departe de tine, sa nu mai stiu nimic de tine. Sa spun „gata!” si basta. Doar ca totul a devenit mai ceva ca in tragediile antice. Si asa mi-am dat seama ca „rau cu rau, dar mai rau fara rau” – recte – ca sunt indragostita lulea de tine si ca as muri fara tine. Adica as muri pe bune, nu ca Julieta aia care moare la fiecare reprezentatie.

M-am gandit sa-ti scriu, ca poate asa o sa stai si tu sa te gandesti putin (putin mai mult ar fi si mai bine) si poate reusim sa reconstruim relatia noastra pe baze solide si sa ne iubim pe bune pana cand moartea…alea, stii tu dulcegariile alea.

Pragmatic vorbind, ar fi ideal sa vii (dracului, Doamne iarta-ma!) in fiecare seara pe la 9 -10. Hai unshpe, sa nu zici ca-s nashpa. Si sa nu mai apari asa, doar ca sa-mi faci o surpriza – care, te asigur, nu-i placuta – in miezul zilei, mai ales cand ma aflu in conversatii importante sau chiar am de facut o gramada de lucruri. Cum ar fi sa muncesc.

Iar in weekend ai putea sa mai stai cu mine, macar pana pe la 10 dimineata, ca pe urma fac eu cafeaua.

Asadar, iubitul meu SOMN, crezi ca ai putea, macar acum, cand am ajuns in floarea varstei, sa ne comportam normal, civilizat si matur unul cu altul si sa avem o relatie coerenta?!…

O voooodcaaaa pentru Megaaa Imaaage


Ai avut o viata decenta pana acum? Esti o persoana de bun simt? Ei bine, that’s a bullshit!

Si daca nu ma crezi, du-te la Mega. La oricare Mega, vreau sa zic. Si incearca sa cumperi alcol din categoria aia de sticle cu alarma pe ele.

Cum ma pregatesc de musafiri, am zis sa iau si io cate ceva, sa fie in casa, nah…ca la tot omul. Si am luat si bere si vin si…o sticla de vodca si una de whisky. Pe modelul sa fie pentru toate gusturile.

Linistita, ma asez la coada la casa.

Buna seara – buna seara, punguta – da, punguta (ati observat ca la Mega te intreaba toata lumea daca vrei „punguta” sau „sacosica”?, cate – doua, bine. Si incepe sa scaneze produsele.

Mega plin ochi la ora aia. Plin de lume buna si corporatisti. Toti eram imbracati frumos, ca la Mega nu te duci, asa, oricum, mai ales ca la orele alea doar de la job poti sa vii.

Si cum eram io ca o doamna, numa ce o vad pe vanzatoare ca se da intr-o parte si urla ca pe tarla:

– O voooooodcaaaa la doamnaaaaaaa!

Io sa pic de pe picioare, nu alta. Ma uit in jur si constat ca-mi traiesc minutul de glorie din ziua respectiva. Asa ca insfac o sticla de vin si o ridic in aer, victorioasa si ma intorc catre plebea care asista la spectacol

– Am luat si vin, sa stiti!

Si nu apuc sa termin bine si sa ma bucur de aplauze, ca o aud pe „diseoza” iar

– Un whiskyyyyyyy la doaaaamnaaaaaa!

Insfac si o bere de pe tejghea si ma intorc iar spre onoratu public si prezint

– Dar am luat si bere!

Ma umfla rasul, ce dracu era sa fac?!….

Un domn foarte bine si bine imbracat, prea in etate pentru gustul meu, ma priveste cu un ochi critic. Ridic din umeri

– Ce sa fac daca am prieteni betivi?!! Ma strica anturajul…

Alaturi de mine rad toti clientii din Mega. Mai putin cateva doamne care s-au inrosit de rusine si au plecat sa puna sticlele din cosuri inapoi pe rafturi.

Apare „security”-ul Mega. Ca, daca nu stiati, ala e Dumnezeu pe pamant si daca nu stie ala ce cacat de alcol cumperi tu, nu iesi pe usa…or something, ca n-am priceput niciodata ce e cu politica asta absolut cretina a celor de la Mega, pe care io oricum ii detest sincer si dezinteresat, ca au ingropat toate magazinutele mici si cochete din care puteai sa iti faci cumparaturi ziua, seara, noaptea si unde chiar gaseai produse foarte bune si foarte misto.

Pare sictirit. De security zic. Ia sticlele cu „gatlegau” si se uita la ele cu naduf, vorbind mai putin tare decat casiera

– Deeeeci o voooodcaaaa la doamnaaaa

Respira, se uita la mine cu un ochi critic, ia a doua sticla, se uita la ea si din nou vorbeste tare

– Deeeeci, whiskyyyyy la doaaamnaaaaa

Plm! Ca n-am avut alta rima. Rasul ne-a disparut tuturor de pe fete. E atat de simplu sa faci pe cineva sa se simta ca neica nimeni, sa-l umilesti, sa-l faci sa se simta penibil…sa stergi cu el pe jos….

Si, nu stiu daca ati observat, dar fix aia care chiar sunt neica nimeni gasesc o placere animalica de a face lucrurile astea altor oameni…

Ei bine, draga Mega, lasa-ma sa-ti spun o concluzie la care am ajuns aseara: oricat ti-ai reface designul interior si oricati bani ai baga in campanii, arati exact ca oamenii de la security si casierele tale!

Si-acum sa strigam in cor

– O voooodcaaaa pentru Meeeega!

Si ca sa incheiem intr-o nota pozitiva, la chef nu se poate fara muzica pe masura:

Zile


Ce-mi place mie cel mai mult la viata mea e aceea ca nici o zi nu e la fel cu alta. Dar ce zic eu zi… nici macar o secunda nu seamana cu alta…

Sigur ca m-am enervat sa vad ca un bou sau o vaca a dat dislike la asta: https://theamelie.wordpress.com/2018/01/31/frate-miu-luna-albastra-rosie-plina-si-masa-de-calcat/

Dar pana si asta incepe sa nu ma mai atinga asa tare, pentru ca, pana la urma, cine a avut de priceput ceva, a facut-o, iar idioti chiar sunt mai multi decat prevede legea, pe metru patrat.

Frate, macar ai coae si comenteaza cu cuvinte ce nu ti-a placut, ca sa putem avea o discutie!

In fine, irelevant…

Zilele mi le impart intre chestii profesionale si chestii personale. Creierul meu are capacitatea sa faca o diferentiere clara si uneori dura intre acestea, chiar luptandu-se cu mine, in anumite momente.

Azi, insa, am incercat, cat am putut sa tin steagul sus…

Am fost socata sa aflu ca tatal unui om care imi e foarte drag si bun prieten, nu mai e… Si mi-am amintit brusc niste lucruri… Am aflat cu bucurie si surprindere ca ma stia de cand eram mica, de la 2 Mai. Apoi am vorbit cu domnia sa. Mi-a vorbit mereu cu dumneavoastra si chit ca eu fac ca trenul cand mi se vorbeste asa si l-am rugat sa imi spuna pe nume, mai ales ca ma stie de pe vremea cand eram mai pitica decat mesele de la Magarul cracanat, ori de la Maria din curte (de Maria si camera ei – a mea v-am mai povestit pe aici pe undeva), a tinut-o pe a lui. Si trebuie sa va spun ca e singurul om din viata mea de om mare la care am simtit ca „dumneavoastreala” sa vine din inima, fara pic de ipocrizie sau fals de vreun alt fel. Ultima noastra discutie a fost cam asa

– Cand?

– Peste doua saptamani. Las cortul la locul stiut.

– Bine, nu am cum sa promit, dar daca ajung, o sa-mi las un rucsacel in cortul dumneavoastra, ca sa nu ma mai car cu tampenii de la Bucuresti.

– Sigur, nu e nici o problema, pana in septembrie totul e ok. Va gasesc la „fotolii”, da?!

Nu aveam nevoie de mai mult in discutiile noastre.

Si nu, nu am sa va traduc intelesul real al acestei conversatii, pentru ca sunt lucruri despre care si voi ar trebui sa invatati ca e mai bine sa ramana nespuse.

Va zic doar atat – fotoliile sunt un loc din mare. In apa adica. Ca la vreun km de tarm. Doar pentru cunoscatorii altor vremuri. Si doar pentru cei foarte apropiati.

Tot azi am aflat ca un om, prietenul unei prietene foarte bune se afla pe un pat de spital, in urma unei interventii chirurgicale in care niste Oameni i-au salvat viata.

Intre timp a fost ziua altor prieteni, am aflat noutati despre cineva care urmeaza sa vina pe lume si am vorbit mult despre coeficientul emotional…

Nu sunt in stare sa pun alfel in cuvinte… o zi plina pentru mine…

Dumnezeu dragutul are ironiile lui la adresa noastra, asta e clar…

Dar ce mi-e mie clar, insa, e aceea ca-mi doresc ca voi toti cei dragi sau ne-dragi mie sa  fiti cu adevarat bine. Sa va faceti fiecare secunda sa conteze cu adevarat, sa va fie bine in suflete si in viata, sa traiti! In primul rand pentru voi insiva si abia apoi pentru toti ceilalti!

Tot azi vorbeam cu cineva si ii spuneam ceva de genul „incearca sa nu te transformi in victima-calau pentru cei din jurul tau” si-mi spunea vehement cat de vesela e, desi mesajele sale erau toate pe negativ.

A fi pozitiv dupa filosofia americana e o stupizenie fara margini si sunt prima care sustine asta. Pozitivismul cu orice pret este o tampenie. Dar vin si completez – si negativismul este acelasi lucru. Incercati sa armonizati pozitivul cu negativul din vietile voastre. Incercati sa va ganditi ca atunci cand sunteti negativi nu faceti decat sa urlati dupa atentia celor din jur, dar daca acest lucru depaseste o limita, aunci vorbim despre faptul ca le faceti rau celor din jurul vostru si ii puteti amprenta nasol pentru tot restul vietii lor.

Cum eu am un coefcient emotional pe care il consider scazut, vin si spun

  • Vrei sa te sinucizi? Bine, iti pun la dispozitie toate instrumentele, numai fa-o, ca ai doborat la pamant toti oamenii care te iubesc! Fa-o, daca atat te duce capul! Dar macar stim o treaba! Iar daca nu le vrei raul celor pe care ii iubesti, fa, dracului, ceva in privinta asta! Nu stiu…mergi la medic pt controale preventive, mergi la psiholog (asta e musai pt fiecare dintre noi!) daca ai trecut prin ceva nasol priveste cu bucurie in urma si bucura-te ca ai scapat, dar si actioneaza ca sa fii bine de acum incolo!

Vrei sa fii victima – calau? Ei, bine, pe mine nu conta, ca si eu sun om si-am obosit sa-ti ascult aberatiile si sa te pun in centrul preocuparilor, pentru ca nu esti nici un fel de centru. Esti doar un idiot!

Dixit!

Aaaa, liber la dislike, ca oricum m-am prins, lipsesc „oole’ pentru comentarii si discutii.

Hai pa sau hai mars, dupa caz!