Umblă dezbrăcat pe stradă dacă nu ai nimic de ascuns!


Dacă ți-as spune „mergi dezbrăcat pe stradă, că oricum nu ai nimic de ascuns!” – ce ai răspunde? Sau ai crede că am luat-o eu razna? – că-i mai simplu să vezi că ăla de lângă tine e dus cu capul.

Bref, că n-am chef să scriu azi – când mai dai informații personale despre tine în online, când îți lași telefonul neprotejat sau alte chestii de genul ăsta – „pentru că nu ai nimic de ascuns”, gândește-te la ce am zis în primul paragraf.

Pentru că nici măcar nu e vorba despre ceva de ascuns! Este vorba despre faptul că unele lucruri vrei să rămână ale tale, în sufletul tău, în locul ăla rămas nemurdărit din tine.

De aceea e bine să gândești ce anume vrei să devină public și ce rămâne doar al tău, să prețuiești în momentele tale de aduceri aminte.

N-are nici o legătură cu nici un fel de teorie a conspirației, dacă nici de asta nu te-ai prins până acum. Are legătură cu ceva care se numește mai simplu – intimitate.

Și-atât…

Calatorie bidirecțională și bilingvă (de data asta) – II


N-am apucat sa descarc pozele de prin telefon și tabletă, așa că…liber la înjuături, da’ mai cu grijă ca e vineri și vinerea se ține post.

Așa că încerc să-mi dau seama cu ce ar trebui să pot continua povestea, deși in seara asta nici nu sunt în vreun mare chef de scris.

O să va scriu despre…nu, despre aia nu pot, că tre’ sa pun și poze. Nici despre…pfff, e complicat…

Bine, o să vă scriu despre experiența cu hotelul, că la asta nici poze n-am și nici nu-mi trebuie.

Mă, cum să vă zic io…hotelul, din poze, arăta fain. Realitatea ne-a rupt fâșul.

Situat fix lângă turnul Montparnasse și botezat complet lipsit de imaginație „Montparnasee Saint Germain”, hotelul s-a remarcat prin următoarele:

pula (n-avea) bar. Adică un loc, o bucată de hol…o ceva în care să-ți depozitezi fizicul și să bei o cafea, o citirica ori pur și simplu să stai ca prostu’.

pula (n-avea) frigider în cameră – în caz că vrei să-ți pui și tu o amărâta de apă bere apă, la rece

pula (n-avea) căldură în baie, da’ avea un vâjgăloi de ventilator care te făcea să înveți să urăști, chiar dacă nu te știai capabil de asta; în cameră aveam un fel de n-ar mai fi de aer condiționat pe care a trebuit să îl dăm pe 28 de grade. Celsius. Că mai mult nu știa, că l-am fi dat. Am tremurat cu vorbe. Adânci și înțelepte. Vorbele. Noi nu.

pula (n-avea) telefon în cameră. Nu știu, vere, poate ți se face rău peste noapte și nu reușești să te dai jos din pat și ai nevoie să suni la recepție să cheme ăia vreo salvare. Nimic, rien de rien, nada, nothing! – continuați voi…

Da’ știi cum e…te adaptezi. Și noi oricum nu aveam vreme de stat în hotel, că ne dusesem cu treabă. Așa că în prima zi am fost pe zen. A doua zi, am plecat pe zen. Da’ s-a răzbunat karma.

Venim noi de la birou, fericiți nevoie mare, că am scăpat pe la 3 și nu în creierii nopții. Eram gureși ca vrăbiile. Până am ajuns pe holul camerei. Unde ne-am transformat în ciori. Adică am devenit negri de supărare.

Ușa de la camera noastră, a fetelor adică, era dată în lături. Ne-am oprit că ni se blocaseră rotițele, brusc. Nu numai că nu uitasem ușa camerei dată de perete, dar din camera noastră ieseau 2 bărbați care mai că au dat peste noi, așa de preocupați erau, pesemne de gânduri profund filosofice. Singurul nostru regret (sau mai bine vorbesc doar în numele meu)…așadar singurul meu regret a fost că nu erau și aia niște bunaci futabili. Au contraire. Da’ au contraire la modul extrem aș putea pentru ca să spun.

Când ne-am dezmeticit ne-am îndreptat către cameră. Cu teamă.

Pe jos se vedeau urme de picioare desculțe. Nu pentru că ar fi strălucit podeaua, ci pentru că urmele alea trădau pe cineva care ieșise din duș fără să-și șteargă fizicul cu un prosop, un șervețel, o hârtie de budă, ceva…

Din nou creierele noastre au intrat pe avarie.

După încă niște secunde bune, din baie apare o…doamna, tanti…mă rog, o femeie de gen feminin, cum ar veni.

Bălmăjea un soi de franceză, dar a avut inspirația să se scoată din semne.

Am priceput și noi, într-un târziu, că era menajera. Uite, chiar, nu vă sună tembel de-a dreptul expresia „cleaning lady”? – că mie da. Adică alăturarea de noțiuni – cleaning și lady, pe mine mă depășește mai ceva ca trenurile de mare viteză care la noi nu există, da’ despre care am aflat de pe net. Ca și despre altele. De aflat zic, să nu mă înțelegeți greșit.

De la un punct încolo datul din mâini al femeii care încerca disperată să ne explice ceva a devenit neinteresant pentru noi. Ne-am trântit pe pat, lăsând ușa dată de perete, că poate or mai vrea ceva cetățeni să se preumble prin camera noastră și să ne vadă că avem deschidere să ne integrăm și noi (la dracu’!) în cea Europă. Ne-am deschis telefoane, tablete, care ce aveam la îndemână și ne-am apucat să vorbim despre ședința din care tocmai ieșisem.

Într-un târziu, ză clining leidi a părăsit camera. Noi ne uitam una la alta, fără sa mai articulăm vreun sunet. Doar ne-a bușit râsul care suna ușor isteric, pentru că și oboseala avea ceva de spus în toate astea. Și în râsul nostru în hohote ușa camerei noastre se deschide larg din nou. Inițial nu am văzut nimic, după care ochii ne-au alunecat spre podea. Aproape de ea era femeia de …pardon, ză clining leidi, care făcuse o reverență atât de adâncă încât ajunsese în genunchi, în încercarea disperată de a se scuza. Ei și abia în momentul ala pot spune și eu cu mâna pe inimă că am izbucnit într-un râs de-a dreptul isteric.

Cănd ne-am revenit, tot fără vorbe, ne-am împărțit dusul la baie, strânsul hârtiilor și după aia ne-am îmbrăcat, care cu ce-și adusese de acasă, cât să mai prindem și noi vreo 2-3 ore de plimbare înainte de a pica de tot din picioare.

(…) Alea 2-3 ore s-au făcut mai multe și ne bucuram că o sa picăm cu toții lați la somn, cu speranța ca ziua următoare o să ne preumblăm mai mult prin târg și, eventual, o să băgăm și ceva shopping.

Frânți de oboseală ne-am întors la hotel, dar și fericiți că aplicațiile astea deștepte de-ți măsoară numărul de pași ne declarară învingători și mai multe nu. Adevărul e că eu simțeam că-mi ies picioarele prin creierii capului.

Cineva avusese grijă să ne oprească aerul condiționat din camere, așa că procesul de decriogenrae a durat ceva mai mult, dar nu știu să vă spun cât, că io am adormit lemn. pe la 3, cum îi șade bine oricărui boier – să se culce la ore mici.

(…) Nu știu să vă spun ce anume m-a făcut să sar ca arsă din pat. Poate domnul care a intrat peste noi în cameră, la, nici mai mult, nici mai puțin de 7 ale dimineții.  Noi având camera încuiată, ori cel puțin așa credeam noi…

Și cum experiența mea de vara trecută, din Vamă, când mă trezii io vitează cu gâtul în cuțitul aluia pesemne că începuse să se învechească, Dumnezeu drăguțul mi-a servit un refresh. Așa că io știu doar ca m-am trezit direct în fund urlând atât de tare la nenea care era deja în mijlocul camerei, încât omul a făcut pe el de frică și a rupt-o la fugă. Bine dreaq că nu suferea de inimă, că acu’ scriam și io o carte din pârnaia franțuzească! Om mă făceam, nu alta! Că tot aveam sursă de inspirație de la politicienii pârnăiași de pe la noi.

După care am făcut ceva ce n-am făcut în viața mea – m-am culcat la loc. Io! Moi meme! Desigur, nu înainte să constat gradul de epuizare la care sunt, dacă sunt în stare ca după așa tărășenie să mă întind la loc, în pat și să trag la aghioase.

În următoarele minute o bormașină cu rotopercutor a început să ne cânte. Păi să nu ne simțim noi ca în Romania?!!!!

Pe la prânz m-am mai trezit. Adică m-am dat jos din pat, că dracu’ putea să doramă cu bormașina în cap. Mi-am făcut încet și zen toaleta de dimineața mea și am coborât la recepție.

Recepționerul din dimineața aia – hipster. Bă, da’ genul de hipster d’ăla de-ți vine să-l dai cu dinții de masă de cum îl vezi că-ți deranjeaza peisajul. Io – calmă. Bai, da’ știți cum? Calmă cum nu m-a văzut nimeni până acum. Calmul ăla despre care eu spun că la mine e cel mai periculos, pentru că e semn că s-a trezit criminalul din mine.

Încerc să-i explic tânarului ce și cum se întâmplase în ultimele 24 de ore. În franceză. Io care nu mai vorbisem limba lu’ Voltaire de douăj de ani! Mă rog, nu se pun momentele când sunt atât de nervoasă încât nu-mi mai dau seama că vorbesc în franceză mai fluent decât Voltaire însuși.

Ăla se uită cu o scârbă la mine de parcă ma făcea și pe mine să vomit. Da’ m-am ținut tare! Măh, da’ știți cum?!! Tare, tare!

Până la un punct. Adică fix până la ăla în care hipsterilă-cap-de-gorilă îmi spune extrem de nervos (atenție – io îi vorbisem frumos și calm până atunci, da?!!!!):

– Ați pus semnul cu „don not disturb” pe ușă?

Îi raspund candid și elegant:

– Ntz!

Se uită la mine triumfător și zice:

– Păi dacă nu l-ați pus pe ușă, e normal să intre în cameră.

Io devin proastă în cap, că pe asta n-o văzusem venind, și întreb ca o veritabilă soră a lui Bulă

– Oricine?

– Da, NORMAL!

Ei și atunci s-a terminat gazu’ lu Ioan. Carele, ca o doamnă elegantă, educată și de os boieresc ce mă aflu, mă pornesc a înjura bilingv – franceză / engleză de hotelul și de serviciile și de afacerea lor.

Mă, pe mine dacă mă pui să înjur – știu pe românește, mai știu fuck you pe englezește și mai știu una în ungurește, învățată de pe vremea când ne strângeam la Budapesta pentru rapoartele de țară. Da’ atât! Teoretic! Pentru că realitatea fizico-metempsihotică conjuncturală mi-a demonstrat că mă înșel amarnic. Da’ să știți că în timpul ăsta i-am și explicat omului despre privacy, despre ce și cum …diverse…d’astea de business, că pe mine oricum nu mă duce capul la altceva decât la business.

Frate și din toată avalanșa aia de cuvinte ce mi se încălecau sa-mi iasă pe gură în două limbi în același timp, numa’ ce-l vad pe-al meu că se ridică precum Stefan cel Mare din morți(i mă-sii) și intră într-o buclă de Tourette în care nu zicea decât

– Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! etc etc etc

‘Ai să moară mă-ta!

Băi și cred că în momentul ăla m-am pornit a-i zice și pe românește, dar nu bag mâna în foc că i-am zis numa de business, că parcă țin minte, așa, ca prin ceață, că i-am pomenit și ceva neamuri și organe sexuale, ca să fie orgia demnă de o bună aducere aminte.

După care am pus frână brusc, mi-am luat zâmbetul de divă 13.789.565 și l-am anunțat cu un calm desăvârșit și un zâmet copiat după reclamele de la Blend-a-med-all-in-one-ca-la-șampoane că mă duc vis a vis sa crăp în mine o cafea mare și neagră, după care mă duc la miliție și la protecția consumatorului și după aia dracului. Ăla mai avea un pic și își lua și notițe, astfel că, pentru o fracțiune de secundă m-a bătut gandul să-l angajez ca secretară – că prost e suficient. Da’ m-am abținut, că, dacă am învățat ceva în țărișoara noastră, aia e că proștii te costă cel mai scump.

Mnoah…cam asta a fost și cu ‘otelu’ sufletului.

Da’ să știți că din toată întâmplarea asta m-am ales și cu ceva bun. Mai era un recepționer acolo, pe numele lui Myron. Un copil bun și blând și fain. Am povestit mult cu el în noaptea dinaintea plecării, că n-aveam somn, așa ca am ieșit în curtea înterioară, la fumat. Myron s-a născut în Ucraina. Familia lui s-a mutat în Franța cand el avea 5 ani. Spunea că se simte mai degrabă francez, decat ucrainian, dar că îi e în fiecare zi dor de țara în care s-a născut și de care își amintește vag. E student și muncește la hotelul ăsta ca să-și ajute familia și să-și plătească studiile. Mă, un om așa de cald și de blând, rar am văzut. Și foarte, foarte educat. Un om de pus la rană. Un OM frumos!

Și cum ziceam, mai dați semn dacă vreți să mai scriu foiletonu’ ăsta sau vă plictisesc. 🙂

 

Călătorie bidirecțională – în suflet și prezent (I)


Încă de când am aflat de plecare, m-am apucat să fac lucruri pe care nu le mai făcusem demult, cum ar fi: atacuri de panică, aritmii cardiace, crize de bilă, migrene și multe altele. Insomnii nu, că pe astea le „fac” oricum, da’ cică așa e la geniile cărora le-au murit lăudătorii.

Panica legată de valiză a fost spectacol, în fapt supapa necesară – credeam eu. Oricum, la final, a fost roșie, evident aleasă în momentul în care până și eu am realizat ca Once e în pragul unei căderi nervoase din cauza mea. Sigur că mă distrează să o duc în corzi. De Once zic, pentru că nu m-ar pizdui nici dacă ar pica cerul pe ea, iar eu taman asta vreau să o fac să facă odată. Poate pentru că nu-mi e clar nici acum de ce (dracului) mă suportă de atâția ani, în condițiile în care eu una mi-aș fi rupt dinții demult. Da’ nah…poate de aia e cea mai bună prietenă a mea. Sau, mă rog, nu cea mai bună, că cea mai bună sigur m-ar fi pocnit de câte ori aș fi luat-o razna, dar cu siguranță cea mai veche. Deci, practic, cea mai bună, că una normală m-ar fi trimis demult la origini și și-ar fi văzut de drum. Da’ io cred că asta e din cauză că Once are inima prea bună. Sau, mă rog, că e nebună de legat. De-aia nici nu mă pronunț în momentul ăsta, că mă gândesc să mai las să treacă timpul, ca la vreo sută de ani, așa, ca să mă pot decide ce e cu Omul ăsta în viața mea.

Creierul mi se resetase complet. Singurele chestii care mai existau în el, în creier adică…adică în ala mare care e la fel de mare ca ș-ăla micu’ – erau niste amarâte de flashuri, ș-alea fără prea mare focalizare, că io dacă-s chioară, mai nou, prin inducție gândesc și mai greu ca de obicei, care obicei e deloc. Secvențe mai proaste decât pe peliculele de la începuturile cinematografiei de pe la școală, de pe la job, de pe vremea când eram și eu om care trăia civilizat și nu doar simplu supraviețuitor blazat, totul într-un carcalete de zile mari.

Si-a dat Dumnezeu drăguțul de mi s-a înțepenit orice miscare a gândurilor fix cu cateva ore să mă aburc în avion, fapt pentru care consemnez, onorat auditoriu, că am fost maimuța perfectă. Mă rog, mai mult ca perfectă, că apucasem să-mi fac unghiile, chestiune care contează în economia oricărui eveniment de importanță majoră.

Aeronava Tarom e una de prin anii ’70 (cu puțin noroc) și merge cum mergea șareta cu care mergeam la Smârdan când mă duceam la ferma lui unchi-miu, care nici nu-mi era unchi, de fapt, dar așa e cu boierii – pot avea ce neamuri vor ei.

Echipajul urlă a sărăcie și dezgust. 2 stewardese și un stewart. Costume ponosite, voci blazate, machiaj – mult, prost și fără efect – detalii care te fac să te gândești că ar trebui să faci cumva să scoți masca de oxigen și să ți-o pui pe figură, preventiv. Și să-ți dorești ca în caz de vreo neîntâmplată, să se termine repede totul, să nu crăpi ca prostul în chinuri.

Nu înțelege absolut nimeni nimic din instrucțiunile lor și oricum nu pare nimeni interesat. Și chiar asa – de ce naiba să te intereseze ceva ce oricum nu are absolut nici o relevanță în caz de Doamne fere?!…

Pilotul, însă, mare om, mare caracter. Și nu dezminte nici măcar cu un milimetru ce se spune despre piloții români – că sunt foarte buni. Jos pălăria! Îmi pare rău că nu i-am reținut numele, din simplul fapt că n-am înțeles nimic din ce bălmăjea stewardesa trecută binișor de 50, că l-aș fi menționat aici. Nu că v-ar fi interesat pe voi, dar cred că s-ar fi bucurat să afle, fie și accidental, că cineva îl apreciază.

La Paris, încă de pe aeroport s-a schimbat kalimera. Dincolo de zâmbete, tensiunea te izbea în moalele capului. Mă rog și nenumaratele controale, precum și avertismentele permanente legate de grija la buzunare și bagaje. Și noi, știindu-ne cu musca pe căciulă, adică venind dintr-o țara cu un renume tocma’ bun prin cea civilizație, parcă resițeam cu atât mai mult amenințarea din spatele avertismentelor. Și da, e al dracu’ de frustrant!

Am ieșit ca disperații la o țigară și ne-am zis unii altora cum să nu luăm țepe în aeroport, de la taximetriști. Eram, să moară Țaca, ăi mai docenți din Univers. Până ne-a făcut unu’ de ne-a ascultat cu urechea, nu alta, și-am plătit pe taxiul lui mâncarea noastră pe două zile, că am zis că nu o ardem pretențios.

Algerianu’ vocal nu glumă. Mie mi s-a terminat gazul în momentul în care îl aud că zice

– Ceaucescu, I know! He was the best president for Rumania!

‘Ai să moară mă-ta! Da’ mâna pe o carte mai punem și noi sau o ardem pe #rezist, că e pe val?!!!

Io am ales să cedez și să nu-l dau cu dinții de volan, că oricum eram în spate și mă străduiam doar să-mi conving creierul să se miște măcar de la Văscăuții din Vale la ăia din deal, da’ algerianu’ a rezistat, futu-i ceapa mă-sii de viață și de trend în care scroafa urcată în copac face legea!

Urmarea în numărul viitor, când o să vă mai dau și cu poze. Desigur, daca vreți să aflați și urmarea ați putea să vă exprimați printr-un comentariu, aici sau pe FB… Ca să eficientizăm, zic, și să nu vă plictisesc cu prostii, că vă știu ocupați.

 

 

Tuși – originile contorsionarilor interioare ale unei matusi de rit nou


Mnoa si daca nu v-am zis, io de la nepoata-mea am primit doo complimente foarte tari: unul cand era ea (cred) prin clasa a VIII-a si mi-a zis ca ea ma iubeste pentru ca de fiecare data am varsta ei si al doilea, cand era deja studenta – si mi-a zis intr-o seara, asa, pe nepusa masa „tușșșșiiiiiiii, esti dubios de draguta”.

De faza cu „tuși” nu cred ca v-am zis. Pe scurt, e asa: ea mi-a zis toata viata ei pe nume. Io i-am zis toata viata ei in toate felurile. Ma rog, șerpișor am incetat sa ii mai spun cand mi-a zis ca nu ii place. Cred ca era prin clasa a IV-a. Da’ in rest, i-am zis in toate felurile. Da’ ea a stiut mereu, poate si din tonul meu, ca asa puteam io sa-mi manifest iubirea fata de ea. Ca in rest nu stiu om cu care sa fi fost mai dura in viata asta, altul in afara de mine. Da’ io-s mandra si ca am fost asa a dracu’ cu ea. Ca mai bine o calesc eu, pentru ca mai dur ca mine nu poate sa i le dea nimeni, asa ca tot ce va primi la categoria nasoale o sa i se para mult mai simplu de dus, chiar daca pe moment nu ar parea asa.

In fine, revenind (Doamne, pana si pe mine ma obosesc uneori propriile paranteze care sunt prea lungi, desi au o logica), ideea e ca subconstientul nostru ne face sa avem anumite tipuri de reactii. Pentru ca am fost educati intr-un anume fel sau nu. Ideea e ca ea era in perioada de „renastere”. Adica proaspata studenta si incerca teritorialitatea cu mine. Din nou. Pentru a „n”-a oara. Da, stiu, e paradoxal pentru un om cu temperamentul meu sa aiba atata rabdare!

Si numa’ ce ma trezesc intr-o seara, in timp ce eu gateam si ea freca duda, ca incepe sa-mi povesteasca ceva la modul urmator:

– Tuuuuuușșșiiiiii, azi…bla, bla, bla… – ca dracu’ mai auzea ce zice ea acolo. In interiorul meu clocoteam, caci stiam exact de unde ii vine faza asta si ca e un test, asa ca am respirat adanc, mi-am amintit de parfumul Medelenilor lui Teodoreanu si asta m-a ajutat sa ma calmez pe loc.

Asa ca, in pofida asteptarilor, m-am intors toata numai un zambet catre ea si am continuat discutia absolut firesc, ca si cum nici nu mi-ar fi venit sa o joc in picioare.

Si-a capatat glasul cu greu, pentru ca socul a fost mare si a mai baiguit ceva, in tacerea mea atenta si interesata, desi nici eu nu auzeam ce imi spune si, la un moment dat, i s-a terminat brusc gazul. A facut o pauza, dupa care

– Auzi?

Io, in gand: nu, in pana mea, ca nu m-am spalat in urechi de cand mama m-a facut si-asa-mi vine sa-ti ard dooua palme peste bot, dar ma abtin ca-s o doamna, incat pot sa aud si ce urmeaza.

Si pe gura: î?….

– Da’ pe tine nu te deranjeaza ca iti spun „Tuși”?!!!!!!!!

(mi-am pus zambetul mantie, da’ jur ca am vrut sa-i dau una peste gura)

– Draga mea, mie poti sa-mi zici si „fa”. Atata vreme cat o zici cu iubire reala, atata vreme cat asta e respectul pe care ti l-am castigat in atatia ani de cand ne stim, atata vreme cat eu atata merit din partea ta, mie imi e indiferent cum imi spui.

Pauza. Lunga. Stop respirator aproape.

Eu gateam in continuare, dar jur ca daca mi-ar fi sunat telefonul in secunda aia pizduiam indiferent cine ar fi fost. In exterior miscarile erau analizate si voit relaxate. In suflet, furtuna. In inima – sange. Tarana de-as fi muscat mi-ar fi fost mai usor, atata durere simteam!

O voce scazuta se aude

– Da’ stii…io nu am zis-o cu rautate. Adica mie imi place tare mult cum suna „tusi”, doar ca pana acum toata lumea s-a enervat cand am incercat sa folosesc apelativul asta. Chiar, tu de ce nu te-ai enervat?

Ei, pe bune! Eram in spume, in realitate, in fractiunea aia de secunda, dar tot Medelenii m-au salvat.

– Simplu: pentru ca am simtit ca desi ai vrut sa ai o rautate la adresa mea sufletul tau nu te-a lasat.

A sarit in sus de bucurie.

– Nuuuu, chiar chiar n-am vrut sa fie asa!

Nu, ma, si io tot cu paiul pe conducta am venit, sa stii!

Dar am ales sa rad. In hohote. Si pe bune. Am luat-o in brate

– Doamne, tare proasta mai esti uneori!

A izbucnit in plans amestecat cu ras

– Stiiiiu! Da’ ma ierti? Nu am vrut sa fiu rea…mie chiar imi place cuvantul „tuși”

– Atunci, asa sa fie!

– Si chiar nu te superi? – si mirarea ei era inocenta si curata

– Hai, nu fii proasta! – ziceti voi ca nu stiu sa fiu draguta!

De atunci ea n-a mai fost proasta, iar eu am devenit „tuși” cu acte in regula.

Si cu toate astea, in seara asta voiam sa va povestesc despre altceva…dar o s-o fac maine, daca-mi amintiti! 🙂 E o amintire din copilarie, cu romani, turci, tatari, rusi si tigani – despre ce cred maturii si cum reactionam noi, copiii. 🙂 Da’ m-am luat cu vorba si-am uitat. V-am zis ca am o varsta. Si am si o functie – „TUȘI” 😉

Mesaj final pentru prietenii care ma stiu din viata reala: ba, manca-mi-ati curu’, d’aia is io prietena cu copiii vostri – ca-s misto rau si asa dusa cu pluta!

Pentru prietenii virtuali – sa stiti ca io-s o doamna, in pana mea! :)))))))

For my English speaker friends: don’t try to translate my stories with Google translate! ‘Better ask me for translation! 😉

Nu-s ca voi. Ghinion.


V-am zis ca toata viata mea, fiind al dracului de complet diferita si fiindu-mi adus la cunostinta acest fapt in cele mai variate moduri – majoritatea nasoale – am incercat sa fiu in rand cu lumea. Si pe masura ce incercam mai abitir, mai abitir o dadeam de gard.

Exemple cu ilustratii …imaginative:

  1. Cand eram plodoaica mica, o matusa mi-a zis fara pic de tact ca ii vine sa vomite cand ma vede cum fac toate lucrurile invers. Da, din pacate era profesoara (una fara har, dar, pana la urma, orice domeniu de activitate e plin de neaveniti oriunde in lumea asta). M-a izbit violent remarca ei. Ca puteam sa ii explic ca sunt ambidextra? Faceti-o voi, cand aveti 5 ani si va dau 5 lei! De atunci m-am straduit sa fac si eu lucrurile „ca lumea”. Sa fie al dracu’ ala de i-a iesit ceva! In scoala ma mutau invatatoarele si profesorii cu diversi colegi, in banca. Prima chestie sesizabila era ca in secunda 2 le imitam scrisul la perfectie. Desigur, asta m-a ajutat mai tarziu, cand falsificam semnatura alor mei in carnetul de note (si nu numai), dar asta e alta poveste. Tata era foarte mandru ca nimeni nu ii poate imita scrisul. Din pacate tata nu mai e de 20 de ani, dar mi-ar fi placut sa avem o discutie, cum ii ziceam eu – „ca baietii” – si sa-i spun de cate ori i-am imitat semnatura si nu s-a prins nici dracu’. Bai, dar cel mai ciuda imi era pe Seval – colega mea de banca din clasele primare. A dracu’ turcoaica, pe langa faptul ca era frumoasa coz, avea un scris dumnezeiesc! Si pentru ca nu ma lasa sufletul sa-i fac magarii tocmai ei, acasa scriam ca ea, dar pe urma ardeam hartiile. Asa ca la scoala ma lua de departe la caligrafie. Ca io la scoala imi bagam picioarele cu totul, oricum. Ca si asa nu se prindea nimeni. Si ca oricum in clasele primare eu n-am avut parte de DASCALI cum erau ai mei. 😀
  2. Bai si a venit adolescenta – o perioada pe care multi dintre voi vreti sa o stergeti din memorie acum ca aveti copii. Da’ va zic io cum e – ba, e al dracu de greu. Pentru ca orice ar face parintii e naspa. Dar rau de tot, nu oricum! Si pentru ca voi stiati mai bine …orice! Lucru care s-a mentinut si in tineretea voastra. Va zice fata, degeaba o dati de gard. Bai, io in adolescenta eram otova rau de tot. Pentru ca pentru mine baietii erau cei mai buni camarazi si nici macar nu imi trecea prin cap sa imi placa de vreunul. Da’ si cand mi-a placut! Si mi-a placut printr-a 8-a, cand toata lumea era cu burta pe invatat. Io nu. Ca mi se rupea, cum v-am zis. Parintii mei aveau niste prieteni de familie. Atata timp cat ai mei i-au ajutat cum nu e cazul sa descriu acum. Dar care devenisera prieteni din obligatie…cum zicea Eminescu?… „Valurile, vremurile..” Ma, si astia aveau o fata de seama mea. Grasa, anosta, tampita definitiv. Pe care eu eram obligata sa o car dupa mine oriunde si sa o socializez. Sa ma joc cu ea cum ar veni. Da’ era atat de tampita, incat era o povara in fiecare secunda. Mama stia de toate parerile mele si cu toate astea… In fine, ideea e ca mama m-a invatat ca daca ma concentrez pe chestiile negative ale unei persoane atunci nu e nici o cale. Si-atunci am gasit solutia. Sa ma concentrez pe chestiile pozitive. Greu mi-a fost sa gasesc ceva, dar pana la urma am izbandit. Acel ceva era ca daca ziceam ca o scot pe Grasa (ca asa o poreclisem, stiu, fara imaginatie), atunci am voie mai des si mai mult la joaca. Asa ca o atarnam precum un breloc. Ce dracu’ era sa fac?!… Orice lucru nou aveam voia si ea „sa poarte putin”. Primisem prima mea poseta de domnisoara, cadou de la frate-miu – era rotunda, argintiu cu verde metalizat. Asta o purta mandra prin tot orasul si mie imi venea sa ii rup dintii si mai multe nu, dar imi muscam buzele. In fond era biletul meu catre a sta mai multe ore afara. Nimeni din gasca mea nu o putea inghiti, doar ca, pana la urma, eu eram seful, asa ca intelegeau ca e o „stare de necesitate”. Pana in ziua in care, abia implinisem 14 ani si ai mei mi-au facut cadou o bratara din aur cu briliante – mostenire de familie. Ca asa se transmitea bratara aia in familia mea de multe generatii. Bai, era atat se simpla si de eleganta bratara aia cum nu va pot spune si Grasa si-a cerut drepturile. Si n-am avut ce sa fac si i-am dat-o sa o poarte. Si vaca a pierdut-o. Si mi-am dat seama ca si eu sunt pierduta. Am luat o sfanta de bataie acasa de nu vreti sa stiti, dar n-am zis o iota din toata tarasenia, caci, in fond, Grasa era tichetul meu spre mai multe ore de iesit la joaca. Unde mai pui ca ma si indragostisem?!… Si era frumos cum ne plimbam noi in grup de cate doi, mai putin Grasa care era incantata sa se plimbe cu cate ceva al meu – mai putin haine – ca nu-i veneau nici pe degetul mic, dar care ne urma ca un catelus. Doamne si ce pupaturi erau pe sub coloanele de la Romarta noua!… Pana cand Grasa s-a trezit din somnul cel de moarte si si-a dat seama ca o faceam. Si atunci i-a spus ma-sii cum o luasem eu „pe drumuri gresite’ si „ca-mi fac de cap cu baietii”, iar ma-sa, la fel de tampita ca fie-sa, ca nah, genetica e o chestie pacatoasa, a sunat-o pe mama, taman cand io ma pupam mai cu foc pe sub coloanele de la Romarta noua. Nu stiu ce i-a zis mamei si in ce fel, cert e ca a bagat-o pe a mea intr-o panica greu de descris, ca femeia, abia iesita din baie, cu sarmalele pe cap si-a tras haina urgent si s-a pornit dupa mine. Si urmarea nu e greu de imaginat. (Si) atunci a fost un moment in care io mi-am jurat ca n-o sa fac niciodata copii, ca sa nu devin tampita ca mama. Cert e ca pe mine m-a lasat patania asta cu o trauma pe care cu greu aveam sa o vindec si cu intelegerea faptului ca decat sa ai un tampit la usa ori decat sa devii tu mai tampita decat prevede legea, mai bine nu te reproduci. Pana mea, iar tre sa citesc ce am scris, ca uitai unde voiam sa ajung! E si varsta asta o chestie… Asa…revenind. Asa se face ca in anii care au urmat baietii erau fie camarazii mei, fie zidurile pe langa care treceam indiferenta. Si i s-arata unuia de-a dooșpea pe mine. Era misto omul, n-am ce zice – inalt, bine facut, brunet cu niste ochi de baga pe toata lumea in boale. Doar mie mi se parea tampit si diabetic in manifestari. Ca la mine zaharul nu a fost niciodata o chestie forte. Si totul a culminat cu momentul in care asta a aflat, dracu stie de unde, ca io fac balet si am spectacol la Teatrul „Maria Filotti”. Si m-am trezit cu el in culise, inainte de spectacol. Imi adusese cadou o frunza culeasa de pe bulevard, una uscata pe care scrisese o poezie atat de siropoasa ca mi-a venit imediat sa vomit. Dar m-am abtinut ca mai aveam un pic si intram pe scena si mai eram si prim balerina. Si un mutunache din plus, un pui de rata…gasca…ceva oratanie oricum, care si asta avea atarnata de gat o foita de hartie cu ceva vorbe dulci. Moment in care io am clacat si peste șușuiturile lui Madam Cucu, i-am urlat astuia sa dispara. Madam Cucu era doamna care batea gongu’ la teatru – functie foarte importanta pe vremea aia, mai ales ca-ti trebuiau ceva pile si aura de artist ratat ca sa obtii jobul ala. Dar dupa tarasenia asta am avut regrete. Nu pentru drama bietului baiet, cat mai cu seama pentru faptul ca trebuia sa intru si io in rand cu lumea. Si asa se face ca in scurta vreme un alt coleg de liceu, si asta tot dintr-a „doișpea” a inceput a-mi face curte asidua. Da’ cu asta era comod, ca eram vecini. Ma scotea in oras la plimbare cand isi scotea cainele sa se cace. Io (io????) taceam. Vorbea „decat” el. Sincera sa fiu nu ma interesa nimic din ce-mi spunea, dar faceam eforturi sa am macar o mina (cat de cat) inteligenta. Ma gandeam io ca asta ar fi normal. Pana mi s-a luat. Orasul barfea, desigur – ca e de familie buna, ca va face medicina si ma si maritau cu viitorul doctor. Noroc ca mie nu-mi iese sa fiu normala, asa ca intr-o sfanta zi de …o zi a saptamanii l-am bagat extrem de putin politicos in pizda ma-sii si mi-am vazut de drum. Cred ca mi-a fost foarte clar inca de pe atunci ca eu voi fi o persoana care va trai singura no matter what. Si nici macar nu m-am speriat, ca io ma simt si acum foarte bine asa, ca nu stiu ce e aia plictiseala si-i mai bine sa nu depinzi de nimic, decat sa-ti f….distrugi viata.
  3. Carcalete am facut din povestea asta, dar nu ma mira asta la mine, ca oricum am prostul obicei sa plimb oamenii prin povesti. Am incercat sa fiu normala si cand lucram in corporatii. Doar ca astora nu le pasa nici de rezultate, nici de munca ta. De fapt, daca faci asta se pisa pe tine cu bolta. Dar mie mi-au trebuit multi ani sa inteleg asta, ca am capu’ cat portocala si pricep mai greu. Da’ si cand am priceput, sa te tii nenica. Ideea e ca am fost singura care s-a distrat, de fapt. Desigur pe banii mei, pe sanatatea mea si pe multe altele ale mele. Da’ io cred ca a meritat, daca ma intrebati pe mine.
  4. Si-am incercat sa fiu si o matusa normala. Da’ nu m-a tinut, onorata instanta. De pilda, cand am vazut copilul ca-i tampit si se duce la scoala – vine de la scoala si citeste / invata – si asta in fiecare zi lasata de la Dumnezeu, am zis ca asa nu e normal. Am tot indemnat-o sa iasa, iar dupa prima petrecere, cand a venit acasa si mi-a zis ca ei au stat toata noaptea si au jucat wist si au vorbit pe mine m-a luat capul. Asa ca am luat-o la un chef unde am baut, io m-am urcat pe bar si am dansat si am facut-o sa se simta penibil cand am urcat-o si pe ea pe bar, am cantat pana la taxi si chiar am reusit perfect sa mimez ca-mi e rau si sa traga taxiul pe dreapta sa vomit. Stiu ca m-am dus in extrema, dar am vrut sa-i arat ca nu-s Dumnezeu, ca nimic din ceea ce fac oamenii nu mi-e strain, ca ideea aia tembela de bariere e o cretinatate intre noi, iar prostia aia cu gap-ul intre generatii e valabila la oi si la oamenii stupizi. Cred si acum ca asta ne-a apropiat si a creat intre noi o relatie cum nu cred ca pot multi parinti sa se laude ca au cu copiii lor – in primul rand bazata pe respect, pe comunicare, pe empatie, pe normalitatea noastra anormala. Si cred ca felul meu cretin de a fi a reusit sa construiasca intre noi o relatie care nu va putea fi distrusa de nimeni si de nimic pe lumea asta, chiar daca exista momente in care lucrurile nu par a sta chiar asa.

Bref, orice am incercat in viata asta sa fac sa fiu in rand cu lumea normala, nu numai ca nu mi-a iesit, da’ mi-a iesit atat de nasol, ca nici nu va pot povesti.

Asa ca de o bucata de vreme incoace am renuntat. Sigur ca nu-mi aduce nici un folos toata chestia asta, dar, la final o sa pot sa spun: macar am trait!

Voi?!….

Când sirenele nu cântă


La mine în cartier e liniște. Mă rog, mai puțin în momentele în care e frumos afară și prin curțile din jur sfârâie grătarele – nu, pe ele nu le aud, simt doar fumul gros și înecăcios care îmi inundă până și creierul – și se încing petrecerile – într-o încercare disperată de a acoperi țipetele bătrânilor aduși să moară mai repede în azilul de lângă casa mea, ca într-o fabrică a morții. Mor pe bandă rulantă și nimănui nu pare să-i pese. Familiile se bucură că au scăpat de o povară, iar patroana azilului își freacă mâinile mulțumită în timp ce urlă ordine scurte către angajați, să pregătească mai repede locul pentru urmatoarea vită adusă la abator, poate și pentru că mâinile ei înregistrează doar banii pe care îi numără, din ce în ce mai mulți. Se pricepe la comerțul cu suflete, se pare.

La mine în cartier e liniște. Sirenele nu s-au auzit. Poate că e mai bine așa. Dacă începe un război n-o să știu. O să ies dimineața în curte, ca de obicei, să-mi salut plantele și să mă bucur de ziua ce mi se așterne în față. Și dacă aș ști la ce mi-ar folosi? Nu-i un război fiecare zi cu a sa fiecare luptă pentru supraviețuire?

Acu’ doi ani a venit copilu’ de la job și mi-a povestit cu entuziasm cum s-a petrecut primul exercițiu în caz de incendiu.

– Așa…și?

– Păi și ce? Noi eram în balcon toți, că ieșisem să luăm o gură de aer, după o ședință complicată.

– Păi și exercițiul? Sirenele?!…

– Nu știm…a sunat ceva, mai slab decât alarmele mașinilor din parcare și noi n-am știut. Ne-au închis în balcon. Am stat și noi acolo până a trecut. Ce era să facem? De la etajul 6 nu ai cum să sari peste balcon…

 

 

#cultincap


Ma uit in urma si constat ca sunt multumita de omul care am devenit. Dar asta nu e doar meritul meu si in nici un caz in primul rand nu e meritul meu. Eu am venit pe urma si am pus caramizi pe o fundatie foarte solida.

Sunt foarte multi oameni in jurul meu care imi spun ca nu ar fi putut niciodata sa treaca prin ceea ce am trecut eu in viata. Zambesc si ii contrazic. Toti putem fi puternici si misto, fara a inceca sa facem clasificari de care vine pe primul loc si care pe al doilea, daca trecem prin anumite situatii. Dar, cred ca de departe, cel mai important lucru este acela cand realizam ca suntem in prezenta unui om puternic – ce putem invata de la el si cum putem noi lucra cu noi insine sa depasim un anume nivel.

V-am zis in nenumarate povesti despre cum am fost crescuta foarte ludic, lucru din care deriva iubirea mea pentru povesti, imaginatia debordanta, dar care nu e la acelasi nivel de fiecare data – lucru firesc dealtfel si, deopotriva gandirea vizionara si cea practica si felul in care ele mi-au fost dezvoltate.

Ma autoironizez mai ales in fata prietenilor. In felul asta pot face diferenta intre prietenii adevarati, cei de conjunctura si cei falsi. Si tot in felul asta ma protejez. Si credeti-ma ca oricat ar parea de haotica viata mea, e atat de clar calculata, incat s-ar putea sa va sperie. Si oricat de cu capul in nori as putea parea, este, de asemenea, in esenta, o forma de protectie, dar si o forma prin care eu sunt un om fundamental liber.

Spuneam ca nu as fi fost omul de azi fara contributia familiei mele si este extrem de adevarat. Gandirea mea elastica li se datoreaza. La fel ca si forta pe care o am indiferent de situatie. Sigur ca au avut si material pe care sa lucreze, dar asta tot lor li se datoreaza. 🙂

Casa noastra a fost mereu plina de oameni de tot felul, insa cei cu care am relationat cel mai bine, au fost, de departe oamenii din zona de cultura si arta.

Imi place sa ma alint mereu si sa spun ca nu ma pricep la arta, pentru ca, in realitate, nu ma pricep – ca meserie vreau sa spun.

Viata m-a adus in cercuri concentrice in zona de educatie, in cea a artei si culturii, dar si in aceea a tehnologiilor de ultima ora ori in cea a reinventarii lor. Si, daca stai sa te gandesti au o legatura intre ele. Sau mie asa mi se pare ca ar avea logica legatura dintre ele.

Recent am avut sansa sa cunosc un pictor pe care am ajuns sa-l pretuiesc nu doar ca artist, dar mai ales ca OM. Pentru ca isi merita majusculele cu prisosinta.

Si asta mi-a declansat amintiri. Anul trecut m-am zbatut mult sa-l conving pe Florian Doru Crihana sa expuna la Bucuresti. Pentru mine, in plan personal, a fost una dintre cele mai mari realizari din ultimii ani. Anul asta l-am cunoscut pe Paul Hitter. Cum nu cred ca e ceva intamplator pe lumea asta, tot asa cred ca datorita conexiunilor pe care le-a facut mintea mea, mi-am dat seama de ceva.

Stam asa, „amprostea” in fata tablourilor marilor prictori. Ne bucura, ne ofera frumos si bun, ne lumineaza deopotriva mintea, sufletul si spiritul. Din vorbe apreciem nevoie mare pictorii romani de valoare. O ardem #cultincap cand vine vorba de Brancusi, uitand ca el a fost spurcat de nu se poate aici, pana si-a luat lumea in cap. Acum il revendicam. Bullshit, dragilor!

Am scris un status, adica asta:

Screen Shot 2017-03-29 at 04.34.42.png

Reactiile au fost fix de 3 like-uri. Mno…cam astia sunteti, iertati-ma ca v-o spun in fata!

Dupa putina vreme, un om tare drag sufletului meu, pictorul Roman Tolici, cu care am avut sansa sa lucrez acum 20 de ani a postat un status pe care l-am sheruit si l-am comentat. Adica asta:

Screen Shot 2017-03-29 at 04.36.06.png

Vorbele lui au avut mai mare impact – 6 like-uri.
O ardeti culti si minunati?

Cumparati in pana mea lucrarile artistilor romani valorosi – moderni sau contemporani, nu o mai ardeti intelectuali pe si de Facebook si nu mai cumparati porcariile alea sinistre de la Ikea. Invatati, autoeducati-va, apreciati arta autohtona cumparand-o! Spre surprinderea voastra costa mai putin decat un weekend crancen la Vama, insa e o investitie fantastica si pe termen scurt – pentru ca aduce, cum ziceam, frumos si bun in vietile voastre gri si plictisitoare; si mai ales pe termen lung – pentru ca sigur nu va veti mai permite lucrarile lor peste…sa zicem 10 ani!

Casele, masinile, betiile chiar nu sunt o investitie!

Aaaa…si cititi cat mai mult, ca nu va strica!

Si ca sa incheiem intr-o nota frumoasa, iaca doua lucrari misto prin mesajele pe care le transmit:

Paul Hitter, Ingerul Bucurestiului, ulei pe panza, 2010

Ingerul Bucurestiului

Florian Doru Crihana, Le funiculaire de Fribourg, ulei pe carton, 2017:

Florian Doru Crihana.jpg

 

 

Complicatiile unei dimineti de duminica


Play, sa se asorteze, zic… Stiti deja! 🙂

Stiam sigur ca ma trezisem de cateva ori sa inchid televizorul si chiar ca m-am gandit ca s-a damblagit si asta. Seara merge pe Viasat History pana cand somnul pune stapanire pe casa si dimineata are setare sa bage cu trezire. In dimineata asta o fi avut draci, imi zic. Il mai opresc o data si ma misc lenes spre bucatarie. Mirosea a cafea. De obicei eu fac cafeaua. Bag o sperietura zdravana: bai, daca am inceput sa fac lucruri pe care nu mi le amintesc?

Intru in bucatarie. Atmosfera era grea. Macar era liniste. Asta e tot ce vreau sa fie in casa – liniste. Imi iau cana si-mi torn cafea. Imi aprind o tigara si ma duc in ganduri.

-Bai, esti culmea!

Aham…s-a dus dracului linistea. Omul de pe langa casa omului glasuia. Si de cate ori incepe asa, e groasa treaba.

Ma uit prin el. N-am chef sa-mi pese. Rostogoleste cuvintele unul peste altul si decid ca nu am chef sa ma straduiesc sa inteleg o iota. Imi beau cafeaua. E bine ca macar pe a mea a pus-o la racit. Doamne, urasc cafeaua fierbinte!

Ma zgaltaie de brat la un moment dat si revin in lumea asta.

-Iiiii?!!!…- e tot ce reusesc sa ingaim. Ma gandesc – in pana mea, lasa-ma macar sa ma trezesc!

-Esti culmea, stii?!

-Ihi, ai mai zis asta  o data. Si continuu sa ma gandesc ca azi ar trebui sa plantez, totusi, butasii aia de zmeura, asta in caz ca cineva ar vrea sa si manance fructe anul asta.

– Pamantul catre tine! Poti sa fii aici macar 2 minute legate?

-Ntz! Imi strici fengshuiu.

Ma ridic si ies in gradina. Vine dupa mine, semn clar ca e foarte ofuscat. Imi pune o mana pe brat. Sesizez ceva semnale de alarma in interiorul meu si decid sa-mi intrerup trezirea si sa revin brusc. Si revin trosnindu-i una zdravana in stomac, caci daca ma enerveaza ceva la modul crunt aia e sa ma ia cineva de brat. Plus ca era a doua oara cand facea gestul asta la un interval mai mic de 10 minute. Ma rog ar mai fi cateva, dar nu merita mentionate. Observ cum se chirceste de durere fara un sunet, apoi isi revine in simtiri, ma ia pe sus ca pe un sac cu cartofi, ma depune pe bancuta din bucatarie, imi tranteste in fata o cana cu cafea fierbinte si-mi face semn ca nu ne mai jucam.

Ochii mi se umplu de lacrimi si nici eu nu stiu bine de ce. Imi musc buzele si nu-mi dau seama ca o fac prea tare si atunci chiar imi tasnesc lacrimile de durere. Fata i se mai imbuneaza.

-Ma, ce naiba te framanta pe tine de o perioada?

Aaaahaaaa, multe, fir-ar sa fie! Dar nu tineam minte sa fi lasat sa se vada in exterior toate astea. Asa ca abordez tactica atacului. Preventiv. Mai bine sa vorbeasca el, decat sa raspund eu. :))

-Da’ de ce, ma rog?!!!

-Pai numai in noaptea asta te-ai trezit de cateva ori, ai dat jos toate dictionarele din biblioteca de ziceai ca dat strechea in tine nu alta. Si pe urma, dupa ce oricum ma trezisesi de cateva ori ai tras de mine sa-ti dau ochelarii, hartie si creion ca te obseda cum s-a transformat „aici” in „aicisa” in zona Munteniei si in „acolea’sa” sau „colea’sa” in Moldova.

-Pai si ce, ma, pe tine nu te-ar obseda asa o problema? Ideea ca limba e un organism viu care se transforma, de multe ori transformarea pierzand din energia initiala a cuvantului si, pe masura ce trec generatii si secole ajungem invariabil la o limba secatuita de energia aia magica, in schimb ea, limba, imbogatindu-se fie cu formule sofisticate, dar lipsite de energie, ori cu forme prescurtate cu sonoritate hilara. O lingva vulgaris care te duce cu gandul la oamenii din pesteri.

Vad cum i se rostogolesc ochii in cap ca la pacanele si cred ca pentru a „ena” oara constata doua lucruri – nu e bine sa ma iei cu chestii serioase de dimineata si doi – este, pana la urma, duminica dimineata. Nu de alta, dar tace.

In sfarsit in casa e liniste…iar eu nici nu m-am obosit sa raspund, de fapt, la intrebare. Intre timp cafeaua aia s-a racit si pot sa o beau. Tot in liniste… 😉

Imi amintesc de bancul cu tiganca si raspunsurile evazive si ma buseste rasul. Se uita la mine si n-are curaj sa intrebe nimic. Se ridica si are o fata de om care e impacat cu soarta si se duce dincolo sa citeasca. Macar unul din toata casa asta sa fie intelectual! Si constat ca mi-e ciuda ca e asa cum e. Cu creierii la purtator, adica. Si mi-e ciuda ca eu nu pot fi asa. Nu ma simt vinovata. Culmea e ca ma simt bine asa. Am de gand sa savurez cafeaua in liniste si fara ganduri. Mai tarziu, vad io ce idee o sa-mi mai vina sa ma revansez. Oricum nu am rezolvat problema cu „aici”. In plus nici nu-mi amintesc sa fi racnit dupa ochelari… 😀

 

 

Tot felul de ganduri


De departe cele mai misto zile ale mele sunt, fara o ordine anume:
– cele foarte pline
– cele in care am sansa sa intalnesc oameni foarte misto cu care sa port conversatii care sa imi stimuleze creierul si sufletul
– cele in care constientizez fiecare respiratie si fiecare lucru marunt – pe care le celebrez in interiorul meu
– cele in care ajung la niste concluzii misto (asa cum mi s-a intamplat ieri, de pilda, cand un gand cu valoare de revelatie m-a lasat intepenita fix in mijlocul supermarketului, pret de minute bune, facandu-i pe angajati sa se si sa ma intrebe daca sunt ok. Stiam ca am ceva de cumparat, dar eram atat de obosita ca nu mai stiam ce. Am zis sa ma duc, totusi, ca poate imi amintesc. M-am preumblat o bucata buna de timp printre zecile de rafturi pana m-a pocnit: bai, eu am tot ce imi trebuie; NU AM NEVOIE DE NIMIC, CHIAR AM TOT CE IMI TREBUIE.
Asa de tare m-a izbit gandul ca am stat sa contorizez, pe repede inainte:
– slava cerului, sunt in parametri ok cu sanatatea;
– am un venit cu care imi asigur viata de zi cu zi, fara excese,
– am un acoperis deasupra capului, iar sub acest acoperis ma simt ok, pentru ca mi-am creat micul meu univers in care e bine, lumina si pace;
– Dioda are tot ce ii trebuie, ba chiar mai mult decat atat;
– am ramas cu putini prieteni adevarati, dar fiecare dintre ei e o minune de om,
– fiecare zi imi aduce tot felul de surprize, de lucruri din care invat, nu neaparat toate sunt pozitive, dar eu le intorc cu fata spre mine, chiar daca nu-mi plac toate si le fac sa lucreze in favoarea mea,
– de ceva ani mi s-a facut un fel de frica de moarte care ma ajuta sa traiesc si mai intens fiecare zi, multumind pentru ea,
– sa descopar oameni misto si sa ma descopar pe mine,
– sa lupt cu o forta extraordinara pentru lucrurile in care cred,
– sa iubesc in felul meu si sa invat in fiecare zi sa primesc iubirea in diverse forme de manifestare,
– sa fiu mult mai atenta la oamenii din jurul meu si cu oamenii din jur,
– sa ma trezesc dimineata devreme si sa-mi rezerv pentru mine cateva ore in care savurez intrarea in noua zi,
– sa trimit ganduri bune celor dragi mie, celor aflati in necaz – cunoscuti si necunoscuti; sa vreau mereu sa invat si sa fiu un om mai bun.
In linii mari, cam asta a fost ceea ce am realizat atunci, pe moment. Si da, eu am tot ce imi trebuie si multumesc pentru tot.
Poate, imi spun eu, incep sa merit. Si din nou constatarea ma izbeste in moalele capului. De fapt, pana in momentul ala, toata viata am fost convinsa ca nu merit pentru ca nu am facut suficient, pentru ca nu m-am luptat sau zbatut suficient, pentru ca aia si ailalta. Am fost cel mai crunt zbir al propriei persoane, pana cand, o intamplare foarte urata de anul trecut m-a ajutat sa inteleg si sa realizez acut ca nu pot fi pe placul tuturor, ca nu pot opri oamenii nefericiti ori nerealizati ori mai stiu eu cum sa manance ciuperci despre mine, ca nu am cum sa fac eu totul, ca nu m-am nascut sa salvez planeta, dar ca pot face un cat de mic bine cat de des pot.
Respir usurata si si incep sa ma plimb din nou printre rafturi. Chiar am tot ce imi trebuie, n-am nevoie de altceva!
Chiar si intr-o zi de cacao, eu aleg cum vreau sa ma simt. Si am hotarat eu, pentru mine, ca aleg sa ma simt MI-NU-NAT!
Si pentru ca am ales asta, iata ca azi m-am simtit asa, chit ca am inghetat cumplit stand afara la fumat, pe terasa unei carciumi fara sisteme de incalzire. Doar pentru ca aveam conversatii misto cu un om mult mai misto decat as putea descrie in cuvinte – pictorul Paul Hitter.
Aaaa, vreti sa povestesc despre el? Altadata, intr-o alta poveste si doar la cerere. 😉

E rândul vostru


Am spus de câteva ori că în ultima perioadă scriu mai mult în cap decât pe blog sau în altă parte și e adevărat.

Nu mă mai atrage așa de mult să scriu pentru ca cineva să citească. Pentru că, de fapt, nu contează.

Izolarea autoimpusă din ultimii 10 ani mi-a dat foarte multe lucruri. În primul rând mi-a dat timp să renunț la orice explicație pe care mi-aș fi dat-o în fața mea. Și așa, într-o bună zi, m-am trezit despuiată de tot în fața propriei ființe, fără locuri în care să mă mai ascund. Și brusc mi-am dat seama că nici nu mai aveam nevoie de toate astea.

Mi-a dat timp să mă gândesc cu adevărat și să lucrez cu mine.

Dar cel mai mult mi-a dat posibilitatea să ajung la adevărata mea ființă pe care, fără să îmi dau seama, o incuiasem bine, undeva foarte adânc.

Am devenit extrem de calmă și starea asta mă sperie și acum, pentru că mereu am impulsul să controlez dacă mai sunt în viață. :))

Mereu am prețuit tăcerile, doar că acum această prețuire s-a transformat și ea în ceva mult mai profund și mai vibrant.

Detașarea față de tot ce înseamnă politică, de exemplu, mă face să-mi folosesc creierul și sufletul pentru lucruri frumoase și bune. (Uneori mă întreb de ce nu vă consider tâmpiți că ați ajuns să vă scuipați între voi, să vă impuneți unul altuia părerile, să fiți răi și intoleranți, ori chiar violenți, abuzivi și răzbunători și răspunsul este..poate fi: pentru că nu-mi mai pasă sau pentru că m-am detașat, dar evit totuși să cad în acest fel de judecată, nu pentru că ați merita sau nu asta, ci pentru ca eu nu merit să-mi fac răul ăsta.)

(…)

În seara asta am făcut, pentru prima dată în viața mea, gogosi. Sigur că nu au ieșit ca ale mamei. Și nici nu e important. Mă gândeam doar la o grămadă de chestii… Oare ce aș fi vorbit cu mama dacă ar fi trăit? Sau…nu știu…cum ar fi fost să o știu acolo. E ciudat cum am uitat ce înseamnă mama și tata. Și bizar în aceeași măsură…

Adevărul e că dacă mama ar fi trăit, probabil că ar fi râs de s-ar fi împraștiat să mă vadă făcând gogoși. Și tata sigur mi-ar fi dat niște replici de șah mat și, evident, mama i s-ar fi alăturat.

Au plecat de atât de multă vreme încât am uitat cum e.

20 de ani…nu știu dacă e mult sau puțin…dar e mult. Suficient de mult încât să uit, dar să nu uit nici măcar o singură secundă să-mi amintesc.

Mama era surprinzătoare. Din toate punctele de vedere. Tata nu și asta pentru că fiind prea la fel, absolut nici o reacție sau acțiune de-a lui nu mă luau prin surprindere. Mă rog, mai puțin perioada când eram extrem de mică și chiar credeam toate prostiile pe care mi le spunea, cum ar fi tărășenia cu lingura de lemn despre care am scris pe aici. Toată viața am să-mi amintesc, de pildă, că tata spunea că unul dintre lucrurile extrem de importante pe care părinții trebuie să le facă pentru copiii lor este să le creeze amintiri care să dureze o viață. 🙂 În esență, asta cred că este si o formă de a deveni nemuritor…

Mă distrează gândul la discuțiile voastre cu părinții voștri, voi fiind acum oameni mari…adică, mă rog, crezându-vă oameni mari. 🙂 Despre momentele în care încercați să le explicați / demonstrați ceva, despre cele în care le alergați în brațe sau ați vrea să o faceți, doar că sunteți prea blocați în niște cutume ca să o faceți…despre cum râdeți împreună, cum …nu știu…tot felul de chestii…

Uite, chiar, că tot am pornit discuția asta – povestiți-mi voi!

 

Ultima postare a lui 2016


Ultima zi a anului. Pentru mine e prima zi din anul asta in care mi-am propus ca azi sa nu fac nimic pentru job. Da’ nimic! Ma urmaresc sa vad cat ma tine. Si daca nici azi nu ma tine, declar public ca sunt o vaca si merit sa fiu data cu capul de toti peretii. E ultima incercare pe care o fac cu mine, sa incep sa ma transform intr-un om normal. Cat de cat normal.
Ultimul meu concediu a fost in 2005. Anul asta mi-am luat 3 weekend-uri libere si intr-unul am experimentat cum e sa te trezesti din somn cu un cutit la gat si o zi petrecuta intre sectia de politie, oamenii care trebuiau linistiti si condus 256 de km. In primele 4 luni ale acestui an media de ore de somn a fost de 2/24. Dupa aia m-am porcit si am ajuns la 4/24. Intr-o singura zi am picat si am dormit ca porcul 13 ore. M-au trezit telefoanele, ca altfel mai dormeam inca pe atata.
Ultima zi a anului si prima zi in care ma gandesc la el. La an, adica.
Am legat prietenii, am rupt (cateva) prietenii, am selectat prietenii, am cultivat prietenii. La faza asta ies pe pozitiv. Doamne ajuta sa fie asa si in continuare!
Am muncit mult, am avut putine recompense, dar fix alea putine pe care le-am primit is cu mult peste asteptari si cele mai pretioase daruri ale anului pentru mine. Pentru ca nu se refera la material.
Am facut prima data in viata controale medicale preventive la aproape tot din mine. Nu toate vestile au fost bune. Unele au fost chiar foarte proaste, dar aleg sa nu cred in ele. Cel putin deocamdata. 😉
M-am ales cu un nou mentor in viata si pentru asta sunt recunoscatoare cum nu isi poate nimeni imagina.
Am avut o nepoata. Acum am o cea mai buna prietena, o sora mai mica, un om de la care invat in fiecare zi ceva, o nepoata si un copil. All in one. ❤
Am inceput sa invat sa nu mai ajut neconditionat pe toata lumea, indiferent de ora, zi sau disponibilitate, punandu-ma pe mine pe ultimul plan. Pana sa invat pe bune cum sa nu mai sar eu de nebuna sa ajut mai fac greseli, mai primesc un pumn in gura…d’astea care dau ritm vietii…si din care mai invat cate ceva despre mine, dar si despre oameni.
Am citit mult, dar insuficient.
Nah…cam asta, in linii mari, despre anul asta.
Ce-mi doresc de la anul viitor? La asta o sa ma gandesc maine… 😉
Pana atunci, insa, Gingasia Noastra doreste Gingasiilor Voastre sa aveti un an minunat si mai mult decat atat, pe toate planurile, sub toate formele si in toate dimensiunile! 🙂
Va multumesc si va sunt recunoascatoare ca-mi sunteti!

Imaginează-ți că esti tu în locul lui Dean


Europenii au o privire superioară atunci când vine vorba despre americani, însă, ca orice nație, SUA are bunele și relele sale. Azi o să vorbim despre bunele sale. Episodul 1.

Noi, românii, însă, suntem „mai superiori” ca oricine.

Aș vrea să văd un politician sau un actor rezistând, fără să facă o criză de isterie sau să dea cuiva cu ceva în cap, unui astfel de tir, ca in filmul de mai jos (sper să aveți răbdarea să-l urmăriți până la capăt). Dar, în primul rând, aș obliga toți prezentatorii de televiziune să îl urmărească și să-și ia notițe despre cum se pot spune lucruri cu umor și bun simț, fără urlete, ură și tensiune. Desigur, pentru asta le trebuie și ceva cultura generală și, mai ales, educație, dar ăsta e un alt topic. Plus că asta ar duce la dispariția manelăriei și ar obliga și publicul să lucreze cu sine. Iar am deschis cutia Pandorei…  :))

(Că tot vorbeam despre actori, aș vrea să văd regizori și actori care fac filme românești pentru publicul român, nu pentru premii date pentru expunerea ca un animăluț la circ. Că tot ne uităm cu toții la comediile românești de altădată.)

Nu în ultimul rând, dacă sunteți pasionați, urmăriți tehnica discursului fiecărui invitat! Aveți ce învăța!

Crăciun vesel să aveți!


Așa mi s-a părut mie anul ăsta ca urarea „Crăciun vesel!” înglobează foarte multe lucruri bune.

Ca să fii vesel înseamnă să fii sănătos și la trup și la minte și la suflet, căci veselia adevărată, nu cea fabricată, vine din armonia celor trei componente esențiale ale omului.

De câte ori fac o urare mă pregătesc și mă curăț interior, îmi deschid inima cât de larg pot și spun cu toată ființa mea, pentru că întotdeauna am avut convingerea că vorbele spuse din tot sufletul transced granițele scrisului și duc energia aceea bună celui căruia îi sunt transmise.

Așa că vă îmbrățișez cu sufletul pe fiecare dintre voi, nu pe toți la grămadă! 🙂

Ieri am primit un email cu niște bancuri și am râs, dar am rămas în minte cu unul dintre ele, pentru că mi s-a părut că, dincolo de formă, are un înteles mult mai profund:

Un tip in autobuz, se gandea:

,,Sefu nesimtit, colegii de tot rahatul, prietenii niste ratati, nevasta curva…”

In spatele lui cu un carnetel, ingerul pazitor isi noteaza si se gandeste:

,,Ce dorinte ciudate. In fiecare zi la fel, dar ce pot face eu? Dorinta-i dorinta !”

Și cred că e un moment potrivit să începem o schimbare din interior, pe care să începem chiar de azi să o facem – să avem grijă la ce și mai ales cum gândim, mai ales că o veche vorbă românească spune „ai grijă ce-ți dorești, pentru că s-ar putea să ți se întâmple”. Atragem ceea ce gândim, iar anul acesta pot să vă spun că mi-am dat seama, cu fiecare întâmplare prin care am trecut, om pe care l-am cunoscut, acțiune pe care am întreprins-o, că lucrurile chiar așa stau.

Uneori pare greu să fii atent la propriile gânduri (nici mie nu-mi iese de fiecare dată), dar cu exercițiu și un pic de voință se poate.

Haideți să facem, așadar, acest efort – fiecare și împreună – chiar de azi, căci ce moment mai potrivit ar putea fi decât Sărbătoarea Nașterii Domnului!

La mulți ani și Crăciun vesel, dragii mei!

 

Sursa foto 

 

Cum să devii păcătos în postul Craciunului în 3 pași simpli by gugăl


Ca cum mă luptam io cu mine și cu tehnologia și iar cu mine și iar cu tehnologia și aroape că mă deprinsei a utiliza diacriticele, jbaf vine gugălu’ și-mi arde una peste ceafă și-mi zice

-Făifatăhai, noi zicem de niște ani să folosiți (dracului, Doamne iartă-mă!) diacriticele, că să-mpulecă vorbele altfel, că aveți (și voi, amărâților) o limbă de numa’, da’ să știi că noi nu indexam.

-Păi cum, vere, nu indexați? Adică…?…

-Adică indexăm, dar mai cumva și, adică da, zice cu scârbă, pune mâna de refă tot. Fără diacritice!

Adică muncuța de niște luni care trebuia refăcută în câteva zile…zilișoare, mai bine zis, că în perioada asta zici că au intrat orele în sac. Măcar de-ar fi intrat în ăla cu bani, că-n felul ăsta, căutând io zilișoarele dădeam de banii din sac și-mi luam concediu pe viață! Da’ așa?!…

Ăsta a fost pasul 1, că nu are rost să vă povestesc detalii plictisitoare cum ar fi că după niște zile fără somn creierul meu s-a blocat pur și simplu, de m-am speriat în ultimul hal. Bref: am băgat ca Migu’.

După aia, vine gugălu și (io tâmpită până la capăt) credeam că o să ma laude sau ceva pe-acolo. Ei, ași!

-Auzi, da’ știi că la SEO stai mizerabil.

-Aoleo!

-Daaa, mi-ze-ra-bil!

-Ai sa-mi fut una!

-Lasă, că am auzit bancul ăsta de prea multe ori!

-Păi…și?…

-Păi ia la puricat cuvintele cheie.

-Păi le-am luat. Ie toate și ceva în plus. Da’ ie toate, totuțe! Jur, na!

-Vrei să mă enervezi? Știi ce se întâmplă dacă nu faci ce-ți cer!

-Să trăiț, șefu’! Auzi? Da’ pot să te deranjez c-o întrebare?

Se uită la mine sașiu. Nu aștept să răspundă, zic fără să respir…ce-o fi, o fi…

-Auzi, bre, nea gugăle, da’ la franceji, de ce le indexezi cum trebuie site-urile, că au aia de-a accente și sedile de te ia mințile capului?!

Și mă și dau un pas înapoi, nu care cumva să mă scuipe pentru o așa impertinență.

-Păi voi sunteți franceji, mă?! Ptiu, cu cine mi-am găsit să discut eu chestiuni de politică internațională! Sărăntocilor!

(Na, că până la urmă a zis-o! Și în plus, are și dreptate, nah…Păi dacă eram noi franceji…ăhăăăă!…)

Și iau cuvintele cheie la puricat, în timp ce ăsta, ca milițianu ședea și mă monitoriza. Acolo l-ai folosit de 2,5 ori (jur că nicăirea nu-i lăsată vreo juma de cuvințel, dar nah, artimetica de la noi poate nu-i la fel cu aia din America și America îi o țară maaareeee) și optim e 3,5. Mno și ia Ioane și întoarce pe toate fețele, citește, documentează-te, că nu contează că meseria ta îi alta, tre să știi și d-astea că le iei în mormânt cu tine, că poate și-n viața de apoi se face SEO. Nu cred să fi avut vreo listă cu mai puțin de 10-12 puncte de „așa nu-i bine” la vreun rând din site-ul ala. Am albit și am murit de un catralion de ori. Dar cel mai mult am suduit. Mă, da’ știi cum? Rău de tot! Când ajungeam la vreun paragraf să văd păcătoșenia aia de buton că trece din roșu în portocaliu săream în sus de bucurie, iar când dădea în verde, deja eram în orgasm multiplu de n luate câte k.

Alte zile frumoase.

(Câteodată oamenii mă mai întrebau când și unde plec în vacanță. Aș vrea și eu să știu. Sincer! Se fac mai bine de 10 ani de când am uitat și cum arată un weekend liber, darămite vacanța. Da’ pe oameni nu-i înjuram. Ce vină au ei?)

Ăsta a fost pasul 2. Tot fără detalii că și așa nu știu dacă n-ați închis deja povestea asta, că-i plicticoasă rău.

De data asta nu mai așteptam fericită să ma laude gugăl, ci mai degrabă înspăimântată de ce ar mai putea să scornească; și-mi era din ce în ce mai clar că vrea să mă omoare cu zile.

-Mda…să zicem că ai atins pragul de bine, dar cu readability ce faci?

-Cu ce, bre???? (Cred că mi s-au și învârtit ochii în cap ca la păcănele)

-Hai treci la treabă!

Mă apuc să citesc ce vrea nebunu’. Uite, o primă chestie: frazele nu trebuie să depășească 20 de cuvinte.

-Hai, bre, nea gugăle, chiar așa?!!! Păi să-ntoarce Cicero în mormânt, bre! Uite-așa să-ntoarce, ca cum ar fi clătita pe care o arunci în tigaie di p-o parte pă alta, zău așa!

-Gura mică și treci la treabă!

bxuwyewq847yuhdej,bci29uf2uhu2ucbu2948yfui2rhulrh (fără număr și fără să mă repet, i-am zis!)

Orice aș face nu am cum să fac toate frazele să fie sub douăj de cuvinte, nici să mă tai. Și nici nu vreau. N-o să ciopârțesc Limba Română, că e gugăl dus cu capu’. Plus că io nu mă adresez analfabeților. Aia-i!

Crezi că-i tot? Nu e! Asta a fost începutul pasului 3, crede-mă! Lista inepțiilor lui gugăl e ca maneaua de-o ascultă vecinii mei – intelectualii – „fără număr”.

Și povestea nu se poate termina așa. Pentru că nimic nu se poate modifica pur și simplu, acu rescriem (adica nu io fac asta, ci Cristi) și codurile de la fiecare milimetru de pagină. Că noi o să facem sărbătorile, cel mai probabil, odată cu ospătarii. Cu ăia din mileniul următor, că-n ăsta ne-am halit timpul. Uite am uitat să-l întreb pe gugăl dacă știe și bancul cu timpu’…

Site-ul încă nu e gata…mai avem ceva, ceva la el, așa că tragem tare.

Cele mai mișto lucruri pentru mine, din toată povestea asta, ar fi așa:

  • că am inventat înjurături noi
  • că am învățat enorm de multe lucruri, pe o unitate de timp scurtă
  • că sunt foarte bucuroasă că am „pus ochii” pe Cristi și de niște ani facem o echipă foarte mișto și că abia acum știm că putem duce absolut orice fel de proiect împreună.
  • că site-ul ăsta a fost gândit în stilul meu încă de la bun început – adică mare și că se va dezvălui curioșilor într-o creștere continuă.
  • că pune accent pe educație.
  • și peste toate, dar absolut toate astea, că doamna Mariana Dragu, istoric de artă, rafinat om de cultură mai degrabă recunoscut în afara granițelor țării, m-a acceptat în cercul de prieteni ai domniei sale. Pentru mine e greu să-i definesc poziția în ecuația veiții mele – îmi este deopotrivă mentor, critic, prieten adevărat, soră, uneori și „soacră” ( 😛 ) , îmi este model din toate punctele de vedere, îmi este zână bună. Îmi este dragă, pentru că nu știu cum a reușit să intre în sufletul meu împietrit și îmbătrânit și mă luminează.
  • și nu în ultimul rând mă bucur că nu mi-am pierdut puținii prieteni adevarați pe care îi am și care au înțeles să mă lase în boii mei în perioada asta. Ca de fiecare dată. 🙂
  • Cât despre cât am păcătuit în postul pe care nu îl țin, înjurându-l pe gugăl, sper că Dumnezeu draguțul are în continuare simțul umorului și a văzut că scopul a fost nobil. Până la urmă, speranța moare ultima, nu-i așa?!…

Gata. 🙂