De la tratamente după ureche la medicul adevărat


Long story short, că am de-a treabă de nu-mi văd capul.

Ies cu două prietene la o cafea. Ne era lene să ne ducem în oraș, așa că ne-am proptit pe terasa de la un „cari furi” din marginea orașului, că eram prin zonă.

Lene, soare, plăcut, alea… Terminăm rapid subiectele serioase și trecem la „fetilisme”. Grija zilei – băi, ce draci le facem la ridurile astea care apar și cearcănele până la brâu. Dăm în bobi, dăm în subiecte de tabloide și Once ne reamintește de o rețetă a unei actrițe celebre de dincolo de ocean – crema de hemoroizi. Râdem de ne-mprăștiem, dar apare momentul de tăcere – „da’ dacă?!!!…”

Sar în sus de pe scaun și le spun că io mă risc și intru la farmacie să iau una din aia. Simo vrea și ea, că-n țara unde stă…dacă nu găsește? Bine, mah, iau și pentru tine. Râdem, dar eu plec țintit.

Nu intru bine în farmacie și constat că în ziua aia era plin de bărbați veniți să cumpere diverse. Cum io n-am complexe de nici un fel, aștept frumos să-mi vie rândul.

– Bună ziua!

– Bună ziua! Aveți Hemorzon?

Până să răspundă farmacista, bărbații se întorc spre mine și mă privesc care cu milă, care uimiti și care cum au mai simțit ei în sufletele lor simțitoare. Doar că farmacista nu alege să-mi răspundă punctual.

– Da’ de ce vreți Hemorzon, că avem un alt produs, mult mai bun și are și anestezic.

Privirile bărbaților din jurul meu devin de-a dreptul oripilate. Eu mă abțin cu greu să nu mă sufoc de râs.

– Doamnă, mie dați-mi hemorzon, că e ok.

Femeia nu se lasă. Mă rog, o fi fost și vorba de ceva incentives de pe la producătorul cu anestezic, nu știu ce să zic… Da’ plusează.

– Doamnă, dar vă asigur că produsul cu anestezic este mult mai bun și mult mai plăcut la folosire și nu veți mai simți nici un fel de disconfort când veți sta pe scaun multe ore.

Io văd imaginea cu mine dormind cu capul pe scaunul de la birou, râd iar în cap, dar pe-afară sunt la fel de serioasă.

– Doamnă, credeți-mă că nu-mi trebuie cu anestezic. Aveți ce v-am cerut sau nu?

Farmacista se uită dezamăgită la mine și pleacă, încă neconvinsă că eu am ales cel mai bun produs, către magazia din spate, să-mi aducă produsul. Mergea șovăielnic și, pe drum, se răzgândește și se mai întoarce o dată spre mine, să-mi mai explice cum e cu anestezicul ăla, că poate îs mai grea de cap.

N-apucă să deschidă bine gura, că eu îi fac semn din mână să dispară (de obicei asta e comanda pentru Diodă, să mă lase în pace și să-și vadă de ale lui).

– …Dar… – mai încearcă ea sleită de puteri, în timp ce eu dădeam în continuare din mână a „fă pași!”, da-mi amintesc că vrea și Simo și strig după farmacistă. Se întoarce fericită, convinsă că a reușit să-mi schimbe părerea. V-aduc din ăla cu anestezic?!!!

– Nu, doamnă, aduceți-mi două Hemorzoane d’ălea, că mai am o prietenă!

În farmacie se lasă o liniște de mormânt, nimeni nu mai respiră, cealaltă farmacistă uită să bată în casă restul de produse ale clientului din fața ei. Începe o așteptare încordata.

Apare farmacista din spate și o doboară tensiunea. Pleacă capul și se îndreaptă în tacere spre casa ei de marcat. Îmi arata produsele și, în timp ce eu exclam fericită: da, doamnă, d’asta!!! ea bate preturile pe casă, îmi ia banii.

 

Io mă simt victorioasă. Dreaq, ia să vezi dacă merge porcăria asta, nu mai am nici cearcăne, nici nimic. Și râd la mine în cap… poate pentru că niciodată nu mi-am pus problema să dorm mai mult să nu mai am cearcăne, că nu-mi permit să pierd timpul aiurea în tramvai.

Ridic victorioasă privirea, în timp ce mă pregătesc să ies din farmacie. Stopul respirator al ăstora nu se terminase, iar privirile lor arătau mai degrabă dezaprobare. Auzi, tu, mai am și o prietenă.

De data asta nu mă mai abțin, mă bușește râsul pe bune și ajung cu chiu cu vai lângă fete. Cât am putut să râdem în după amiaza aia, nu vă pot descrie în cuvinte!

N-am folosit crema aia nici măcar o dată, că, odată ajunsă acasă m-a luat frica și m-am gândit (da, până și mie mi se mai întâmplă să fac asta) să nu risc. Da’ măcar am cumpărat-o!

Mi-am amintit de asta azi, pt că ieri am fost prin TVR la o discutie de business. Care s-a lăsat și cu mult râs și voie bună și, evident cu ceva poze. Pe una o postai pe fb. Nu de alta, dar încă nu mă văzuseră prietenii așa „movă-n cap”. În fine, termin discuția și fug la birou să-mi iau materialele, că azi am un eveniment la HIFU și apoi plec la Constanța la alt eveniment. La recepție dau nas în nas cu doamna doctor Panțuru. Care nu mă lasă nici să-mi trag sufletul și îmi spune, cu cel mai dulce glas din lume

– Te aștept la mine în cabinet!

Mă, ori am îmbulinat-o și am făcut ceva ce nu trebuie, ori vrea să vorbim ca fetele.

Mai aveam ceva de cărat la mașină și abia apoi urc. Era în halat. Deci am îmbulinat-o. Da’ nu știam de ce.

– Hai, sus pe pat!

Io în cap la mine: hai, nu pe bune?!!!! – dar aleg să mă supun, că pe cât de blândă și bună-i ardeleanca noastră, pe atât de fermă e.

O văd că pregătește o seringă. Asta nu e bine. Îmi mai și spune că îmi caută un ac subțire. Păi…mie?!!! Că io n-am cerut așa ceva! Îmi venea s-o rup la fugă, că asta cu seringi și ace nu e pe domeniul meu, dar se uită la mine într-un fel și înțepenesc pe pat.

– Uite, trebuie să facem ceva cu ridurile alea de sub ochii tăi și cu cearcănele.

În timp ce râd în hohote, pe gură îmi iese un singur cuvânt:

– Hemorzon! – și mă sufoc de râs.

Doamna doctor alege să mă ignore. Devenisem omul învizibil, iar ea era gata de luptă, așa, înarmată cu seringa aia.

Da’ o pune deoparte și asta mă mai liniștește un pic. Hai că poate scap!

– Uite, acum te demachez….

Io în cap – da’ lăsați, că tot ajung acasă.

– Acum te dezinfectez….

Io în cap: da’ nu-i nevoie, doamna doctor, că io-s cuminte, fac duș de cel puțin două ori pe zi, zău!

Hait că ia seringa! Io în cap: hai, doamna doctor, că jur că nu mai fac, indiferent ce credeți că am făcut și nu v-am spus!

Zâmbește blând!

Io în cap: nu vă creeeed!

– O să simți 3 înțepături lângă ochiul stâng și 3 lângă dreptul, bine?!!!…

Io în cap: bine, pă dracu’!

Aleg să mă uit la ea cu ochii blânzi și umezi. Ea crede că io, prin asta, confirm. Și jbaf, prima înțepătură!

Băi, hai că nu doare! Mă mai relaxez. Cred…

– O să simți ceva, un pic de disconfort, că serul se ține la rece. Închide ochii și strânge….așa…acum relaxează…vine a doua…

Și a ținut-o așa la fiecare pas, la ambii ochi.

– Acum te dau cu un pic de cremă de arnică și gata!

Aaaaa, păi am scăpat ieftin, zic io!

Cobor la recepție, Dana râde la mine. În hohote! Ce ticăloasă! Scot portmoneul, ea îmi dă bonul și, în timp ce eu îi dau banii, o aud

– Hai, fată, ce bine că te-a convins!!! – și râde din nou.

Mă uit cu atenție la ea – chiar râde sincer.

Râd și eu. Azi. Nu mă gândisem niciodată în viață la vreun fel de interevenție estetică, sinceră să fiu. Dar azi chiar râd pe bune. A fost primul pas din tratament, căci mai am de parcurs, dar schimbările deja se văd. Și mă bucur că m-a luat doctorița Panțuru, așa, ca din oală, că altfel, io o ard zmeu, așa, dar nu cred că aș fi avut curajul să mă duc vreodată să încep tratamentul ăsta.

Mă gândesc așa…”Doamne, dacă n-aș fi așa de tâmpită, de multe ori, poate aș face mult mai multe lucruri pentru mine!”…- și-mi zâmbesc, de data asta cu o față mai proaspătă și constat că mă simt bine în pielea mea.

Hai că fug, că am întârziat! V-am pupatără!

 

Anunțuri

Apple launch – a stupid joke


NOTA: Voi scrie aceasta postare in engleza. Skip daca nu va convine

First of all, I will excuse in front of everybody for my English. It is not my native language thou…

This evening I am watching once again the launch of the new products from Apple with tears in my eyes and in my soul. For me Apple doesn’t represent a bunch of products. But let’s start with the beginning.

Until my first Mac, I used to admire the genius of Steve Jobs and his example to all the people around him – colleagues and customers. I bought the first Mac after I spent my entire life until than hating Windows and its problems, trying to convince people around me to use Linux on PCs with no result. And I bought IT after I threw out of the window of my office a f*** PC after I lost my entire work from the last 6 month and a very important country report for one of the most important client. Yeah, this was while I was still working in advertising…

Since than I used to work only on my Mac, no matter what.

In the first two or three weeks I was convinced that I will throw out of the window my Mac because it was a little bit difficult for me to get used with the new commands but I was aware how much money it cost. :)) After that I loved Apple more than before and admire Steve Jobs more than ever.

You know… I live in a poor country and, typically for a poor country is also the snobbism. This is why all the big companies in the world have their biggest profits in poor countries – because they can package even garbage in a nice and shinny box and sell everything they want. Which is not Apple case. Or it was not until recently…

So, when people around me considered me a snob I felt the need to explain why I have chosen a Mac. And my explanation was very simple:

  1. A stable operating system with very few viruses developed to attack it
  2. Very easy to install and uninstall a software
  3. A „all you need” softwares installed on it from the very beginning
  4. Very…like VERY user friendly computer
  5. Bright and beautiful colours and a great monitor.
  6. Forget about „ctrl+alt+del” and „end you task now and shut down your computer”
  7. A powerful battery
  8. Compatibility with any kind of PC software (and the f*** Windows)
  9. Weight
  10. and some more other things at least as important that those ones above and a great Appstore.

No enough?!!!!

Thou, when Iphone was launched I have had the opportunity to test it before anyone in this market and I said: it’s ok, but I will not use it for business…just yet.

For the tablets I choose an Ipad Air 2. None of those after it didn’t convinced me to buy it also. In my opinion is one of the last good products from Apple.

Today I choose to go back to Ilife ’09…. Not because I miss Steve so much as the intelligence behind the products but because its efficiency. I am, after all, a business woman. Even in a poor country… Even except the first Mac I couldn’t afford to buy a new one and now I am at the third second hand Mac.

BUT!… As I have said before, frankly Tim, you suck! 

Back to positive things!

I have had the honour to virtually meet and talk with one of the most important Romanians at Apple, mr. Gabriel Marcu and his passion and his stories restored me somehow the trust in Apple.

Tonight thou I have to admit that I felt the need to throw out when I heard Tim said how much he admired Steve Jobs. Don’t you let be fooled by the his affirmation about how much he admired Mr. Steve Jobs. He admires only the profits and his position in the company. Heavy users knows better what I talking about!…

The second thing I couldn’t digest was the absence of Mr. Gabriel Marcu on the stage talking about colour sync and colours on any Apple device as the most competent voice of Apple on this matter. And this is not a matter of subjectivity related to nation but a professional reality and I assure you that I really know what I am talking about.

All in the presentation tonight was sooo wrong in so many ways that I was wondering if Mr. Steve Jobs doesn’t regret the great heritage he left you to piss on it.

..And my heart is crying out loud…

C’mon guys! You, so very few remained in the company after Steve passed away, I cannot believe that you just let happen’ what is happening now! And if you continue to do so, I am sorry but I will not stand with you! You make me be ashamed of myself! Marketing doesn’t mean to lie and to be hypocrites, you idiots! Marketing is about to be really different from the others, to stay truth and to defend what is valuable! THIS IS MARKETING! THIS IS APPLE! Not what is happening during the last years!

And do not forget that simplicity is the ultimate sophistication! A memorable one!

And for my readers – the official lousy presentation from Apple tonight: https://www.apple.com/apple-events/september-2017/

At the end, a request: please, don’t let Steve die! Please don’t kill Steve memory and legacy!

 

 

 

 

Gânduri… negândite


Rup foi din Biblie și le mestec încet și ca să nu deranjez – pe șest.

Încerc să interiorizez informația – așa mi-a zis un specialist.

Mă ridic cu greu

Cade greu la stomac – Dumnezeu.

Reset!

Când eram copil întrebam mult prea des

„Mama, cine l-a facut pe Dumnezeu?”

Reset!

Am crescut. Am învățat să nu mai pun întrebări

care deranjează. Nu contează că n-am înțeles de ce.

Visele mele s-au spulberat în toate cele patru zări

Realul a luat locul prezentului. Real – rapace.

Reset!

Când eram copil întrebam mult prea des

„Mamă, cine l-a facut pe Dumnezeu?”

Am înțeles mai târziu

Pe Dumnezeu l-a facut cineva care a vrut să se răzbune pe oameni.

Reset!

Și mai târziu am crezut că vreau să știu cine l-a facut pe Dumnezeu

Acum mi-e clar.

Oamenii l-au facut pe Dumnezeu

ceea ce e.

Reset!

 

Frumoasa și bestia – 2017


Știu că anul trecut, fără prea mare entuziasm vă spuneam că se mai face încă o ecranizare a poveștii „Frumoasa și bestia”.

Abia aseară l-am văzut. Povestea în sine e contextualizată de această dată, perspectiva e schimbată și, ca de obicei, e o poveste pentru copii, dar, mai ales pentru oameni mari.

Decoruri, muzică, unghiuri de filmare, animație…artă de animație. Pe scurt, un film din categoria „de văzut”. Musai!

Și, ca de obicei, după poveste, am rămas cu și în gandurile mele.

Câți dintre voi nu ați avut prieteni care v-au portretizat în chip de bestii atunci când ați ales altceva decât ce voiau ei – turma? Sau atunci când nu le-ați mai servit intereselor? Sau când ați simțit că nu mai aveți nici ce să le dați sau când interiorul vostru nu mai avea ce să le ofere? Sau când, pur și simplu ați decis să vă retrageți ori doar să alegeți alt drum?

Dacă nu ați experimentat asta în viață sunteți niște fericiți. Dar, chiar și așa, tot merită sa vedeți filmul. 🙂

E plin de metafore, ca orice poveste bine spusă.

La fel de bine titlul acestei postări ar fi putut fi…dar mai bine vă las pe voi să alegeți… 🙂

http://www.imdb.com/title/tt2771200/?ref_=nv_sr_1

 

False asteptari


Habar nu am ce am visat, cert e ca la sfarsit, inainte de trezire cineva imi spunea:

„Azi e prima zi din cea mai mare aventura a vietii tale”.

Dupa care am simtit cum mi se cutremura casa, iar bubuiturile in poarta ma asurzeau si am sarit ca arsa din pat. La 8. Dioda se dadea de ceasul mortii, calare pe poarta.

Ies si urlu:

– Cine-i? – ca proprietarul nu ma lasa sa pun sonerie, ca „pentru cablu, trebuie sa dam gauri in pereti”.

Mi se raspunde

– Baiatuuuu cu luuuuminaaaa.

Nu fac priza cu realitatea si mi se da calendarul peste cap

– E Pastele?

Nu astept raspuns, ca ma enerva cainele la cum putea sa faca, asa ca trag repede o textila pe mine si ies sa-l aduc pe Dioda in casa si apoi sa ii deschid omului. Dioda nu se lasa dus de la poarta, asa ca prind una din mingile de prin curte si zvarlu dupa el. El intelege ca e de joaca si nu intelege daca sa lase poarta in pace sau sa prinda mingea sa ne jucam. Il alerg un pic prin curte, fix cat sa ma umplu de spume si reusesc sa-l blochez si sa-l bag in casa.

Vine omul, face poza la contor si pleaca. Nu stiu cat am fost eu de coerenta. Mai stau un pic in pat, imi spun.

Suna telefonul. Uitasem ca il rugasem pe un prieten sa sune sa ma trezeasca. Ii raspund coerent si bag cornul in perna. Ca parca stie el ca nu m-am trezit!

Fabrica mortii – aka azilul de batrani de langa mine – intra in actiune. Mai intai urla ingrijitoarele. Apoi batranii. Apoi iar ingrijitoarele care ii ameninta ca ii omoara. Apoi o bormasina.

Apoi suna iar telefonul. La care nu raspund. Il pun pe silent.

Nu mai pot sa dorm. Ma dau jos din pat, imi fac o cafea. Nu-mi aud nici gandurile din pricina bormasinii.

Ma gandesc doar ca nu am fost deloc inspirata sa nu intreb vocea aia, asa, ca Moromete

– In ce sens?!!!

Auzi tu, „prima zi din aventura vietii mele”.

Exista vreun birou de reclamatii? As vrea sa spun ca vocea din vis nu parea amenintatoare si nici aventura aia de care imi vorbea nu parea a fi…asa cum a inceput aceasta dimineata de luni… Mi-a creat false asteptari si exista lege care pedepseste publicitatea mincinoasa. Ei comedie! :))

Hai saptamana misto sa avem, ca tot raul e spre bine!

Scrisul de mana si efectele terapeutice


Dintru bun inceput tin sa va spun ca nu o sa scriu aceasta postare cu diacritice. Pentru ca pentru mine este un efort suplimentar si, de foarte multe ori in loc sa scriu de placere ajung sa scriu cu nervi.

Pe aici am mai scris de foarte multe ori despre scrisul de mana, despre exercitiile de caligrafie, despre „side effects” ale tehnologiei si drumul nostru spre handicapare, despre importanta scrisului de mana pentru creier.

Azi o sa reiau tema, pentru ca, de curand am gasit un articol despre „morning pages” si am descoperit ca pe youtube este plin de tot felul de filmulete pe tema asta. Articolul este asta: http://www.inoza.ro/ritualul-care-iti-schimba-viata/

Asadar, scrisul de mana:

  1. Este un efort pentru creier, pentru ca:
    • te face sa gandesti mai mult la cuvintele pe care le folosesti
    • nu exista tasta de delete si, crede-ma ca, dupa ce tai cuvinte sau fraze o sa resimti acut frustrarea ca pagina din fata ta arata ca dracu’.
    • scrisul in sine, ca actiune mecanica, este un efort nu doar pentru mana cu care scrii, ci si pentru creierul tau care are tendinta sa o ia la galop, iar mana nu are puterea sa tina ritmul. In momentul in care creierul tau va face efortul sa incetineasca iuresul gandurilor si sa se sincronizeze cu mana, atunci lucrurile incep sa se aseze in tine, deopotriva in plan mental si emotional.
    • pentru cei care nu sunt obisnuiti sa stea la masa sa scrie, efortul este cu atat mai mare, pentru ca implica si reposturare fizica. Ai sa te prinzi foarte repede daca ai o pozitie gresita la masa, atunci cand scrii, pentru ca o sa-ti urle toti muschii, crede-ma!

 

2. Este cel mai bun exercitiu pentru creier pe care il poti face gratuit, in epoca noastra

  • in epoca in care totul este tehnologizat si ti se dau mura in gura tot felul de chestii, desi nu pare, creierul lancezeste. Uita sa faca diverse conexiuni, uita sa nu mai fie multitasking, concentrarea pe o chestie punctuala devine un efort etc.
  • scrisul de mana – indiferent de forma in care e practicat, la fel ca si caligrafia, reeduca creierul. O sa fiti foarte surprinsi sa descoperiti ca va da drumul unui adevarat robinet de creativitate! O sa fiti si mai surprinsi sa descoperiti ca facand astfel de exercitii creierul vostru va realiza mult mai repede conexiuni intre informatiile stocate, va deveni mai elastic, daca vreti

 

3. Ce beneficii are scrisul de mana?

  1. pai…depinde ce exercitii faceti…
    • daca va place sa scrieti pur si simplu, facand niste exercitii zilnice de scris de mana sau caligrafie, puteti sa reusiti sa va exprimati mai usor, mai fluid, dar si sa va creasca nivelul de creativitate, indiferent de meseria pe care o practicati.
    • daca aveti probleme nerezolvate „din urma” puteti face exercitiul de a scrie scrisori. Pana cand scrieti aceste scrisori? Pana cand scoateti totul din voi iar problema respectiva nu va va naste nici reactii (sau emotii ) pozitive nici negative. Pur si simplu o sa deveniti „reci”, simtitnd in interiorul vostru ca dupa ce ati scris si ati tot scris, uneori cu nervi alteori cu umor, ati scos din voi tot ce era de scos, dar ati si inteles ce era de inteles.
    • La fel de bine puteti sa tineti un jurnal si sa va propuneti ca la un interval de 3 luni sa recititi din urma ca sa intelegeti si mai bine ca ati facut o multime de pasi.
    • morning pages este foarte util pentru ca va curata mintea de gunoi si va „aseaza” pe ziua respectiva, crescandu-va gradul de concentrare, va ajuta sa va prioritizati activitatile si sa va urmariti obiectivele pe termen scurt, dar si pe cele pe termen lung si sa actionati in directia indeplinirii lor mult mai eficient.
    • ceea ce eu numesc „paginile de seara” – sunt acele pagini care va fac sa evaluati cum v-a trecut ziua, ce ati facut, ce nu ati apucat sa faceti, unde puteati sa fiti mai eficienti etc. Dar, in aceeasi masura, pentru ca e seara, va inspira sa scrieti povesti. Scrieti povesti despre visurile voastre! Eu chiar va incurajez sa faceti asta! Nu le scrieti pentru altii! Scrieti-le pentru voi! O sa vedeti ce misto o sa va fie odihna dupa ce faceti asta.
  2. un al doilea beneficiu este ca si randurile de dimineata si cele de seara si scrisorile au o „cerinta” – si anume aceea de a nu va gandi dinainte la ceea ce vreti sa scrieti, ci pur si simplu sa o faceti. Adeseori m-am gasit in fata foii de hartie cu senzatia ca nu am ce sa scriu. Si mi-a luat cateva minute bune, de fiecare data, pana sa pun mana pe stilou (chiar, va recomand sa scrieti cu stilou sau creion, NICIODATA cu pix, indiferent de calitatea lui), dar si cand am asezat penita pe hartie si „am lasat mana sa scrie”, ai, sa te feresca Sfantul! Credeam ca nu ma mai opresc si ma minunam de fiecare data de cat de multe scoateam din mine. Iti vine sa injuri? Foarte bine – fa-o! Iti vine sa bocesti? Foarte bine – fa-o, dar in scris! Iti vine sa urli de fericire? Foarte bine! Fa-o, dar tot in scris! Scrie fix cum iti vine, nu sta sa gandesti inainte, nu-ti pune bariere. Oricum caietele alea sunt doar pentru tine si doar ale tale! Sunt evadarea ta, sunt universul tau, sunt supapa ta ca sa poti sa-ti cureti viata si sufletul!
  3. scrisul de mana este terapie curata – in afara de faptul ca veti constata, in timp, ca sunteti mult mai calmi, mai asezati, mai concentrati si mai creativi. Va reechilibreaza energiile, ajuta la reglarea circulatiei sangvine (preponderent cea cerebrala), la reglarea tensiunii arteriale, la echilibrarea functiilor cardiace si ale plamanilor, reposturare (musculatura corpului lucreaza mult mai intens cand stati la masa in pozitia corecta de scris, adica 10 cm de la marginea mesei la corpul vostru, spate drept, picioarele – la genunchi unghi de 90 de grade la fel ca si intre picioare si trunchi, caietul pus drept nu inclinat mai mult de 10 grade la stanga / dreapta in functie de mana cu care scrieti), picioarele puse pe ceva care sa le inalte de la sol cu 10-15 cm si picioarele niciodata tinute unul peste altul, ca nu traim in jungla! 🙂 )

Am incercat sa scriu cat mai pe scurt lucruri care sa va ajute, iar daca va vor fi de folos, eu nu pot decat sa ma bucur! 🙂

Si nu uitati, scrieti cu stilou sau creion, NICIODATA CU PIX! Si scrieti IN FIECARE ZI! 🙂

Astept de la voi feedbackuri incepand de fix peste trei luni! 🙂

‘Ai va pup de nu va vedeti! 🙂

 

 

Cum am aflat io că-s asexuată


Mă rog, la fel de bine, titlul acestei povești ar fi putut fi „Cum să depizdifici o femeie”, dar îmi tot suflă voci pretențioase din auf că cică nu-i frumos să vorbești ca birjarii. De parcă ar mai exista vreun birjar în tot târgul ăsta!… În fine…

Nu știu cum se face, dar mai toată viața mea am trăit în găști de băieți. Sau, mă rog, cu foarte puține gagici. Poate de aia mă strâmb și acum când aud „hai să ieșim în club, ca fetele!” Pana mea, încă nu-mi plac femeile în acel sens!

Mă rog…și eu fiind de cele mai multe ori singura gagică în găstile mele, auzeam și ce nu voiam să aud. Pe de o parte mi-a prins bine, pe de altă parte nu, dar acum nu analizăm asta, că nu e relevant.

Și ies într-o seară cu niște prieteni să povestim, că nu știu ce era foarte important de era musai să ne vedem. Doar că, așa cum era de așteptat, ni s-a sculat apetitul de chefuială și, previzibil, ne-am apucat de făcut tur de crâșme, după ce-am terminat noi discuțiile importante.

Și ne distram și ei începeau să melițe câte o gagică și tot așa. Modelul binecunoscut dealtfel: mamă, ce cur are! mamă, ce țâțe are! mamă, ce i-aș face! etc

Și spre dimineață am zis noi să ne amintim de studenție și ne-am cărat în Club A. Oricum nu conta că ajunsese un jeg sinistru, că nah…chefuisem până atunci, nu ne-ncurcasem! Și după ce-o arsesem toată noaptea pe whisky, ne-am gândit noi – cu ultimul neuron viu, că ar trebui să ne adaptăm locului, așa că ne-am luat, nici mai mult, nici mai puțin, decât bere. Care este. Măcar să știm de ce aveam să înjurăm joburile, câteva ore mai târziu.

Și ne distram privind chinuiturile alea de epigoni și, evident, s-a ajuns la capitolul „ei, comentând nimfele din A”

Și io mai beam o gură de bere și mă mai abțineam sa nu le fmc…zic ceva de dulce și tot așa, că io-s o fire răbdătoare…până la un punct…

Punct la care îmi iau sticla de bere în mână, mă dau un pas înapoi și răcnesc cât mă țin bojocii:

– Bă, porcilor! Aia are țățe, aia are cur, aia e nush ce, aia e nush cum, da’ io ce pana mea îs, măh?

Șoc și groază. Li s-a oprit respirația. S-au întors șocați spre mine ca și cum atunci mă vedeau pentru prima dată în viața lor. Unul dintre ei pare că-și vine mai repede în fire, se scutură și-ntreabă:

– Ce-ai, mă, de la ce te-ai luat?

– Io….Io ce sunt, mă?!!!!

Se dă un pas înapoi ca să se uite mai bine la mine. Pare nedumerit. Nu mă întreb de ce și nici ce urmează să mă lovească.

Întinde mâna în care ținea berea spre mine, mirat cumva, și, după ce o flutură de câteva ori prin aer, ca și cum ar vrea să exprime ceva, reușește să articuleze tărăgănat, ca un lăutar beat și obosit

– Tu?!!! Tu, mă?!!!! Păi… tu ești cea mai bună prietenă a mea, făi!

Auzim cu toții declarația, ne uităm unii la alții și ne bușește un râs d-ăla până la sufocare și decidem, în sfârșit, că e cazul să ne ducem (dracului) acasă, să mai apucam aproape două ore de somn până să ne ducem fiecare pe la jobul lui…

A doua zi, mai spre seară așa, cand deja se mai lăsase mahmureala dusă ca urmare a multiplelor cafele și pastile cu magneziu îl sun pe prietenul cu pricina

– Și….deci io-s asexuată…

Și-nchid. Și suntem tot foarte buni prieteni și-n ziua de azi. 🙂

Și gata! :))

Cateva reguli de bun simt


Am tot amanat momentul sa scriu acest post, dar deja nu se mai poate, asa ca, iata:

Daca imi citesti blogul sau imi urmaresti pagina de Fb

Daca nu ma stii din viata reala sau ma stii doar ca ne-am intersectat fizicurile prin aceleasi locuri

NU

  1. Nu te autoinvita la mine acasa! E semnul cel mai clar ca nu imi vei calca NICIODATA pragul! Oricat de „haioasa” ti-as parea. Din mult prea mult bun simt o sa evit autoinvitatia ta sau o sa-ti dau un raspuns evaziv. Daca nu te opresti, eu stiu sa cobor la orice nivel, asa ca te voi baga cu cea mai mare usurinta in pizda ma-tii. Nu-s hotel, nu ma trag de sireturi cu tine si, in principiu, daca nu-ti stii locul voi avea rabdare cu tine, pana la un punct. Dupa care o sa zici ca te-a calcat trenul si mai bine nu ajungem in punctul asta.
  2. Nu imi da mail sa-mi spui ce crezi tu despre ce am scris eu pe blog, nu-mi da sfaturi si nu ma trage de urechi. Ca nu ma intereseaza. Va urma ce am scris la punctul 1.
  3. Nu te lasa inselat sa crezi ca daca mi-am rupt din si asa putinul timp pentru a-ti raspunde la un mesaj, asta e semnul ca ai ce fute. Ca nu ai! Pentru mine e doar semnul ca te las fara oute cat ai clipi din ochi. Tot pentru ca…ce am scris la punctul 1.
  4. Daca iti faci pacatul sa imi gasesti numarul de telefon pe net, nu ma suna! Te rog, nu ma suna! Detest sa aud un imbecil care rade si ma intreaba „ghici cine e” si raspund…accordingly, de-o sa te usture curu’ trei luni!
  5. Nu ma intreba ce zodie sunt sau ce inaltime am sau ce barbati imi plac, pentru ca..vezi punctul 1. Adica te bag in pizda ma-tii! Din simplul fapt ca asta imi arata cat de lipsit de creier esti.
  6. Blogul asta e un blog personal, mai degraba pentru prieteni, mai vechi si mai noi. Daca simti ca nu rezonezi, pleaca! Unde vrei tu, da’ pleaca!
  7. Revenind la faza cu autoinvitatia, lucrurile sunt simple – oricat de educat ai incerca sa o arzi, in momentul in care te autoinviti la mine acasa arata exact ce esti – un bou. Casa mea este o casa cu usi deschise pentru cine vreau eu. Inclusiv pentru cei care imi citesc blogul, dar care au trecut deja de niste filtre si care, ce sa vezi, mi-au devenit foarte buni prieteni in timp. Si care nu vin la mine pentru ca n-au ce fute!

Azi ma rezum la aceste puncte.

Voi, prietenii mei, va rog din suflet sa ma iertati pentru aceasta postare, dar era necesara.

Cea mai mișto cerere în…job


Nu mai știu până la ce vârstă ziceam că gata, nu prea mă mai poate surprinde nimic pe lumea asta. După cum am stabilit deja, Dumnezeu drăguțul are un simț al umorului ieșit din comun și, de multe ori, ciudat. Așa că… never say never. 😉

În urmă cu 2 ani…zic să încep cu începutul, totuși, povestea asta… așadar, în urmă cu 2 ani problemele mele cu ochii s-au agravat la modul la care nu mai puteam să-mi găsesc scuze și să amân o consultație serioasă. Așa că am cerut recomandări în stânga și-n dreapta – de pe la prieteni obișnuiți și prieteni medici, am căutat comentarii pe net și, în cele din urmă am hotărât să merg la clinica pentru care primisem cele mai multe recomandări.

Am fost, am plătit și am plătit extrem de scump această alegere. În afară de prețurile clinicii respective, la japcă, am plătit cu cateva luni care mi-au transformat viața în coșmar. Ajunsesem să leșin pe stradă, în continuare nu vedeam cum trebuie…Am mers de câteva ori la clinica respectivă în încercarea de a „vedea” ce se întâmplă. De fiecare dată plecam înțelegând că e vina mea, că sunt prea prințesă și că trebuie să sufăr până mă hotărăsc să ma adaptez. Și plecam de acolo cu sentimente amestecate – de neputință, de enervare și de umilință. Până în ziua în care am leșinat pe trecerea de pietoni din Piața Victoriei și-am zis „stop! ceva chiar e în neregulă și nu cu mine!”.

Am mers din nou la acea clinică și am pus piciorul în prag. Ceva i-a speriat, căci au început să verifice, că nu erau nici fericiți să-mi dea înapoi cele multe sute de euro plătite până în momentul acela.

Și în paralel m-am apucat să verific și eu și spumele m-au apucat cand am identificat diagnosticarea greșită și scuza doctoriței în încercarea de a se dezvinovăți: „Am geșit când am copiat rezultatul dat de un aparat în fișa dumneavoastră și de aici tot restul lanțului de greșeli, dar se mai întâmplă”. Sigur că se mai întâmplă. Până la urmă, oricât de ciudat vi s-ar părea, medicina evoluează și ca urmare a unor greșeli, dar asta era o chestiune care depășea o eroare medicală. Pana mea, dacă nici copy / paste nu ești în stare să dai!…

În spume am plecat de acolo și m-am chinuit vreo 2-3 luni să îmi recuperez banii.

În fine, la un moment dat mă întreabă cineva de ce nu mă duc la Bio Terra Med. Am pufnit în râs. Locuisem pe strada cu clinica ata niște ani și eram ferm convinsă că nah…zona Primăverii…păi tre’ să aiba ăia niște scoruri de să te lase nervii și puterile. Sunt contrazisă. Au mai trecut niște luni și tot nu reușeam să capăt o recomandare bună. Și-am zis din nou stop si m-am luat la întrebări pe mine:

-Bă, de ce ești tu tâmpită?

-Nu știu, poate că de frică

-Frică de ce anume?

-Nu știu…fără obiect…

-Toată viața ta ai experimentat, de cele mai multe ori pe pielea ta. Ce dracu’ te blochează acum?

-Prostia și lipsa de educație, că dacă nu m-aș fi transformat într-o cizmă, probabil că m-aș fi dus până acum de un milion de ori la controale și nu numai la ochi.

Și-n timp ce îmi dădeam singură răspunsul ăsta, în capul meu s-a făcut lumină. M-am dus până la Bio Terra Med, că tot eram prin zonă și mi-am făcut programare la oftalmologie. Aveam să aflu că oftalmologia se află în alt sediu al lor, pe Grivița, aproape de Victoriei și că, ce să vezi, prețul consultației era la jumate față de clinica unde fusesem diagnosticată și tratată greșit. Mda, deci mama iar a avut dreptate „draga mamei, două lucruri sunt cele mai scumpe pe lumea asta – prostia și domnia – căci ambele se plătesc foarte scump”…

Pe doctoriță o cheamă frumos: Taină. E blondă, nu foarte înaltă, cu o voce blândă care îți face bine, mai ales când ești stresat. Constat că numele i se potrivește la marele fix. De la recepție, de când îmi făcusem programarea, fusesem instruită că va dura ceva mai mult de o oră, că trebuie să vin fără mașină. Mi-a făcut control și cu și fără atropină, mi-a explicat pe limba mea de ne-medic tot ce făcea și, mai ales, de ce. M-a verificat și cu și fără aparate, ba chiar a făcut și double check și, cel mai important lucru, nu s-a grăbit să îmi pună un diagnostic. Aveam să aflu că există suspiciunea de glaucom la ambii ochi, chestie pe care o auzeam pentru prima dată în viața mea și mi-a prescris o rețetă pentru ochelari de vedere, dar și o listă întreagă de analize pe care le mai am de făcut pentru a stabili diagnosticul final.

Dincolo de faptul că scăpasem de un stres și dădusem peste altul, m-am bucurat că nu s- a repezit să-mi arunce un diagnostic, să-mi ia banii și să mă trimită acasă, dar și că, ce să vezi, cu noii ochelari m-am înțeles din prima, dovada că și acum, după atâta timp, îi folosesc cu succes.

În următoarele două luni am tot stat de vorbă cu mine și așa am decis că e cazul să mă reeduc și să-mi fac eu controale preventive din creștet până în tălpi. Nu tot ce am aflat a avut darul să mă bucure, dar măcar aflasem cum stau, până la urmă, căci dacă eu nu am grijă de mine și se întâmplă, Doamne fere, ceva, n-are cine avea grijă de mine și nici nu vreau să fiu cuiva povară.

Ideea e că, pe măsură ce mai făceam un control și mai cunoșteam un medic din Bio Terra, eram din ce în ce mai surprinsă, ca să nu zic șocată și din ce în ce mai nedumerita – cum e posibil ca în România…în România asta de-o simțim pe pielea noastră în fiecare zi, să găsești un loc cu atâția oameni mișto și din punct de vedere profesional și din punct de vedere uman. Asta era o chestiune care mă intriga.

Și cum perioada mea de „căutat de toate cele” presupunea multe vizite, iar eu mă împrietenesc repede cu oamenii, am zis să dezleg misterul.

Mai mergeam la un control, mai stăteam cu fetele la o țigară, d’astea…

Aveam să aflu că acolo „capul răutăților” e o tipă de vreo treizeci și ceva de ani – deopotrivă inima și creierul întregului organism Bio Terra Med. Și am fost curioasă să o cunosc, lucru pe care l-am rezolvat în doi timpi și trei mișcări.

Știi cum e să dai peste una ca tine, dar având avantajul vârstei – ca atare mult mai tare ca tine? Îți spun eu – cel puțin ciudat. De la bancuri am trecut rapid la chestiuni serioase, că io-s, cum știți, de o delicatețe ieșită din comun.

-De ce naiba nu vă știe lumea?

-Ne știu cei care trebuie – și zâmbește. Și zâmbește cu toată fața și cu niște ochi de un albastru extraterestru de-a dreptul. Zi și tu ce crezi că era mai important – să bagam banii în echipamente și pregătirea oamenilor sau în publicitate, fără să ne intereseze neapărat calitatea serviciilor medicale, viața pacienților?

I-am dat dreptate. În aceeași măsură în care știu foarte bine că eu am ales să nu mă folosesc de minciună în publicitate și, mai târziu, în marketing. Am înttrebat dacă mă lasă să ajut cu ce știu eu să fac.

Mi-a mai zis o dată unde e important să se ducă banii și i-am zis că am înțeles perfect.

Așa am început colaborarea.

Nu e o constructie pe care să o vezi ca pe palatul din povești care se înalță peste noapte, pentru că eu nu cred în lucrurile ridicate așa.

Mai mult, am vrut să văd dacă și oamenii din jurul meu au aceeași părere ca mine, sau doar mă entuziasmasem eu. Bucuria a venit din mulțumirile lor – fie că mă sunau, fie că îmi lăsau mesaje. Atunci am căpătat încredere și am zis că asta e drumul pe care vreau să apuc.

Și uite așa au trecut aproape 2 ani. Anul ăsta Bio Terra Med a semnat parteneriatul cu Theraclion și eu am fost din nou entuziasmată. Să devii singurul centru medical acreditat să faci tratamente cu ecoterapie pentru toate țările Europei de Est mi se pare nu doar o reușită. Sinceră să fiu, mie mi se pare wow. Sau, cu atât mai wow cu cât totul în țara asta, e pe negativ, pe tensiune și scandal, iar eu refuz acest peisaj. Pur și simplu.

Aflu că vin francezii în țară pentru primele tratamente cu ecoterapie și îmi pregătesc în cap planul de acțiune.

La plecare sunt invitată și eu în Franța, alături de echipa de la Bio Terra care mergea acolo pentru training. Și mă uit la „mama la teroriști” – căci așa am botezat-o eu pe doamna asta pe care nu doar că o admir pentru ce creier are, dar care mă enervează infiorător pentru ce capacitate de muncă are și, mai ales, pentru felul în care mișcă lucrurile. Ea confirmă că voi merge și eu.

Pleacă francezii pe la casele lor, noi pe la casele noastre. Aveam atâta treabă, că n-aveam timp de respirat.

Trec zilele, noi cu treaba noastră.

Cu câteva zile înainte de plecarea în Franța, ieșisem să mai fumăm o țigară înainte de a pleca acasa și povestim de ale noastre. Terminăm, io salut și o iau la pas. „Mama la teroriști” mă strigă, mă întorc și văd că ținea o mână întinsă către mine și în mână avea o punguță din plastic cu ceva în ea, da’ cum io-s cam oabla cu ochii, fără ochelari pe nas, n-am identificat conținutul. Am întins și io mâna, că doar mi se dădea, nu mi se lua.

Am ajuns acasă și m-am apucat de lucru. Pe la 2-3 dimineața îmi amintesc de punguță și zic să mă uit să văd ce-am primit, că de data asta aveam și ochelarii pe nas. 🙂

Erau niște cărți de vizită cu numele meu pe ele și dedesubt scria frumos, nuuuu, nu cum zic io de obicei – „femeie de serviciu pe 3 scări” – ci Marketing Director.

Am notat chestia asta în cap și fără nici o tresărire ori vreun gând legat de asta mi-am continuat lucrul cu un firesc iesit din comun, de parcă n-aș fi fost eu. Peste două zile urma să plecâm în Franța. Păi aveam io vreme de pierdut cu prostii?

Cred că prima dată când am realizat / conștientizat treaba cu noul meu job a fost acum vreo lună, când a trebuit să vorbesc la conferința de presă despre ecoterapie.

De atunci mă distrez în cap la mine cu ideea că „m-au cerut în…nu în căsătorie, ci în job” și mi-s fericita ca o mireasă într-o perpetuă lună de miere, chit că nici nu poate fi vorba de vacanță, că am treabă de nu-mi văd capul. 🙂

Mno, cum ziceam, a fost cea mai faină întamplare din viața mea profesională, so far.

Pe de altă parte, mă distrează foarte tare ideea că o să se roage de mine să ies la pensie, când o veni vremea și io o să le zic „Ntz!”, mai ales că o să fiu și sănătoasă si frumoasă și plină de energie.

Și hai pa că am o grăma’ de treabă!

Vă las „acilișa” și „nește” linkuri, că cititul n-a omorât pe nimeni. 😉

http://bioterramed.ro/

http://bioterramed.ro/blog-de-sanatate/

https://www.facebook.com/EchotherapyEasternEurope/

https://www.facebook.com/CentrulMedicalBioTerraMed/

https://www.facebook.com/groups/goodlife.bioterramed/

https://www.instagram.com/bioterramed/

https://www.youtube.com/channel/UC7jYkJzjNsg4KDtbpTsbGRQ

https://vimeo.com/bioterramed

https://www.linkedin.com/company-beta/15229133

Și să știți că orice semn din partea voastră mă ajută să îmbunătățesc lucrurile. 🙂

 

 

 

Înghețata mamei și cocktail de idei


Nu știu cum să vă spun, dar, după aproape 30 de ani am găsit, în sfarșit, rețeta de înghețată a mamei.

Sigur că acest lucru poate părea, la o privire superficială, o chestiune de o banalitate ieșită din comun, dacă…

-Mama, tu de ce nu stai pe scaun când pregătești ceva de mâncare sau când faci prăjituri?

-Draga mea, cum să-ți spun…doar nefufinele fac treabă stând pe scaun. Știi, treaba făcută din fund e treabă făcută cu fundul.

Îmi făcea cu ochiul și zâmbea într-un fel. Ăsta era codul nostru pentru „am vorbit urât”. Și râdeam amândouă, căci era șotia noastră și numai a noastră.

Zilele trecute voiam să scriu despre dezbrăcarea de sens a noțiunilor, dar uite că înghețata mamei mă ajută să scriu mult mai bine despre asta.

Înghețata mamei…hmmm…a fost frustrarea copilăriei mele și pare-se că abia acum am o șansă să îndrept lucrurile. Cred, sper! 😀

Cum să-ți spun eu?.. De fapt, înghețata mamei, cel puțin de când mă știu eu pe lumea asta, n-a apucat niciodată să-și împlinească menirea. Adică să înghețe, cum ar veni. Nu pentru că mama nu ar fi știut să o facă, dar cred că Aghiuță al copiilor era foarte activ. O data, O SFÂNTĂ DATĂ, n-a ajuns înghețata aia să înghețe.

Începeam degustarea din timpul procesului de fabricație, dar, cum ziceam, Aghiuță ăla era mereu pe umărul meu și mă îndemna să ma duc și să deschid congelatorul la un interval nu mai mare de 10 minute, puțin, cât să verific. Și cum poți verifica înghețata dacă e..înghețată, altfel decât băgând mai întâi câte un deget, apoi câte o linguriță, ca apoi să treci la artileria grea – lingura de ciorbă?! Păi n-ai cum altfel.

Uneori mama  se prefăcea supărată, alteori mai intervenea și tata – Șeful de trib. Nu m-am întrebat niciodată până azi cum de se supărau și cu toate astea nu serveam nici o chelfăneală. Mda…

Oricum ar fi fost, mă mișcam mai repede ca fulgerul și, deși mânjită pe toată fața, negam cu o vehemență ieșită din comun faptul că aș fi dat iama prin congelator.

Și cu toate astea, exista mereu frustrarea care se manifesta strict în secunda în care ajungeam la fundul bolului cu…înghețată, că n-am putut avea și eu răbdare să înghețe ca oamenii. După care, odata cu ultima spălare pe față dispărea și orice urmă de vinovăție, ca prin farmec.

Conchideam de fiecare dată că mama face prea puțină înghețată. Aia-i!

Și ca să leg cu ce voiam să vă zic zilele trecute…

Știți, mama ar fi putut în orice anotimp să-mi facă înghețată și, cu toate astea, o făcea doar în duminicile din vacanța de vară. Era poezia duminicilor de vacanță caniculară.

Spun asta pentru că observ că le faceți copiilor diplome și costumații din alea ca la doctorat încă de la grădiniță ceea ce mă face să vă consider cel puțin stupizi din simplul fapt că așa le răpiți bucuria unor momente speciale. Dezbrăcați și tot dezbracați de sens momentele care ar trebui să fie speciale. Vă mirați că la treij’ de ani sunt deja handicapati, că locuiesc cu voi, că nu știu să facă nimic, că nu știu ce înseamnă cu adevărat să îți dorești ceva, că nu-s în stare să muncească sau să aleagă o meserie? Este din vina voastră! A voastră, a ăstora care vă bucurați că Black Friday ține tot anul în România, care faceți bradul din octombrie și îl mai strângeți în mai, care nu sunteți în stare să vă lăsați copiii să se desprindă de voi de la vârste fragede și vă dați explicații false cum că e prea mic / sensibil / neputincios. Voi îi faceți neputincioși! Sistemul doar completează munca voastră glorioasă. Voi aveți o problemă, nu sistemul, nu copiii voștri!

Este perfect valabilă chestiunea și pentru părinții care își lasă copiii să facă ce vor ei. Nu, copilul nu are discernământul necesar, pentru că nu are experiență de viață. Vă mirați că sunt agresivi la școală sau grădiniță sau că au probleme de adaptare? Voi sunteți cauza!

NU MAI DEZBRACAȚI DE SENS NOȚIUNILE, MOMENTELE CARE AR TREBUI SĂ FIE CU ADEVĂRAT SPECIALE! MERGEȚI LA PSIHOLOG! VOI! NU COPILUL!

Altfel, ce să vă mai spun?… În seara asta am făcut „înghețata mamei”, pentru prima data în viața mea. Am verificat-o până acum de două ori. Dacă nu mă ia somnul mai repede, săptămâna viitoare sunt nevoită să încerc din nou!… :))

Hai pa!

Umblă dezbrăcat pe stradă dacă nu ai nimic de ascuns!


Dacă ți-as spune „mergi dezbrăcat pe stradă, că oricum nu ai nimic de ascuns!” – ce ai răspunde? Sau ai crede că am luat-o eu razna? – că-i mai simplu să vezi că ăla de lângă tine e dus cu capul.

Bref, că n-am chef să scriu azi – când mai dai informații personale despre tine în online, când îți lași telefonul neprotejat sau alte chestii de genul ăsta – „pentru că nu ai nimic de ascuns”, gândește-te la ce am zis în primul paragraf.

Pentru că nici măcar nu e vorba despre ceva de ascuns! Este vorba despre faptul că unele lucruri vrei să rămână ale tale, în sufletul tău, în locul ăla rămas nemurdărit din tine.

De aceea e bine să gândești ce anume vrei să devină public și ce rămâne doar al tău, să prețuiești în momentele tale de aduceri aminte.

N-are nici o legătură cu nici un fel de teorie a conspirației, dacă nici de asta nu te-ai prins până acum. Are legătură cu ceva care se numește mai simplu – intimitate.

Și-atât…

Calatorie bidirecțională și bilingvă (de data asta) – II


N-am apucat sa descarc pozele de prin telefon și tabletă, așa că…liber la înjuături, da’ mai cu grijă ca e vineri și vinerea se ține post.

Așa că încerc să-mi dau seama cu ce ar trebui să pot continua povestea, deși in seara asta nici nu sunt în vreun mare chef de scris.

O să va scriu despre…nu, despre aia nu pot, că tre’ sa pun și poze. Nici despre…pfff, e complicat…

Bine, o să vă scriu despre experiența cu hotelul, că la asta nici poze n-am și nici nu-mi trebuie.

Mă, cum să vă zic io…hotelul, din poze, arăta fain. Realitatea ne-a rupt fâșul.

Situat fix lângă turnul Montparnasse și botezat complet lipsit de imaginație „Montparnasee Saint Germain”, hotelul s-a remarcat prin următoarele:

pula (n-avea) bar. Adică un loc, o bucată de hol…o ceva în care să-ți depozitezi fizicul și să bei o cafea, o citirica ori pur și simplu să stai ca prostu’.

pula (n-avea) frigider în cameră – în caz că vrei să-ți pui și tu o amărâta de apă bere apă, la rece

pula (n-avea) căldură în baie, da’ avea un vâjgăloi de ventilator care te făcea să înveți să urăști, chiar dacă nu te știai capabil de asta; în cameră aveam un fel de n-ar mai fi de aer condiționat pe care a trebuit să îl dăm pe 28 de grade. Celsius. Că mai mult nu știa, că l-am fi dat. Am tremurat cu vorbe. Adânci și înțelepte. Vorbele. Noi nu.

pula (n-avea) telefon în cameră. Nu știu, vere, poate ți se face rău peste noapte și nu reușești să te dai jos din pat și ai nevoie să suni la recepție să cheme ăia vreo salvare. Nimic, rien de rien, nada, nothing! – continuați voi…

Da’ știi cum e…te adaptezi. Și noi oricum nu aveam vreme de stat în hotel, că ne dusesem cu treabă. Așa că în prima zi am fost pe zen. A doua zi, am plecat pe zen. Da’ s-a răzbunat karma.

Venim noi de la birou, fericiți nevoie mare, că am scăpat pe la 3 și nu în creierii nopții. Eram gureși ca vrăbiile. Până am ajuns pe holul camerei. Unde ne-am transformat în ciori. Adică am devenit negri de supărare.

Ușa de la camera noastră, a fetelor adică, era dată în lături. Ne-am oprit că ni se blocaseră rotițele, brusc. Nu numai că nu uitasem ușa camerei dată de perete, dar din camera noastră ieseau 2 bărbați care mai că au dat peste noi, așa de preocupați erau, pesemne de gânduri profund filosofice. Singurul nostru regret (sau mai bine vorbesc doar în numele meu)…așadar singurul meu regret a fost că nu erau și aia niște bunaci futabili. Au contraire. Da’ au contraire la modul extrem aș putea pentru ca să spun.

Când ne-am dezmeticit ne-am îndreptat către cameră. Cu teamă.

Pe jos se vedeau urme de picioare desculțe. Nu pentru că ar fi strălucit podeaua, ci pentru că urmele alea trădau pe cineva care ieșise din duș fără să-și șteargă fizicul cu un prosop, un șervețel, o hârtie de budă, ceva…

Din nou creierele noastre au intrat pe avarie.

După încă niște secunde bune, din baie apare o…doamna, tanti…mă rog, o femeie de gen feminin, cum ar veni.

Bălmăjea un soi de franceză, dar a avut inspirația să se scoată din semne.

Am priceput și noi, într-un târziu, că era menajera. Uite, chiar, nu vă sună tembel de-a dreptul expresia „cleaning lady”? – că mie da. Adică alăturarea de noțiuni – cleaning și lady, pe mine mă depășește mai ceva ca trenurile de mare viteză care la noi nu există, da’ despre care am aflat de pe net. Ca și despre altele. De aflat zic, să nu mă înțelegeți greșit.

De la un punct încolo datul din mâini al femeii care încerca disperată să ne explice ceva a devenit neinteresant pentru noi. Ne-am trântit pe pat, lăsând ușa dată de perete, că poate or mai vrea ceva cetățeni să se preumble prin camera noastră și să ne vadă că avem deschidere să ne integrăm și noi (la dracu’!) în cea Europă. Ne-am deschis telefoane, tablete, care ce aveam la îndemână și ne-am apucat să vorbim despre ședința din care tocmai ieșisem.

Într-un târziu, ză clining leidi a părăsit camera. Noi ne uitam una la alta, fără sa mai articulăm vreun sunet. Doar ne-a bușit râsul care suna ușor isteric, pentru că și oboseala avea ceva de spus în toate astea. Și în râsul nostru în hohote ușa camerei noastre se deschide larg din nou. Inițial nu am văzut nimic, după care ochii ne-au alunecat spre podea. Aproape de ea era femeia de …pardon, ză clining leidi, care făcuse o reverență atât de adâncă încât ajunsese în genunchi, în încercarea disperată de a se scuza. Ei și abia în momentul ala pot spune și eu cu mâna pe inimă că am izbucnit într-un râs de-a dreptul isteric.

Cănd ne-am revenit, tot fără vorbe, ne-am împărțit dusul la baie, strânsul hârtiilor și după aia ne-am îmbrăcat, care cu ce-și adusese de acasă, cât să mai prindem și noi vreo 2-3 ore de plimbare înainte de a pica de tot din picioare.

(…) Alea 2-3 ore s-au făcut mai multe și ne bucuram că o sa picăm cu toții lați la somn, cu speranța ca ziua următoare o să ne preumblăm mai mult prin târg și, eventual, o să băgăm și ceva shopping.

Frânți de oboseală ne-am întors la hotel, dar și fericiți că aplicațiile astea deștepte de-ți măsoară numărul de pași ne declarară învingători și mai multe nu. Adevărul e că eu simțeam că-mi ies picioarele prin creierii capului.

Cineva avusese grijă să ne oprească aerul condiționat din camere, așa că procesul de decriogenrae a durat ceva mai mult, dar nu știu să vă spun cât, că io am adormit lemn. pe la 3, cum îi șade bine oricărui boier – să se culce la ore mici.

(…) Nu știu să vă spun ce anume m-a făcut să sar ca arsă din pat. Poate domnul care a intrat peste noi în cameră, la, nici mai mult, nici mai puțin de 7 ale dimineții.  Noi având camera încuiată, ori cel puțin așa credeam noi…

Și cum experiența mea de vara trecută, din Vamă, când mă trezii io vitează cu gâtul în cuțitul aluia pesemne că începuse să se învechească, Dumnezeu drăguțul mi-a servit un refresh. Așa că io știu doar ca m-am trezit direct în fund urlând atât de tare la nenea care era deja în mijlocul camerei, încât omul a făcut pe el de frică și a rupt-o la fugă. Bine dreaq că nu suferea de inimă, că acu’ scriam și io o carte din pârnaia franțuzească! Om mă făceam, nu alta! Că tot aveam sursă de inspirație de la politicienii pârnăiași de pe la noi.

După care am făcut ceva ce n-am făcut în viața mea – m-am culcat la loc. Io! Moi meme! Desigur, nu înainte să constat gradul de epuizare la care sunt, dacă sunt în stare ca după așa tărășenie să mă întind la loc, în pat și să trag la aghioase.

În următoarele minute o bormașină cu rotopercutor a început să ne cânte. Păi să nu ne simțim noi ca în Romania?!!!!

Pe la prânz m-am mai trezit. Adică m-am dat jos din pat, că dracu’ putea să doramă cu bormașina în cap. Mi-am făcut încet și zen toaleta de dimineața mea și am coborât la recepție.

Recepționerul din dimineața aia – hipster. Bă, da’ genul de hipster d’ăla de-ți vine să-l dai cu dinții de masă de cum îl vezi că-ți deranjeaza peisajul. Io – calmă. Bai, da’ știți cum? Calmă cum nu m-a văzut nimeni până acum. Calmul ăla despre care eu spun că la mine e cel mai periculos, pentru că e semn că s-a trezit criminalul din mine.

Încerc să-i explic tânarului ce și cum se întâmplase în ultimele 24 de ore. În franceză. Io care nu mai vorbisem limba lu’ Voltaire de douăj de ani! Mă rog, nu se pun momentele când sunt atât de nervoasă încât nu-mi mai dau seama că vorbesc în franceză mai fluent decât Voltaire însuși.

Ăla se uită cu o scârbă la mine de parcă ma făcea și pe mine să vomit. Da’ m-am ținut tare! Măh, da’ știți cum?!! Tare, tare!

Până la un punct. Adică fix până la ăla în care hipsterilă-cap-de-gorilă îmi spune extrem de nervos (atenție – io îi vorbisem frumos și calm până atunci, da?!!!!):

– Ați pus semnul cu „don not disturb” pe ușă?

Îi raspund candid și elegant:

– Ntz!

Se uită la mine triumfător și zice:

– Păi dacă nu l-ați pus pe ușă, e normal să intre în cameră.

Io devin proastă în cap, că pe asta n-o văzusem venind, și întreb ca o veritabilă soră a lui Bulă

– Oricine?

– Da, NORMAL!

Ei și atunci s-a terminat gazu’ lu Ioan. Carele, ca o doamnă elegantă, educată și de os boieresc ce mă aflu, mă pornesc a înjura bilingv – franceză / engleză de hotelul și de serviciile și de afacerea lor.

Mă, pe mine dacă mă pui să înjur – știu pe românește, mai știu fuck you pe englezește și mai știu una în ungurește, învățată de pe vremea când ne strângeam la Budapesta pentru rapoartele de țară. Da’ atât! Teoretic! Pentru că realitatea fizico-metempsihotică conjuncturală mi-a demonstrat că mă înșel amarnic. Da’ să știți că în timpul ăsta i-am și explicat omului despre privacy, despre ce și cum …diverse…d’astea de business, că pe mine oricum nu mă duce capul la altceva decât la business.

Frate și din toată avalanșa aia de cuvinte ce mi se încălecau sa-mi iasă pe gură în două limbi în același timp, numa’ ce-l vad pe-al meu că se ridică precum Stefan cel Mare din morți(i mă-sii) și intră într-o buclă de Tourette în care nu zicea decât

– Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! etc etc etc

‘Ai să moară mă-ta!

Băi și cred că în momentul ăla m-am pornit a-i zice și pe românește, dar nu bag mâna în foc că i-am zis numa de business, că parcă țin minte, așa, ca prin ceață, că i-am pomenit și ceva neamuri și organe sexuale, ca să fie orgia demnă de o bună aducere aminte.

După care am pus frână brusc, mi-am luat zâmbetul de divă 13.789.565 și l-am anunțat cu un calm desăvârșit și un zâmet copiat după reclamele de la Blend-a-med-all-in-one-ca-la-șampoane că mă duc vis a vis sa crăp în mine o cafea mare și neagră, după care mă duc la miliție și la protecția consumatorului și după aia dracului. Ăla mai avea un pic și își lua și notițe, astfel că, pentru o fracțiune de secundă m-a bătut gandul să-l angajez ca secretară – că prost e suficient. Da’ m-am abținut, că, dacă am învățat ceva în țărișoara noastră, aia e că proștii te costă cel mai scump.

Mnoah…cam asta a fost și cu ‘otelu’ sufletului.

Da’ să știți că din toată întâmplarea asta m-am ales și cu ceva bun. Mai era un recepționer acolo, pe numele lui Myron. Un copil bun și blând și fain. Am povestit mult cu el în noaptea dinaintea plecării, că n-aveam somn, așa ca am ieșit în curtea înterioară, la fumat. Myron s-a născut în Ucraina. Familia lui s-a mutat în Franța cand el avea 5 ani. Spunea că se simte mai degrabă francez, decat ucrainian, dar că îi e în fiecare zi dor de țara în care s-a născut și de care își amintește vag. E student și muncește la hotelul ăsta ca să-și ajute familia și să-și plătească studiile. Mă, un om așa de cald și de blând, rar am văzut. Și foarte, foarte educat. Un om de pus la rană. Un OM frumos!

Și cum ziceam, mai dați semn dacă vreți să mai scriu foiletonu’ ăsta sau vă plictisesc. 🙂

 

Călătorie bidirecțională – în suflet și prezent (I)


Încă de când am aflat de plecare, m-am apucat să fac lucruri pe care nu le mai făcusem demult, cum ar fi: atacuri de panică, aritmii cardiace, crize de bilă, migrene și multe altele. Insomnii nu, că pe astea le „fac” oricum, da’ cică așa e la geniile cărora le-au murit lăudătorii.

Panica legată de valiză a fost spectacol, în fapt supapa necesară – credeam eu. Oricum, la final, a fost roșie, evident aleasă în momentul în care până și eu am realizat ca Once e în pragul unei căderi nervoase din cauza mea. Sigur că mă distrează să o duc în corzi. De Once zic, pentru că nu m-ar pizdui nici dacă ar pica cerul pe ea, iar eu taman asta vreau să o fac să facă odată. Poate pentru că nu-mi e clar nici acum de ce (dracului) mă suportă de atâția ani, în condițiile în care eu una mi-aș fi rupt dinții demult. Da’ nah…poate de aia e cea mai bună prietenă a mea. Sau, mă rog, nu cea mai bună, că cea mai bună sigur m-ar fi pocnit de câte ori aș fi luat-o razna, dar cu siguranță cea mai veche. Deci, practic, cea mai bună, că una normală m-ar fi trimis demult la origini și și-ar fi văzut de drum. Da’ io cred că asta e din cauză că Once are inima prea bună. Sau, mă rog, că e nebună de legat. De-aia nici nu mă pronunț în momentul ăsta, că mă gândesc să mai las să treacă timpul, ca la vreo sută de ani, așa, ca să mă pot decide ce e cu Omul ăsta în viața mea.

Creierul mi se resetase complet. Singurele chestii care mai existau în el, în creier adică…adică în ala mare care e la fel de mare ca ș-ăla micu’ – erau niste amarâte de flashuri, ș-alea fără prea mare focalizare, că io dacă-s chioară, mai nou, prin inducție gândesc și mai greu ca de obicei, care obicei e deloc. Secvențe mai proaste decât pe peliculele de la începuturile cinematografiei de pe la școală, de pe la job, de pe vremea când eram și eu om care trăia civilizat și nu doar simplu supraviețuitor blazat, totul într-un carcalete de zile mari.

Si-a dat Dumnezeu drăguțul de mi s-a înțepenit orice miscare a gândurilor fix cu cateva ore să mă aburc în avion, fapt pentru care consemnez, onorat auditoriu, că am fost maimuța perfectă. Mă rog, mai mult ca perfectă, că apucasem să-mi fac unghiile, chestiune care contează în economia oricărui eveniment de importanță majoră.

Aeronava Tarom e una de prin anii ’70 (cu puțin noroc) și merge cum mergea șareta cu care mergeam la Smârdan când mă duceam la ferma lui unchi-miu, care nici nu-mi era unchi, de fapt, dar așa e cu boierii – pot avea ce neamuri vor ei.

Echipajul urlă a sărăcie și dezgust. 2 stewardese și un stewart. Costume ponosite, voci blazate, machiaj – mult, prost și fără efect – detalii care te fac să te gândești că ar trebui să faci cumva să scoți masca de oxigen și să ți-o pui pe figură, preventiv. Și să-ți dorești ca în caz de vreo neîntâmplată, să se termine repede totul, să nu crăpi ca prostul în chinuri.

Nu înțelege absolut nimeni nimic din instrucțiunile lor și oricum nu pare nimeni interesat. Și chiar asa – de ce naiba să te intereseze ceva ce oricum nu are absolut nici o relevanță în caz de Doamne fere?!…

Pilotul, însă, mare om, mare caracter. Și nu dezminte nici măcar cu un milimetru ce se spune despre piloții români – că sunt foarte buni. Jos pălăria! Îmi pare rău că nu i-am reținut numele, din simplul fapt că n-am înțeles nimic din ce bălmăjea stewardesa trecută binișor de 50, că l-aș fi menționat aici. Nu că v-ar fi interesat pe voi, dar cred că s-ar fi bucurat să afle, fie și accidental, că cineva îl apreciază.

La Paris, încă de pe aeroport s-a schimbat kalimera. Dincolo de zâmbete, tensiunea te izbea în moalele capului. Mă rog și nenumaratele controale, precum și avertismentele permanente legate de grija la buzunare și bagaje. Și noi, știindu-ne cu musca pe căciulă, adică venind dintr-o țara cu un renume tocma’ bun prin cea civilizație, parcă resițeam cu atât mai mult amenințarea din spatele avertismentelor. Și da, e al dracu’ de frustrant!

Am ieșit ca disperații la o țigară și ne-am zis unii altora cum să nu luăm țepe în aeroport, de la taximetriști. Eram, să moară Țaca, ăi mai docenți din Univers. Până ne-a făcut unu’ de ne-a ascultat cu urechea, nu alta, și-am plătit pe taxiul lui mâncarea noastră pe două zile, că am zis că nu o ardem pretențios.

Algerianu’ vocal nu glumă. Mie mi s-a terminat gazul în momentul în care îl aud că zice

– Ceaucescu, I know! He was the best president for Rumania!

‘Ai să moară mă-ta! Da’ mâna pe o carte mai punem și noi sau o ardem pe #rezist, că e pe val?!!!

Io am ales să cedez și să nu-l dau cu dinții de volan, că oricum eram în spate și mă străduiam doar să-mi conving creierul să se miște măcar de la Văscăuții din Vale la ăia din deal, da’ algerianu’ a rezistat, futu-i ceapa mă-sii de viață și de trend în care scroafa urcată în copac face legea!

Urmarea în numărul viitor, când o să vă mai dau și cu poze. Desigur, daca vreți să aflați și urmarea ați putea să vă exprimați printr-un comentariu, aici sau pe FB… Ca să eficientizăm, zic, și să nu vă plictisesc cu prostii, că vă știu ocupați.

 

 

Tuși – originile contorsionarilor interioare ale unei matusi de rit nou


Mnoa si daca nu v-am zis, io de la nepoata-mea am primit doo complimente foarte tari: unul cand era ea (cred) prin clasa a VIII-a si mi-a zis ca ea ma iubeste pentru ca de fiecare data am varsta ei si al doilea, cand era deja studenta – si mi-a zis intr-o seara, asa, pe nepusa masa „tușșșșiiiiiiii, esti dubios de draguta”.

De faza cu „tuși” nu cred ca v-am zis. Pe scurt, e asa: ea mi-a zis toata viata ei pe nume. Io i-am zis toata viata ei in toate felurile. Ma rog, șerpișor am incetat sa ii mai spun cand mi-a zis ca nu ii place. Cred ca era prin clasa a IV-a. Da’ in rest, i-am zis in toate felurile. Da’ ea a stiut mereu, poate si din tonul meu, ca asa puteam io sa-mi manifest iubirea fata de ea. Ca in rest nu stiu om cu care sa fi fost mai dura in viata asta, altul in afara de mine. Da’ io-s mandra si ca am fost asa a dracu’ cu ea. Ca mai bine o calesc eu, pentru ca mai dur ca mine nu poate sa i le dea nimeni, asa ca tot ce va primi la categoria nasoale o sa i se para mult mai simplu de dus, chiar daca pe moment nu ar parea asa.

In fine, revenind (Doamne, pana si pe mine ma obosesc uneori propriile paranteze care sunt prea lungi, desi au o logica), ideea e ca subconstientul nostru ne face sa avem anumite tipuri de reactii. Pentru ca am fost educati intr-un anume fel sau nu. Ideea e ca ea era in perioada de „renastere”. Adica proaspata studenta si incerca teritorialitatea cu mine. Din nou. Pentru a „n”-a oara. Da, stiu, e paradoxal pentru un om cu temperamentul meu sa aiba atata rabdare!

Si numa’ ce ma trezesc intr-o seara, in timp ce eu gateam si ea freca duda, ca incepe sa-mi povesteasca ceva la modul urmator:

– Tuuuuuușșșiiiiii, azi…bla, bla, bla… – ca dracu’ mai auzea ce zice ea acolo. In interiorul meu clocoteam, caci stiam exact de unde ii vine faza asta si ca e un test, asa ca am respirat adanc, mi-am amintit de parfumul Medelenilor lui Teodoreanu si asta m-a ajutat sa ma calmez pe loc.

Asa ca, in pofida asteptarilor, m-am intors toata numai un zambet catre ea si am continuat discutia absolut firesc, ca si cum nici nu mi-ar fi venit sa o joc in picioare.

Si-a capatat glasul cu greu, pentru ca socul a fost mare si a mai baiguit ceva, in tacerea mea atenta si interesata, desi nici eu nu auzeam ce imi spune si, la un moment dat, i s-a terminat brusc gazul. A facut o pauza, dupa care

– Auzi?

Io, in gand: nu, in pana mea, ca nu m-am spalat in urechi de cand mama m-a facut si-asa-mi vine sa-ti ard dooua palme peste bot, dar ma abtin ca-s o doamna, incat pot sa aud si ce urmeaza.

Si pe gura: î?….

– Da’ pe tine nu te deranjeaza ca iti spun „Tuși”?!!!!!!!!

(mi-am pus zambetul mantie, da’ jur ca am vrut sa-i dau una peste gura)

– Draga mea, mie poti sa-mi zici si „fa”. Atata vreme cat o zici cu iubire reala, atata vreme cat asta e respectul pe care ti l-am castigat in atatia ani de cand ne stim, atata vreme cat eu atata merit din partea ta, mie imi e indiferent cum imi spui.

Pauza. Lunga. Stop respirator aproape.

Eu gateam in continuare, dar jur ca daca mi-ar fi sunat telefonul in secunda aia pizduiam indiferent cine ar fi fost. In exterior miscarile erau analizate si voit relaxate. In suflet, furtuna. In inima – sange. Tarana de-as fi muscat mi-ar fi fost mai usor, atata durere simteam!

O voce scazuta se aude

– Da’ stii…io nu am zis-o cu rautate. Adica mie imi place tare mult cum suna „tusi”, doar ca pana acum toata lumea s-a enervat cand am incercat sa folosesc apelativul asta. Chiar, tu de ce nu te-ai enervat?

Ei, pe bune! Eram in spume, in realitate, in fractiunea aia de secunda, dar tot Medelenii m-au salvat.

– Simplu: pentru ca am simtit ca desi ai vrut sa ai o rautate la adresa mea sufletul tau nu te-a lasat.

A sarit in sus de bucurie.

– Nuuuu, chiar chiar n-am vrut sa fie asa!

Nu, ma, si io tot cu paiul pe conducta am venit, sa stii!

Dar am ales sa rad. In hohote. Si pe bune. Am luat-o in brate

– Doamne, tare proasta mai esti uneori!

A izbucnit in plans amestecat cu ras

– Stiiiiu! Da’ ma ierti? Nu am vrut sa fiu rea…mie chiar imi place cuvantul „tuși”

– Atunci, asa sa fie!

– Si chiar nu te superi? – si mirarea ei era inocenta si curata

– Hai, nu fii proasta! – ziceti voi ca nu stiu sa fiu draguta!

De atunci ea n-a mai fost proasta, iar eu am devenit „tuși” cu acte in regula.

Si cu toate astea, in seara asta voiam sa va povestesc despre altceva…dar o s-o fac maine, daca-mi amintiti! 🙂 E o amintire din copilarie, cu romani, turci, tatari, rusi si tigani – despre ce cred maturii si cum reactionam noi, copiii. 🙂 Da’ m-am luat cu vorba si-am uitat. V-am zis ca am o varsta. Si am si o functie – „TUȘI” 😉

Mesaj final pentru prietenii care ma stiu din viata reala: ba, manca-mi-ati curu’, d’aia is io prietena cu copiii vostri – ca-s misto rau si asa dusa cu pluta!

Pentru prietenii virtuali – sa stiti ca io-s o doamna, in pana mea! :)))))))

For my English speaker friends: don’t try to translate my stories with Google translate! ‘Better ask me for translation! 😉