False asteptari


Habar nu am ce am visat, cert e ca la sfarsit, inainte de trezire cineva imi spunea:

„Azi e prima zi din cea mai mare aventura a vietii tale”.

Dupa care am simtit cum mi se cutremura casa, iar bubuiturile in poarta ma asurzeau si am sarit ca arsa din pat. La 8. Dioda se dadea de ceasul mortii, calare pe poarta.

Ies si urlu:

– Cine-i? – ca proprietarul nu ma lasa sa pun sonerie, ca „pentru cablu, trebuie sa dam gauri in pereti”.

Mi se raspunde

– Baiatuuuu cu luuuuminaaaa.

Nu fac priza cu realitatea si mi se da calendarul peste cap

– E Pastele?

Nu astept raspuns, ca ma enerva cainele la cum putea sa faca, asa ca trag repede o textila pe mine si ies sa-l aduc pe Dioda in casa si apoi sa ii deschid omului. Dioda nu se lasa dus de la poarta, asa ca prind una din mingile de prin curte si zvarlu dupa el. El intelege ca e de joaca si nu intelege daca sa lase poarta in pace sau sa prinda mingea sa ne jucam. Il alerg un pic prin curte, fix cat sa ma umplu de spume si reusesc sa-l blochez si sa-l bag in casa.

Vine omul, face poza la contor si pleaca. Nu stiu cat am fost eu de coerenta. Mai stau un pic in pat, imi spun.

Suna telefonul. Uitasem ca il rugasem pe un prieten sa sune sa ma trezeasca. Ii raspund coerent si bag cornul in perna. Ca parca stie el ca nu m-am trezit!

Fabrica mortii – aka azilul de batrani de langa mine – intra in actiune. Mai intai urla ingrijitoarele. Apoi batranii. Apoi iar ingrijitoarele care ii ameninta ca ii omoara. Apoi o bormasina.

Apoi suna iar telefonul. La care nu raspund. Il pun pe silent.

Nu mai pot sa dorm. Ma dau jos din pat, imi fac o cafea. Nu-mi aud nici gandurile din pricina bormasinii.

Ma gandesc doar ca nu am fost deloc inspirata sa nu intreb vocea aia, asa, ca Moromete

– In ce sens?!!!

Auzi tu, „prima zi din aventura vietii mele”.

Exista vreun birou de reclamatii? As vrea sa spun ca vocea din vis nu parea amenintatoare si nici aventura aia de care imi vorbea nu parea a fi…asa cum a inceput aceasta dimineata de luni… Mi-a creat false asteptari si exista lege care pedepseste publicitatea mincinoasa. Ei comedie! :))

Hai saptamana misto sa avem, ca tot raul e spre bine!

Scrisul de mana si efectele terapeutice


Dintru bun inceput tin sa va spun ca nu o sa scriu aceasta postare cu diacritice. Pentru ca pentru mine este un efort suplimentar si, de foarte multe ori in loc sa scriu de placere ajung sa scriu cu nervi.

Pe aici am mai scris de foarte multe ori despre scrisul de mana, despre exercitiile de caligrafie, despre „side effects” ale tehnologiei si drumul nostru spre handicapare, despre importanta scrisului de mana pentru creier.

Azi o sa reiau tema, pentru ca, de curand am gasit un articol despre „morning pages” si am descoperit ca pe youtube este plin de tot felul de filmulete pe tema asta. Articolul este asta: http://www.inoza.ro/ritualul-care-iti-schimba-viata/

Asadar, scrisul de mana:

  1. Este un efort pentru creier, pentru ca:
    • te face sa gandesti mai mult la cuvintele pe care le folosesti
    • nu exista tasta de delete si, crede-ma ca, dupa ce tai cuvinte sau fraze o sa resimti acut frustrarea ca pagina din fata ta arata ca dracu’.
    • scrisul in sine, ca actiune mecanica, este un efort nu doar pentru mana cu care scrii, ci si pentru creierul tau care are tendinta sa o ia la galop, iar mana nu are puterea sa tina ritmul. In momentul in care creierul tau va face efortul sa incetineasca iuresul gandurilor si sa se sincronizeze cu mana, atunci lucrurile incep sa se aseze in tine, deopotriva in plan mental si emotional.
    • pentru cei care nu sunt obisnuiti sa stea la masa sa scrie, efortul este cu atat mai mare, pentru ca implica si reposturare fizica. Ai sa te prinzi foarte repede daca ai o pozitie gresita la masa, atunci cand scrii, pentru ca o sa-ti urle toti muschii, crede-ma!

 

2. Este cel mai bun exercitiu pentru creier pe care il poti face gratuit, in epoca noastra

  • in epoca in care totul este tehnologizat si ti se dau mura in gura tot felul de chestii, desi nu pare, creierul lancezeste. Uita sa faca diverse conexiuni, uita sa nu mai fie multitasking, concentrarea pe o chestie punctuala devine un efort etc.
  • scrisul de mana – indiferent de forma in care e practicat, la fel ca si caligrafia, reeduca creierul. O sa fiti foarte surprinsi sa descoperiti ca va da drumul unui adevarat robinet de creativitate! O sa fiti si mai surprinsi sa descoperiti ca facand astfel de exercitii creierul vostru va realiza mult mai repede conexiuni intre informatiile stocate, va deveni mai elastic, daca vreti

 

3. Ce beneficii are scrisul de mana?

  1. pai…depinde ce exercitii faceti…
    • daca va place sa scrieti pur si simplu, facand niste exercitii zilnice de scris de mana sau caligrafie, puteti sa reusiti sa va exprimati mai usor, mai fluid, dar si sa va creasca nivelul de creativitate, indiferent de meseria pe care o practicati.
    • daca aveti probleme nerezolvate „din urma” puteti face exercitiul de a scrie scrisori. Pana cand scrieti aceste scrisori? Pana cand scoateti totul din voi iar problema respectiva nu va va naste nici reactii (sau emotii ) pozitive nici negative. Pur si simplu o sa deveniti „reci”, simtitnd in interiorul vostru ca dupa ce ati scris si ati tot scris, uneori cu nervi alteori cu umor, ati scos din voi tot ce era de scos, dar ati si inteles ce era de inteles.
    • La fel de bine puteti sa tineti un jurnal si sa va propuneti ca la un interval de 3 luni sa recititi din urma ca sa intelegeti si mai bine ca ati facut o multime de pasi.
    • morning pages este foarte util pentru ca va curata mintea de gunoi si va „aseaza” pe ziua respectiva, crescandu-va gradul de concentrare, va ajuta sa va prioritizati activitatile si sa va urmariti obiectivele pe termen scurt, dar si pe cele pe termen lung si sa actionati in directia indeplinirii lor mult mai eficient.
    • ceea ce eu numesc „paginile de seara” – sunt acele pagini care va fac sa evaluati cum v-a trecut ziua, ce ati facut, ce nu ati apucat sa faceti, unde puteati sa fiti mai eficienti etc. Dar, in aceeasi masura, pentru ca e seara, va inspira sa scrieti povesti. Scrieti povesti despre visurile voastre! Eu chiar va incurajez sa faceti asta! Nu le scrieti pentru altii! Scrieti-le pentru voi! O sa vedeti ce misto o sa va fie odihna dupa ce faceti asta.
  2. un al doilea beneficiu este ca si randurile de dimineata si cele de seara si scrisorile au o „cerinta” – si anume aceea de a nu va gandi dinainte la ceea ce vreti sa scrieti, ci pur si simplu sa o faceti. Adeseori m-am gasit in fata foii de hartie cu senzatia ca nu am ce sa scriu. Si mi-a luat cateva minute bune, de fiecare data, pana sa pun mana pe stilou (chiar, va recomand sa scrieti cu stilou sau creion, NICIODATA cu pix, indiferent de calitatea lui), dar si cand am asezat penita pe hartie si „am lasat mana sa scrie”, ai, sa te feresca Sfantul! Credeam ca nu ma mai opresc si ma minunam de fiecare data de cat de multe scoateam din mine. Iti vine sa injuri? Foarte bine – fa-o! Iti vine sa bocesti? Foarte bine – fa-o, dar in scris! Iti vine sa urli de fericire? Foarte bine! Fa-o, dar tot in scris! Scrie fix cum iti vine, nu sta sa gandesti inainte, nu-ti pune bariere. Oricum caietele alea sunt doar pentru tine si doar ale tale! Sunt evadarea ta, sunt universul tau, sunt supapa ta ca sa poti sa-ti cureti viata si sufletul!
  3. scrisul de mana este terapie curata – in afara de faptul ca veti constata, in timp, ca sunteti mult mai calmi, mai asezati, mai concentrati si mai creativi. Va reechilibreaza energiile, ajuta la reglarea circulatiei sangvine (preponderent cea cerebrala), la reglarea tensiunii arteriale, la echilibrarea functiilor cardiace si ale plamanilor, reposturare (musculatura corpului lucreaza mult mai intens cand stati la masa in pozitia corecta de scris, adica 10 cm de la marginea mesei la corpul vostru, spate drept, picioarele – la genunchi unghi de 90 de grade la fel ca si intre picioare si trunchi, caietul pus drept nu inclinat mai mult de 10 grade la stanga / dreapta in functie de mana cu care scrieti), picioarele puse pe ceva care sa le inalte de la sol cu 10-15 cm si picioarele niciodata tinute unul peste altul, ca nu traim in jungla! 🙂 )

Am incercat sa scriu cat mai pe scurt lucruri care sa va ajute, iar daca va vor fi de folos, eu nu pot decat sa ma bucur! 🙂

Si nu uitati, scrieti cu stilou sau creion, NICIODATA CU PIX! Si scrieti IN FIECARE ZI! 🙂

Astept de la voi feedbackuri incepand de fix peste trei luni! 🙂

‘Ai va pup de nu va vedeti! 🙂

 

 

Cum am aflat io că-s asexuată


Mă rog, la fel de bine, titlul acestei povești ar fi putut fi „Cum să depizdifici o femeie”, dar îmi tot suflă voci pretențioase din auf că cică nu-i frumos să vorbești ca birjarii. De parcă ar mai exista vreun birjar în tot târgul ăsta!… În fine…

Nu știu cum se face, dar mai toată viața mea am trăit în găști de băieți. Sau, mă rog, cu foarte puține gagici. Poate de aia mă strâmb și acum când aud „hai să ieșim în club, ca fetele!” Pana mea, încă nu-mi plac femeile în acel sens!

Mă rog…și eu fiind de cele mai multe ori singura gagică în găstile mele, auzeam și ce nu voiam să aud. Pe de o parte mi-a prins bine, pe de altă parte nu, dar acum nu analizăm asta, că nu e relevant.

Și ies într-o seară cu niște prieteni să povestim, că nu știu ce era foarte important de era musai să ne vedem. Doar că, așa cum era de așteptat, ni s-a sculat apetitul de chefuială și, previzibil, ne-am apucat de făcut tur de crâșme, după ce-am terminat noi discuțiile importante.

Și ne distram și ei începeau să melițe câte o gagică și tot așa. Modelul binecunoscut dealtfel: mamă, ce cur are! mamă, ce țâțe are! mamă, ce i-aș face! etc

Și spre dimineață am zis noi să ne amintim de studenție și ne-am cărat în Club A. Oricum nu conta că ajunsese un jeg sinistru, că nah…chefuisem până atunci, nu ne-ncurcasem! Și după ce-o arsesem toată noaptea pe whisky, ne-am gândit noi – cu ultimul neuron viu, că ar trebui să ne adaptăm locului, așa că ne-am luat, nici mai mult, nici mai puțin, decât bere. Care este. Măcar să știm de ce aveam să înjurăm joburile, câteva ore mai târziu.

Și ne distram privind chinuiturile alea de epigoni și, evident, s-a ajuns la capitolul „ei, comentând nimfele din A”

Și io mai beam o gură de bere și mă mai abțineam sa nu le fmc…zic ceva de dulce și tot așa, că io-s o fire răbdătoare…până la un punct…

Punct la care îmi iau sticla de bere în mână, mă dau un pas înapoi și răcnesc cât mă țin bojocii:

– Bă, porcilor! Aia are țățe, aia are cur, aia e nush ce, aia e nush cum, da’ io ce pana mea îs, măh?

Șoc și groază. Li s-a oprit respirația. S-au întors șocați spre mine ca și cum atunci mă vedeau pentru prima dată în viața lor. Unul dintre ei pare că-și vine mai repede în fire, se scutură și-ntreabă:

– Ce-ai, mă, de la ce te-ai luat?

– Io….Io ce sunt, mă?!!!!

Se dă un pas înapoi ca să se uite mai bine la mine. Pare nedumerit. Nu mă întreb de ce și nici ce urmează să mă lovească.

Întinde mâna în care ținea berea spre mine, mirat cumva, și, după ce o flutură de câteva ori prin aer, ca și cum ar vrea să exprime ceva, reușește să articuleze tărăgănat, ca un lăutar beat și obosit

– Tu?!!! Tu, mă?!!!! Păi… tu ești cea mai bună prietenă a mea, făi!

Auzim cu toții declarația, ne uităm unii la alții și ne bușește un râs d-ăla până la sufocare și decidem, în sfârșit, că e cazul să ne ducem (dracului) acasă, să mai apucam aproape două ore de somn până să ne ducem fiecare pe la jobul lui…

A doua zi, mai spre seară așa, cand deja se mai lăsase mahmureala dusă ca urmare a multiplelor cafele și pastile cu magneziu îl sun pe prietenul cu pricina

– Și….deci io-s asexuată…

Și-nchid. Și suntem tot foarte buni prieteni și-n ziua de azi. 🙂

Și gata! :))

Cateva reguli de bun simt


Am tot amanat momentul sa scriu acest post, dar deja nu se mai poate, asa ca, iata:

Daca imi citesti blogul sau imi urmaresti pagina de Fb

Daca nu ma stii din viata reala sau ma stii doar ca ne-am intersectat fizicurile prin aceleasi locuri

NU

  1. Nu te autoinvita la mine acasa! E semnul cel mai clar ca nu imi vei calca NICIODATA pragul! Oricat de „haioasa” ti-as parea. Din mult prea mult bun simt o sa evit autoinvitatia ta sau o sa-ti dau un raspuns evaziv. Daca nu te opresti, eu stiu sa cobor la orice nivel, asa ca te voi baga cu cea mai mare usurinta in pizda ma-tii. Nu-s hotel, nu ma trag de sireturi cu tine si, in principiu, daca nu-ti stii locul voi avea rabdare cu tine, pana la un punct. Dupa care o sa zici ca te-a calcat trenul si mai bine nu ajungem in punctul asta.
  2. Nu imi da mail sa-mi spui ce crezi tu despre ce am scris eu pe blog, nu-mi da sfaturi si nu ma trage de urechi. Ca nu ma intereseaza. Va urma ce am scris la punctul 1.
  3. Nu te lasa inselat sa crezi ca daca mi-am rupt din si asa putinul timp pentru a-ti raspunde la un mesaj, asta e semnul ca ai ce fute. Ca nu ai! Pentru mine e doar semnul ca te las fara oute cat ai clipi din ochi. Tot pentru ca…ce am scris la punctul 1.
  4. Daca iti faci pacatul sa imi gasesti numarul de telefon pe net, nu ma suna! Te rog, nu ma suna! Detest sa aud un imbecil care rade si ma intreaba „ghici cine e” si raspund…accordingly, de-o sa te usture curu’ trei luni!
  5. Nu ma intreba ce zodie sunt sau ce inaltime am sau ce barbati imi plac, pentru ca..vezi punctul 1. Adica te bag in pizda ma-tii! Din simplul fapt ca asta imi arata cat de lipsit de creier esti.
  6. Blogul asta e un blog personal, mai degraba pentru prieteni, mai vechi si mai noi. Daca simti ca nu rezonezi, pleaca! Unde vrei tu, da’ pleaca!
  7. Revenind la faza cu autoinvitatia, lucrurile sunt simple – oricat de educat ai incerca sa o arzi, in momentul in care te autoinviti la mine acasa arata exact ce esti – un bou. Casa mea este o casa cu usi deschise pentru cine vreau eu. Inclusiv pentru cei care imi citesc blogul, dar care au trecut deja de niste filtre si care, ce sa vezi, mi-au devenit foarte buni prieteni in timp. Si care nu vin la mine pentru ca n-au ce fute!

Azi ma rezum la aceste puncte.

Voi, prietenii mei, va rog din suflet sa ma iertati pentru aceasta postare, dar era necesara.

Cea mai mișto cerere în…job


Nu mai știu până la ce vârstă ziceam că gata, nu prea mă mai poate surprinde nimic pe lumea asta. După cum am stabilit deja, Dumnezeu drăguțul are un simț al umorului ieșit din comun și, de multe ori, ciudat. Așa că… never say never. 😉

În urmă cu 2 ani…zic să încep cu începutul, totuși, povestea asta… așadar, în urmă cu 2 ani problemele mele cu ochii s-au agravat la modul la care nu mai puteam să-mi găsesc scuze și să amân o consultație serioasă. Așa că am cerut recomandări în stânga și-n dreapta – de pe la prieteni obișnuiți și prieteni medici, am căutat comentarii pe net și, în cele din urmă am hotărât să merg la clinica pentru care primisem cele mai multe recomandări.

Am fost, am plătit și am plătit extrem de scump această alegere. În afară de prețurile clinicii respective, la japcă, am plătit cu cateva luni care mi-au transformat viața în coșmar. Ajunsesem să leșin pe stradă, în continuare nu vedeam cum trebuie…Am mers de câteva ori la clinica respectivă în încercarea de a „vedea” ce se întâmplă. De fiecare dată plecam înțelegând că e vina mea, că sunt prea prințesă și că trebuie să sufăr până mă hotărăsc să ma adaptez. Și plecam de acolo cu sentimente amestecate – de neputință, de enervare și de umilință. Până în ziua în care am leșinat pe trecerea de pietoni din Piața Victoriei și-am zis „stop! ceva chiar e în neregulă și nu cu mine!”.

Am mers din nou la acea clinică și am pus piciorul în prag. Ceva i-a speriat, căci au început să verifice, că nu erau nici fericiți să-mi dea înapoi cele multe sute de euro plătite până în momentul acela.

Și în paralel m-am apucat să verific și eu și spumele m-au apucat cand am identificat diagnosticarea greșită și scuza doctoriței în încercarea de a se dezvinovăți: „Am geșit când am copiat rezultatul dat de un aparat în fișa dumneavoastră și de aici tot restul lanțului de greșeli, dar se mai întâmplă”. Sigur că se mai întâmplă. Până la urmă, oricât de ciudat vi s-ar părea, medicina evoluează și ca urmare a unor greșeli, dar asta era o chestiune care depășea o eroare medicală. Pana mea, dacă nici copy / paste nu ești în stare să dai!…

În spume am plecat de acolo și m-am chinuit vreo 2-3 luni să îmi recuperez banii.

În fine, la un moment dat mă întreabă cineva de ce nu mă duc la Bio Terra Med. Am pufnit în râs. Locuisem pe strada cu clinica ata niște ani și eram ferm convinsă că nah…zona Primăverii…păi tre’ să aiba ăia niște scoruri de să te lase nervii și puterile. Sunt contrazisă. Au mai trecut niște luni și tot nu reușeam să capăt o recomandare bună. Și-am zis din nou stop si m-am luat la întrebări pe mine:

-Bă, de ce ești tu tâmpită?

-Nu știu, poate că de frică

-Frică de ce anume?

-Nu știu…fără obiect…

-Toată viața ta ai experimentat, de cele mai multe ori pe pielea ta. Ce dracu’ te blochează acum?

-Prostia și lipsa de educație, că dacă nu m-aș fi transformat într-o cizmă, probabil că m-aș fi dus până acum de un milion de ori la controale și nu numai la ochi.

Și-n timp ce îmi dădeam singură răspunsul ăsta, în capul meu s-a făcut lumină. M-am dus până la Bio Terra Med, că tot eram prin zonă și mi-am făcut programare la oftalmologie. Aveam să aflu că oftalmologia se află în alt sediu al lor, pe Grivița, aproape de Victoriei și că, ce să vezi, prețul consultației era la jumate față de clinica unde fusesem diagnosticată și tratată greșit. Mda, deci mama iar a avut dreptate „draga mamei, două lucruri sunt cele mai scumpe pe lumea asta – prostia și domnia – căci ambele se plătesc foarte scump”…

Pe doctoriță o cheamă frumos: Taină. E blondă, nu foarte înaltă, cu o voce blândă care îți face bine, mai ales când ești stresat. Constat că numele i se potrivește la marele fix. De la recepție, de când îmi făcusem programarea, fusesem instruită că va dura ceva mai mult de o oră, că trebuie să vin fără mașină. Mi-a făcut control și cu și fără atropină, mi-a explicat pe limba mea de ne-medic tot ce făcea și, mai ales, de ce. M-a verificat și cu și fără aparate, ba chiar a făcut și double check și, cel mai important lucru, nu s-a grăbit să îmi pună un diagnostic. Aveam să aflu că există suspiciunea de glaucom la ambii ochi, chestie pe care o auzeam pentru prima dată în viața mea și mi-a prescris o rețetă pentru ochelari de vedere, dar și o listă întreagă de analize pe care le mai am de făcut pentru a stabili diagnosticul final.

Dincolo de faptul că scăpasem de un stres și dădusem peste altul, m-am bucurat că nu s- a repezit să-mi arunce un diagnostic, să-mi ia banii și să mă trimită acasă, dar și că, ce să vezi, cu noii ochelari m-am înțeles din prima, dovada că și acum, după atâta timp, îi folosesc cu succes.

În următoarele două luni am tot stat de vorbă cu mine și așa am decis că e cazul să mă reeduc și să-mi fac eu controale preventive din creștet până în tălpi. Nu tot ce am aflat a avut darul să mă bucure, dar măcar aflasem cum stau, până la urmă, căci dacă eu nu am grijă de mine și se întâmplă, Doamne fere, ceva, n-are cine avea grijă de mine și nici nu vreau să fiu cuiva povară.

Ideea e că, pe măsură ce mai făceam un control și mai cunoșteam un medic din Bio Terra, eram din ce în ce mai surprinsă, ca să nu zic șocată și din ce în ce mai nedumerita – cum e posibil ca în România…în România asta de-o simțim pe pielea noastră în fiecare zi, să găsești un loc cu atâția oameni mișto și din punct de vedere profesional și din punct de vedere uman. Asta era o chestiune care mă intriga.

Și cum perioada mea de „căutat de toate cele” presupunea multe vizite, iar eu mă împrietenesc repede cu oamenii, am zis să dezleg misterul.

Mai mergeam la un control, mai stăteam cu fetele la o țigară, d’astea…

Aveam să aflu că acolo „capul răutăților” e o tipă de vreo treizeci și ceva de ani – deopotrivă inima și creierul întregului organism Bio Terra Med. Și am fost curioasă să o cunosc, lucru pe care l-am rezolvat în doi timpi și trei mișcări.

Știi cum e să dai peste una ca tine, dar având avantajul vârstei – ca atare mult mai tare ca tine? Îți spun eu – cel puțin ciudat. De la bancuri am trecut rapid la chestiuni serioase, că io-s, cum știți, de o delicatețe ieșită din comun.

-De ce naiba nu vă știe lumea?

-Ne știu cei care trebuie – și zâmbește. Și zâmbește cu toată fața și cu niște ochi de un albastru extraterestru de-a dreptul. Zi și tu ce crezi că era mai important – să bagam banii în echipamente și pregătirea oamenilor sau în publicitate, fără să ne intereseze neapărat calitatea serviciilor medicale, viața pacienților?

I-am dat dreptate. În aceeași măsură în care știu foarte bine că eu am ales să nu mă folosesc de minciună în publicitate și, mai târziu, în marketing. Am înttrebat dacă mă lasă să ajut cu ce știu eu să fac.

Mi-a mai zis o dată unde e important să se ducă banii și i-am zis că am înțeles perfect.

Așa am început colaborarea.

Nu e o constructie pe care să o vezi ca pe palatul din povești care se înalță peste noapte, pentru că eu nu cred în lucrurile ridicate așa.

Mai mult, am vrut să văd dacă și oamenii din jurul meu au aceeași părere ca mine, sau doar mă entuziasmasem eu. Bucuria a venit din mulțumirile lor – fie că mă sunau, fie că îmi lăsau mesaje. Atunci am căpătat încredere și am zis că asta e drumul pe care vreau să apuc.

Și uite așa au trecut aproape 2 ani. Anul ăsta Bio Terra Med a semnat parteneriatul cu Theraclion și eu am fost din nou entuziasmată. Să devii singurul centru medical acreditat să faci tratamente cu ecoterapie pentru toate țările Europei de Est mi se pare nu doar o reușită. Sinceră să fiu, mie mi se pare wow. Sau, cu atât mai wow cu cât totul în țara asta, e pe negativ, pe tensiune și scandal, iar eu refuz acest peisaj. Pur și simplu.

Aflu că vin francezii în țară pentru primele tratamente cu ecoterapie și îmi pregătesc în cap planul de acțiune.

La plecare sunt invitată și eu în Franța, alături de echipa de la Bio Terra care mergea acolo pentru training. Și mă uit la „mama la teroriști” – căci așa am botezat-o eu pe doamna asta pe care nu doar că o admir pentru ce creier are, dar care mă enervează infiorător pentru ce capacitate de muncă are și, mai ales, pentru felul în care mișcă lucrurile. Ea confirmă că voi merge și eu.

Pleacă francezii pe la casele lor, noi pe la casele noastre. Aveam atâta treabă, că n-aveam timp de respirat.

Trec zilele, noi cu treaba noastră.

Cu câteva zile înainte de plecarea în Franța, ieșisem să mai fumăm o țigară înainte de a pleca acasa și povestim de ale noastre. Terminăm, io salut și o iau la pas. „Mama la teroriști” mă strigă, mă întorc și văd că ținea o mână întinsă către mine și în mână avea o punguță din plastic cu ceva în ea, da’ cum io-s cam oabla cu ochii, fără ochelari pe nas, n-am identificat conținutul. Am întins și io mâna, că doar mi se dădea, nu mi se lua.

Am ajuns acasă și m-am apucat de lucru. Pe la 2-3 dimineața îmi amintesc de punguță și zic să mă uit să văd ce-am primit, că de data asta aveam și ochelarii pe nas. 🙂

Erau niște cărți de vizită cu numele meu pe ele și dedesubt scria frumos, nuuuu, nu cum zic io de obicei – „femeie de serviciu pe 3 scări” – ci Marketing Director.

Am notat chestia asta în cap și fără nici o tresărire ori vreun gând legat de asta mi-am continuat lucrul cu un firesc iesit din comun, de parcă n-aș fi fost eu. Peste două zile urma să plecâm în Franța. Păi aveam io vreme de pierdut cu prostii?

Cred că prima dată când am realizat / conștientizat treaba cu noul meu job a fost acum vreo lună, când a trebuit să vorbesc la conferința de presă despre ecoterapie.

De atunci mă distrez în cap la mine cu ideea că „m-au cerut în…nu în căsătorie, ci în job” și mi-s fericita ca o mireasă într-o perpetuă lună de miere, chit că nici nu poate fi vorba de vacanță, că am treabă de nu-mi văd capul. 🙂

Mno, cum ziceam, a fost cea mai faină întamplare din viața mea profesională, so far.

Pe de altă parte, mă distrează foarte tare ideea că o să se roage de mine să ies la pensie, când o veni vremea și io o să le zic „Ntz!”, mai ales că o să fiu și sănătoasă si frumoasă și plină de energie.

Și hai pa că am o grăma’ de treabă!

Vă las „acilișa” și „nește” linkuri, că cititul n-a omorât pe nimeni. 😉

http://bioterramed.ro/

http://bioterramed.ro/blog-de-sanatate/

https://www.facebook.com/EchotherapyEasternEurope/

https://www.facebook.com/CentrulMedicalBioTerraMed/

https://www.facebook.com/groups/goodlife.bioterramed/

https://www.instagram.com/bioterramed/

https://www.youtube.com/channel/UC7jYkJzjNsg4KDtbpTsbGRQ

https://vimeo.com/bioterramed

https://www.linkedin.com/company-beta/15229133

Și să știți că orice semn din partea voastră mă ajută să îmbunătățesc lucrurile. 🙂

 

 

 

Înghețata mamei și cocktail de idei


Nu știu cum să vă spun, dar, după aproape 30 de ani am găsit, în sfarșit, rețeta de înghețată a mamei.

Sigur că acest lucru poate părea, la o privire superficială, o chestiune de o banalitate ieșită din comun, dacă…

-Mama, tu de ce nu stai pe scaun când pregătești ceva de mâncare sau când faci prăjituri?

-Draga mea, cum să-ți spun…doar nefufinele fac treabă stând pe scaun. Știi, treaba făcută din fund e treabă făcută cu fundul.

Îmi făcea cu ochiul și zâmbea într-un fel. Ăsta era codul nostru pentru „am vorbit urât”. Și râdeam amândouă, căci era șotia noastră și numai a noastră.

Zilele trecute voiam să scriu despre dezbrăcarea de sens a noțiunilor, dar uite că înghețata mamei mă ajută să scriu mult mai bine despre asta.

Înghețata mamei…hmmm…a fost frustrarea copilăriei mele și pare-se că abia acum am o șansă să îndrept lucrurile. Cred, sper! 😀

Cum să-ți spun eu?.. De fapt, înghețata mamei, cel puțin de când mă știu eu pe lumea asta, n-a apucat niciodată să-și împlinească menirea. Adică să înghețe, cum ar veni. Nu pentru că mama nu ar fi știut să o facă, dar cred că Aghiuță al copiilor era foarte activ. O data, O SFÂNTĂ DATĂ, n-a ajuns înghețata aia să înghețe.

Începeam degustarea din timpul procesului de fabricație, dar, cum ziceam, Aghiuță ăla era mereu pe umărul meu și mă îndemna să ma duc și să deschid congelatorul la un interval nu mai mare de 10 minute, puțin, cât să verific. Și cum poți verifica înghețata dacă e..înghețată, altfel decât băgând mai întâi câte un deget, apoi câte o linguriță, ca apoi să treci la artileria grea – lingura de ciorbă?! Păi n-ai cum altfel.

Uneori mama  se prefăcea supărată, alteori mai intervenea și tata – Șeful de trib. Nu m-am întrebat niciodată până azi cum de se supărau și cu toate astea nu serveam nici o chelfăneală. Mda…

Oricum ar fi fost, mă mișcam mai repede ca fulgerul și, deși mânjită pe toată fața, negam cu o vehemență ieșită din comun faptul că aș fi dat iama prin congelator.

Și cu toate astea, exista mereu frustrarea care se manifesta strict în secunda în care ajungeam la fundul bolului cu…înghețată, că n-am putut avea și eu răbdare să înghețe ca oamenii. După care, odata cu ultima spălare pe față dispărea și orice urmă de vinovăție, ca prin farmec.

Conchideam de fiecare dată că mama face prea puțină înghețată. Aia-i!

Și ca să leg cu ce voiam să vă zic zilele trecute…

Știți, mama ar fi putut în orice anotimp să-mi facă înghețată și, cu toate astea, o făcea doar în duminicile din vacanța de vară. Era poezia duminicilor de vacanță caniculară.

Spun asta pentru că observ că le faceți copiilor diplome și costumații din alea ca la doctorat încă de la grădiniță ceea ce mă face să vă consider cel puțin stupizi din simplul fapt că așa le răpiți bucuria unor momente speciale. Dezbrăcați și tot dezbracați de sens momentele care ar trebui să fie speciale. Vă mirați că la treij’ de ani sunt deja handicapati, că locuiesc cu voi, că nu știu să facă nimic, că nu știu ce înseamnă cu adevărat să îți dorești ceva, că nu-s în stare să muncească sau să aleagă o meserie? Este din vina voastră! A voastră, a ăstora care vă bucurați că Black Friday ține tot anul în România, care faceți bradul din octombrie și îl mai strângeți în mai, care nu sunteți în stare să vă lăsați copiii să se desprindă de voi de la vârste fragede și vă dați explicații false cum că e prea mic / sensibil / neputincios. Voi îi faceți neputincioși! Sistemul doar completează munca voastră glorioasă. Voi aveți o problemă, nu sistemul, nu copiii voștri!

Este perfect valabilă chestiunea și pentru părinții care își lasă copiii să facă ce vor ei. Nu, copilul nu are discernământul necesar, pentru că nu are experiență de viață. Vă mirați că sunt agresivi la școală sau grădiniță sau că au probleme de adaptare? Voi sunteți cauza!

NU MAI DEZBRACAȚI DE SENS NOȚIUNILE, MOMENTELE CARE AR TREBUI SĂ FIE CU ADEVĂRAT SPECIALE! MERGEȚI LA PSIHOLOG! VOI! NU COPILUL!

Altfel, ce să vă mai spun?… În seara asta am făcut „înghețata mamei”, pentru prima data în viața mea. Am verificat-o până acum de două ori. Dacă nu mă ia somnul mai repede, săptămâna viitoare sunt nevoită să încerc din nou!… :))

Hai pa!

Umblă dezbrăcat pe stradă dacă nu ai nimic de ascuns!


Dacă ți-as spune „mergi dezbrăcat pe stradă, că oricum nu ai nimic de ascuns!” – ce ai răspunde? Sau ai crede că am luat-o eu razna? – că-i mai simplu să vezi că ăla de lângă tine e dus cu capul.

Bref, că n-am chef să scriu azi – când mai dai informații personale despre tine în online, când îți lași telefonul neprotejat sau alte chestii de genul ăsta – „pentru că nu ai nimic de ascuns”, gândește-te la ce am zis în primul paragraf.

Pentru că nici măcar nu e vorba despre ceva de ascuns! Este vorba despre faptul că unele lucruri vrei să rămână ale tale, în sufletul tău, în locul ăla rămas nemurdărit din tine.

De aceea e bine să gândești ce anume vrei să devină public și ce rămâne doar al tău, să prețuiești în momentele tale de aduceri aminte.

N-are nici o legătură cu nici un fel de teorie a conspirației, dacă nici de asta nu te-ai prins până acum. Are legătură cu ceva care se numește mai simplu – intimitate.

Și-atât…

Calatorie bidirecțională și bilingvă (de data asta) – II


N-am apucat sa descarc pozele de prin telefon și tabletă, așa că…liber la înjuături, da’ mai cu grijă ca e vineri și vinerea se ține post.

Așa că încerc să-mi dau seama cu ce ar trebui să pot continua povestea, deși in seara asta nici nu sunt în vreun mare chef de scris.

O să va scriu despre…nu, despre aia nu pot, că tre’ sa pun și poze. Nici despre…pfff, e complicat…

Bine, o să vă scriu despre experiența cu hotelul, că la asta nici poze n-am și nici nu-mi trebuie.

Mă, cum să vă zic io…hotelul, din poze, arăta fain. Realitatea ne-a rupt fâșul.

Situat fix lângă turnul Montparnasse și botezat complet lipsit de imaginație „Montparnasee Saint Germain”, hotelul s-a remarcat prin următoarele:

pula (n-avea) bar. Adică un loc, o bucată de hol…o ceva în care să-ți depozitezi fizicul și să bei o cafea, o citirica ori pur și simplu să stai ca prostu’.

pula (n-avea) frigider în cameră – în caz că vrei să-ți pui și tu o amărâta de apă bere apă, la rece

pula (n-avea) căldură în baie, da’ avea un vâjgăloi de ventilator care te făcea să înveți să urăști, chiar dacă nu te știai capabil de asta; în cameră aveam un fel de n-ar mai fi de aer condiționat pe care a trebuit să îl dăm pe 28 de grade. Celsius. Că mai mult nu știa, că l-am fi dat. Am tremurat cu vorbe. Adânci și înțelepte. Vorbele. Noi nu.

pula (n-avea) telefon în cameră. Nu știu, vere, poate ți se face rău peste noapte și nu reușești să te dai jos din pat și ai nevoie să suni la recepție să cheme ăia vreo salvare. Nimic, rien de rien, nada, nothing! – continuați voi…

Da’ știi cum e…te adaptezi. Și noi oricum nu aveam vreme de stat în hotel, că ne dusesem cu treabă. Așa că în prima zi am fost pe zen. A doua zi, am plecat pe zen. Da’ s-a răzbunat karma.

Venim noi de la birou, fericiți nevoie mare, că am scăpat pe la 3 și nu în creierii nopții. Eram gureși ca vrăbiile. Până am ajuns pe holul camerei. Unde ne-am transformat în ciori. Adică am devenit negri de supărare.

Ușa de la camera noastră, a fetelor adică, era dată în lături. Ne-am oprit că ni se blocaseră rotițele, brusc. Nu numai că nu uitasem ușa camerei dată de perete, dar din camera noastră ieseau 2 bărbați care mai că au dat peste noi, așa de preocupați erau, pesemne de gânduri profund filosofice. Singurul nostru regret (sau mai bine vorbesc doar în numele meu)…așadar singurul meu regret a fost că nu erau și aia niște bunaci futabili. Au contraire. Da’ au contraire la modul extrem aș putea pentru ca să spun.

Când ne-am dezmeticit ne-am îndreptat către cameră. Cu teamă.

Pe jos se vedeau urme de picioare desculțe. Nu pentru că ar fi strălucit podeaua, ci pentru că urmele alea trădau pe cineva care ieșise din duș fără să-și șteargă fizicul cu un prosop, un șervețel, o hârtie de budă, ceva…

Din nou creierele noastre au intrat pe avarie.

După încă niște secunde bune, din baie apare o…doamna, tanti…mă rog, o femeie de gen feminin, cum ar veni.

Bălmăjea un soi de franceză, dar a avut inspirația să se scoată din semne.

Am priceput și noi, într-un târziu, că era menajera. Uite, chiar, nu vă sună tembel de-a dreptul expresia „cleaning lady”? – că mie da. Adică alăturarea de noțiuni – cleaning și lady, pe mine mă depășește mai ceva ca trenurile de mare viteză care la noi nu există, da’ despre care am aflat de pe net. Ca și despre altele. De aflat zic, să nu mă înțelegeți greșit.

De la un punct încolo datul din mâini al femeii care încerca disperată să ne explice ceva a devenit neinteresant pentru noi. Ne-am trântit pe pat, lăsând ușa dată de perete, că poate or mai vrea ceva cetățeni să se preumble prin camera noastră și să ne vadă că avem deschidere să ne integrăm și noi (la dracu’!) în cea Europă. Ne-am deschis telefoane, tablete, care ce aveam la îndemână și ne-am apucat să vorbim despre ședința din care tocmai ieșisem.

Într-un târziu, ză clining leidi a părăsit camera. Noi ne uitam una la alta, fără sa mai articulăm vreun sunet. Doar ne-a bușit râsul care suna ușor isteric, pentru că și oboseala avea ceva de spus în toate astea. Și în râsul nostru în hohote ușa camerei noastre se deschide larg din nou. Inițial nu am văzut nimic, după care ochii ne-au alunecat spre podea. Aproape de ea era femeia de …pardon, ză clining leidi, care făcuse o reverență atât de adâncă încât ajunsese în genunchi, în încercarea disperată de a se scuza. Ei și abia în momentul ala pot spune și eu cu mâna pe inimă că am izbucnit într-un râs de-a dreptul isteric.

Cănd ne-am revenit, tot fără vorbe, ne-am împărțit dusul la baie, strânsul hârtiilor și după aia ne-am îmbrăcat, care cu ce-și adusese de acasă, cât să mai prindem și noi vreo 2-3 ore de plimbare înainte de a pica de tot din picioare.

(…) Alea 2-3 ore s-au făcut mai multe și ne bucuram că o sa picăm cu toții lați la somn, cu speranța ca ziua următoare o să ne preumblăm mai mult prin târg și, eventual, o să băgăm și ceva shopping.

Frânți de oboseală ne-am întors la hotel, dar și fericiți că aplicațiile astea deștepte de-ți măsoară numărul de pași ne declarară învingători și mai multe nu. Adevărul e că eu simțeam că-mi ies picioarele prin creierii capului.

Cineva avusese grijă să ne oprească aerul condiționat din camere, așa că procesul de decriogenrae a durat ceva mai mult, dar nu știu să vă spun cât, că io am adormit lemn. pe la 3, cum îi șade bine oricărui boier – să se culce la ore mici.

(…) Nu știu să vă spun ce anume m-a făcut să sar ca arsă din pat. Poate domnul care a intrat peste noi în cameră, la, nici mai mult, nici mai puțin de 7 ale dimineții.  Noi având camera încuiată, ori cel puțin așa credeam noi…

Și cum experiența mea de vara trecută, din Vamă, când mă trezii io vitează cu gâtul în cuțitul aluia pesemne că începuse să se învechească, Dumnezeu drăguțul mi-a servit un refresh. Așa că io știu doar ca m-am trezit direct în fund urlând atât de tare la nenea care era deja în mijlocul camerei, încât omul a făcut pe el de frică și a rupt-o la fugă. Bine dreaq că nu suferea de inimă, că acu’ scriam și io o carte din pârnaia franțuzească! Om mă făceam, nu alta! Că tot aveam sursă de inspirație de la politicienii pârnăiași de pe la noi.

După care am făcut ceva ce n-am făcut în viața mea – m-am culcat la loc. Io! Moi meme! Desigur, nu înainte să constat gradul de epuizare la care sunt, dacă sunt în stare ca după așa tărășenie să mă întind la loc, în pat și să trag la aghioase.

În următoarele minute o bormașină cu rotopercutor a început să ne cânte. Păi să nu ne simțim noi ca în Romania?!!!!

Pe la prânz m-am mai trezit. Adică m-am dat jos din pat, că dracu’ putea să doramă cu bormașina în cap. Mi-am făcut încet și zen toaleta de dimineața mea și am coborât la recepție.

Recepționerul din dimineața aia – hipster. Bă, da’ genul de hipster d’ăla de-ți vine să-l dai cu dinții de masă de cum îl vezi că-ți deranjeaza peisajul. Io – calmă. Bai, da’ știți cum? Calmă cum nu m-a văzut nimeni până acum. Calmul ăla despre care eu spun că la mine e cel mai periculos, pentru că e semn că s-a trezit criminalul din mine.

Încerc să-i explic tânarului ce și cum se întâmplase în ultimele 24 de ore. În franceză. Io care nu mai vorbisem limba lu’ Voltaire de douăj de ani! Mă rog, nu se pun momentele când sunt atât de nervoasă încât nu-mi mai dau seama că vorbesc în franceză mai fluent decât Voltaire însuși.

Ăla se uită cu o scârbă la mine de parcă ma făcea și pe mine să vomit. Da’ m-am ținut tare! Măh, da’ știți cum?!! Tare, tare!

Până la un punct. Adică fix până la ăla în care hipsterilă-cap-de-gorilă îmi spune extrem de nervos (atenție – io îi vorbisem frumos și calm până atunci, da?!!!!):

– Ați pus semnul cu „don not disturb” pe ușă?

Îi raspund candid și elegant:

– Ntz!

Se uită la mine triumfător și zice:

– Păi dacă nu l-ați pus pe ușă, e normal să intre în cameră.

Io devin proastă în cap, că pe asta n-o văzusem venind, și întreb ca o veritabilă soră a lui Bulă

– Oricine?

– Da, NORMAL!

Ei și atunci s-a terminat gazu’ lu Ioan. Carele, ca o doamnă elegantă, educată și de os boieresc ce mă aflu, mă pornesc a înjura bilingv – franceză / engleză de hotelul și de serviciile și de afacerea lor.

Mă, pe mine dacă mă pui să înjur – știu pe românește, mai știu fuck you pe englezește și mai știu una în ungurește, învățată de pe vremea când ne strângeam la Budapesta pentru rapoartele de țară. Da’ atât! Teoretic! Pentru că realitatea fizico-metempsihotică conjuncturală mi-a demonstrat că mă înșel amarnic. Da’ să știți că în timpul ăsta i-am și explicat omului despre privacy, despre ce și cum …diverse…d’astea de business, că pe mine oricum nu mă duce capul la altceva decât la business.

Frate și din toată avalanșa aia de cuvinte ce mi se încălecau sa-mi iasă pe gură în două limbi în același timp, numa’ ce-l vad pe-al meu că se ridică precum Stefan cel Mare din morți(i mă-sii) și intră într-o buclă de Tourette în care nu zicea decât

– Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! etc etc etc

‘Ai să moară mă-ta!

Băi și cred că în momentul ăla m-am pornit a-i zice și pe românește, dar nu bag mâna în foc că i-am zis numa de business, că parcă țin minte, așa, ca prin ceață, că i-am pomenit și ceva neamuri și organe sexuale, ca să fie orgia demnă de o bună aducere aminte.

După care am pus frână brusc, mi-am luat zâmbetul de divă 13.789.565 și l-am anunțat cu un calm desăvârșit și un zâmet copiat după reclamele de la Blend-a-med-all-in-one-ca-la-șampoane că mă duc vis a vis sa crăp în mine o cafea mare și neagră, după care mă duc la miliție și la protecția consumatorului și după aia dracului. Ăla mai avea un pic și își lua și notițe, astfel că, pentru o fracțiune de secundă m-a bătut gandul să-l angajez ca secretară – că prost e suficient. Da’ m-am abținut, că, dacă am învățat ceva în țărișoara noastră, aia e că proștii te costă cel mai scump.

Mnoah…cam asta a fost și cu ‘otelu’ sufletului.

Da’ să știți că din toată întâmplarea asta m-am ales și cu ceva bun. Mai era un recepționer acolo, pe numele lui Myron. Un copil bun și blând și fain. Am povestit mult cu el în noaptea dinaintea plecării, că n-aveam somn, așa ca am ieșit în curtea înterioară, la fumat. Myron s-a născut în Ucraina. Familia lui s-a mutat în Franța cand el avea 5 ani. Spunea că se simte mai degrabă francez, decat ucrainian, dar că îi e în fiecare zi dor de țara în care s-a născut și de care își amintește vag. E student și muncește la hotelul ăsta ca să-și ajute familia și să-și plătească studiile. Mă, un om așa de cald și de blând, rar am văzut. Și foarte, foarte educat. Un om de pus la rană. Un OM frumos!

Și cum ziceam, mai dați semn dacă vreți să mai scriu foiletonu’ ăsta sau vă plictisesc. 🙂

 

Călătorie bidirecțională – în suflet și prezent (I)


Încă de când am aflat de plecare, m-am apucat să fac lucruri pe care nu le mai făcusem demult, cum ar fi: atacuri de panică, aritmii cardiace, crize de bilă, migrene și multe altele. Insomnii nu, că pe astea le „fac” oricum, da’ cică așa e la geniile cărora le-au murit lăudătorii.

Panica legată de valiză a fost spectacol, în fapt supapa necesară – credeam eu. Oricum, la final, a fost roșie, evident aleasă în momentul în care până și eu am realizat ca Once e în pragul unei căderi nervoase din cauza mea. Sigur că mă distrează să o duc în corzi. De Once zic, pentru că nu m-ar pizdui nici dacă ar pica cerul pe ea, iar eu taman asta vreau să o fac să facă odată. Poate pentru că nu-mi e clar nici acum de ce (dracului) mă suportă de atâția ani, în condițiile în care eu una mi-aș fi rupt dinții demult. Da’ nah…poate de aia e cea mai bună prietenă a mea. Sau, mă rog, nu cea mai bună, că cea mai bună sigur m-ar fi pocnit de câte ori aș fi luat-o razna, dar cu siguranță cea mai veche. Deci, practic, cea mai bună, că una normală m-ar fi trimis demult la origini și și-ar fi văzut de drum. Da’ io cred că asta e din cauză că Once are inima prea bună. Sau, mă rog, că e nebună de legat. De-aia nici nu mă pronunț în momentul ăsta, că mă gândesc să mai las să treacă timpul, ca la vreo sută de ani, așa, ca să mă pot decide ce e cu Omul ăsta în viața mea.

Creierul mi se resetase complet. Singurele chestii care mai existau în el, în creier adică…adică în ala mare care e la fel de mare ca ș-ăla micu’ – erau niste amarâte de flashuri, ș-alea fără prea mare focalizare, că io dacă-s chioară, mai nou, prin inducție gândesc și mai greu ca de obicei, care obicei e deloc. Secvențe mai proaste decât pe peliculele de la începuturile cinematografiei de pe la școală, de pe la job, de pe vremea când eram și eu om care trăia civilizat și nu doar simplu supraviețuitor blazat, totul într-un carcalete de zile mari.

Si-a dat Dumnezeu drăguțul de mi s-a înțepenit orice miscare a gândurilor fix cu cateva ore să mă aburc în avion, fapt pentru care consemnez, onorat auditoriu, că am fost maimuța perfectă. Mă rog, mai mult ca perfectă, că apucasem să-mi fac unghiile, chestiune care contează în economia oricărui eveniment de importanță majoră.

Aeronava Tarom e una de prin anii ’70 (cu puțin noroc) și merge cum mergea șareta cu care mergeam la Smârdan când mă duceam la ferma lui unchi-miu, care nici nu-mi era unchi, de fapt, dar așa e cu boierii – pot avea ce neamuri vor ei.

Echipajul urlă a sărăcie și dezgust. 2 stewardese și un stewart. Costume ponosite, voci blazate, machiaj – mult, prost și fără efect – detalii care te fac să te gândești că ar trebui să faci cumva să scoți masca de oxigen și să ți-o pui pe figură, preventiv. Și să-ți dorești ca în caz de vreo neîntâmplată, să se termine repede totul, să nu crăpi ca prostul în chinuri.

Nu înțelege absolut nimeni nimic din instrucțiunile lor și oricum nu pare nimeni interesat. Și chiar asa – de ce naiba să te intereseze ceva ce oricum nu are absolut nici o relevanță în caz de Doamne fere?!…

Pilotul, însă, mare om, mare caracter. Și nu dezminte nici măcar cu un milimetru ce se spune despre piloții români – că sunt foarte buni. Jos pălăria! Îmi pare rău că nu i-am reținut numele, din simplul fapt că n-am înțeles nimic din ce bălmăjea stewardesa trecută binișor de 50, că l-aș fi menționat aici. Nu că v-ar fi interesat pe voi, dar cred că s-ar fi bucurat să afle, fie și accidental, că cineva îl apreciază.

La Paris, încă de pe aeroport s-a schimbat kalimera. Dincolo de zâmbete, tensiunea te izbea în moalele capului. Mă rog și nenumaratele controale, precum și avertismentele permanente legate de grija la buzunare și bagaje. Și noi, știindu-ne cu musca pe căciulă, adică venind dintr-o țara cu un renume tocma’ bun prin cea civilizație, parcă resițeam cu atât mai mult amenințarea din spatele avertismentelor. Și da, e al dracu’ de frustrant!

Am ieșit ca disperații la o țigară și ne-am zis unii altora cum să nu luăm țepe în aeroport, de la taximetriști. Eram, să moară Țaca, ăi mai docenți din Univers. Până ne-a făcut unu’ de ne-a ascultat cu urechea, nu alta, și-am plătit pe taxiul lui mâncarea noastră pe două zile, că am zis că nu o ardem pretențios.

Algerianu’ vocal nu glumă. Mie mi s-a terminat gazul în momentul în care îl aud că zice

– Ceaucescu, I know! He was the best president for Rumania!

‘Ai să moară mă-ta! Da’ mâna pe o carte mai punem și noi sau o ardem pe #rezist, că e pe val?!!!

Io am ales să cedez și să nu-l dau cu dinții de volan, că oricum eram în spate și mă străduiam doar să-mi conving creierul să se miște măcar de la Văscăuții din Vale la ăia din deal, da’ algerianu’ a rezistat, futu-i ceapa mă-sii de viață și de trend în care scroafa urcată în copac face legea!

Urmarea în numărul viitor, când o să vă mai dau și cu poze. Desigur, daca vreți să aflați și urmarea ați putea să vă exprimați printr-un comentariu, aici sau pe FB… Ca să eficientizăm, zic, și să nu vă plictisesc cu prostii, că vă știu ocupați.

 

 

Tuși – originile contorsionarilor interioare ale unei matusi de rit nou


Mnoa si daca nu v-am zis, io de la nepoata-mea am primit doo complimente foarte tari: unul cand era ea (cred) prin clasa a VIII-a si mi-a zis ca ea ma iubeste pentru ca de fiecare data am varsta ei si al doilea, cand era deja studenta – si mi-a zis intr-o seara, asa, pe nepusa masa „tușșșșiiiiiiii, esti dubios de draguta”.

De faza cu „tuși” nu cred ca v-am zis. Pe scurt, e asa: ea mi-a zis toata viata ei pe nume. Io i-am zis toata viata ei in toate felurile. Ma rog, șerpișor am incetat sa ii mai spun cand mi-a zis ca nu ii place. Cred ca era prin clasa a IV-a. Da’ in rest, i-am zis in toate felurile. Da’ ea a stiut mereu, poate si din tonul meu, ca asa puteam io sa-mi manifest iubirea fata de ea. Ca in rest nu stiu om cu care sa fi fost mai dura in viata asta, altul in afara de mine. Da’ io-s mandra si ca am fost asa a dracu’ cu ea. Ca mai bine o calesc eu, pentru ca mai dur ca mine nu poate sa i le dea nimeni, asa ca tot ce va primi la categoria nasoale o sa i se para mult mai simplu de dus, chiar daca pe moment nu ar parea asa.

In fine, revenind (Doamne, pana si pe mine ma obosesc uneori propriile paranteze care sunt prea lungi, desi au o logica), ideea e ca subconstientul nostru ne face sa avem anumite tipuri de reactii. Pentru ca am fost educati intr-un anume fel sau nu. Ideea e ca ea era in perioada de „renastere”. Adica proaspata studenta si incerca teritorialitatea cu mine. Din nou. Pentru a „n”-a oara. Da, stiu, e paradoxal pentru un om cu temperamentul meu sa aiba atata rabdare!

Si numa’ ce ma trezesc intr-o seara, in timp ce eu gateam si ea freca duda, ca incepe sa-mi povesteasca ceva la modul urmator:

– Tuuuuuușșșiiiiii, azi…bla, bla, bla… – ca dracu’ mai auzea ce zice ea acolo. In interiorul meu clocoteam, caci stiam exact de unde ii vine faza asta si ca e un test, asa ca am respirat adanc, mi-am amintit de parfumul Medelenilor lui Teodoreanu si asta m-a ajutat sa ma calmez pe loc.

Asa ca, in pofida asteptarilor, m-am intors toata numai un zambet catre ea si am continuat discutia absolut firesc, ca si cum nici nu mi-ar fi venit sa o joc in picioare.

Si-a capatat glasul cu greu, pentru ca socul a fost mare si a mai baiguit ceva, in tacerea mea atenta si interesata, desi nici eu nu auzeam ce imi spune si, la un moment dat, i s-a terminat brusc gazul. A facut o pauza, dupa care

– Auzi?

Io, in gand: nu, in pana mea, ca nu m-am spalat in urechi de cand mama m-a facut si-asa-mi vine sa-ti ard dooua palme peste bot, dar ma abtin ca-s o doamna, incat pot sa aud si ce urmeaza.

Si pe gura: î?….

– Da’ pe tine nu te deranjeaza ca iti spun „Tuși”?!!!!!!!!

(mi-am pus zambetul mantie, da’ jur ca am vrut sa-i dau una peste gura)

– Draga mea, mie poti sa-mi zici si „fa”. Atata vreme cat o zici cu iubire reala, atata vreme cat asta e respectul pe care ti l-am castigat in atatia ani de cand ne stim, atata vreme cat eu atata merit din partea ta, mie imi e indiferent cum imi spui.

Pauza. Lunga. Stop respirator aproape.

Eu gateam in continuare, dar jur ca daca mi-ar fi sunat telefonul in secunda aia pizduiam indiferent cine ar fi fost. In exterior miscarile erau analizate si voit relaxate. In suflet, furtuna. In inima – sange. Tarana de-as fi muscat mi-ar fi fost mai usor, atata durere simteam!

O voce scazuta se aude

– Da’ stii…io nu am zis-o cu rautate. Adica mie imi place tare mult cum suna „tusi”, doar ca pana acum toata lumea s-a enervat cand am incercat sa folosesc apelativul asta. Chiar, tu de ce nu te-ai enervat?

Ei, pe bune! Eram in spume, in realitate, in fractiunea aia de secunda, dar tot Medelenii m-au salvat.

– Simplu: pentru ca am simtit ca desi ai vrut sa ai o rautate la adresa mea sufletul tau nu te-a lasat.

A sarit in sus de bucurie.

– Nuuuu, chiar chiar n-am vrut sa fie asa!

Nu, ma, si io tot cu paiul pe conducta am venit, sa stii!

Dar am ales sa rad. In hohote. Si pe bune. Am luat-o in brate

– Doamne, tare proasta mai esti uneori!

A izbucnit in plans amestecat cu ras

– Stiiiiu! Da’ ma ierti? Nu am vrut sa fiu rea…mie chiar imi place cuvantul „tuși”

– Atunci, asa sa fie!

– Si chiar nu te superi? – si mirarea ei era inocenta si curata

– Hai, nu fii proasta! – ziceti voi ca nu stiu sa fiu draguta!

De atunci ea n-a mai fost proasta, iar eu am devenit „tuși” cu acte in regula.

Si cu toate astea, in seara asta voiam sa va povestesc despre altceva…dar o s-o fac maine, daca-mi amintiti! 🙂 E o amintire din copilarie, cu romani, turci, tatari, rusi si tigani – despre ce cred maturii si cum reactionam noi, copiii. 🙂 Da’ m-am luat cu vorba si-am uitat. V-am zis ca am o varsta. Si am si o functie – „TUȘI” 😉

Mesaj final pentru prietenii care ma stiu din viata reala: ba, manca-mi-ati curu’, d’aia is io prietena cu copiii vostri – ca-s misto rau si asa dusa cu pluta!

Pentru prietenii virtuali – sa stiti ca io-s o doamna, in pana mea! :)))))))

For my English speaker friends: don’t try to translate my stories with Google translate! ‘Better ask me for translation! 😉

Nu-s ca voi. Ghinion.


V-am zis ca toata viata mea, fiind al dracului de complet diferita si fiindu-mi adus la cunostinta acest fapt in cele mai variate moduri – majoritatea nasoale – am incercat sa fiu in rand cu lumea. Si pe masura ce incercam mai abitir, mai abitir o dadeam de gard.

Exemple cu ilustratii …imaginative:

  1. Cand eram plodoaica mica, o matusa mi-a zis fara pic de tact ca ii vine sa vomite cand ma vede cum fac toate lucrurile invers. Da, din pacate era profesoara (una fara har, dar, pana la urma, orice domeniu de activitate e plin de neaveniti oriunde in lumea asta). M-a izbit violent remarca ei. Ca puteam sa ii explic ca sunt ambidextra? Faceti-o voi, cand aveti 5 ani si va dau 5 lei! De atunci m-am straduit sa fac si eu lucrurile „ca lumea”. Sa fie al dracu’ ala de i-a iesit ceva! In scoala ma mutau invatatoarele si profesorii cu diversi colegi, in banca. Prima chestie sesizabila era ca in secunda 2 le imitam scrisul la perfectie. Desigur, asta m-a ajutat mai tarziu, cand falsificam semnatura alor mei in carnetul de note (si nu numai), dar asta e alta poveste. Tata era foarte mandru ca nimeni nu ii poate imita scrisul. Din pacate tata nu mai e de 20 de ani, dar mi-ar fi placut sa avem o discutie, cum ii ziceam eu – „ca baietii” – si sa-i spun de cate ori i-am imitat semnatura si nu s-a prins nici dracu’. Bai, dar cel mai ciuda imi era pe Seval – colega mea de banca din clasele primare. A dracu’ turcoaica, pe langa faptul ca era frumoasa coz, avea un scris dumnezeiesc! Si pentru ca nu ma lasa sufletul sa-i fac magarii tocmai ei, acasa scriam ca ea, dar pe urma ardeam hartiile. Asa ca la scoala ma lua de departe la caligrafie. Ca io la scoala imi bagam picioarele cu totul, oricum. Ca si asa nu se prindea nimeni. Si ca oricum in clasele primare eu n-am avut parte de DASCALI cum erau ai mei. 😀
  2. Bai si a venit adolescenta – o perioada pe care multi dintre voi vreti sa o stergeti din memorie acum ca aveti copii. Da’ va zic io cum e – ba, e al dracu de greu. Pentru ca orice ar face parintii e naspa. Dar rau de tot, nu oricum! Si pentru ca voi stiati mai bine …orice! Lucru care s-a mentinut si in tineretea voastra. Va zice fata, degeaba o dati de gard. Bai, io in adolescenta eram otova rau de tot. Pentru ca pentru mine baietii erau cei mai buni camarazi si nici macar nu imi trecea prin cap sa imi placa de vreunul. Da’ si cand mi-a placut! Si mi-a placut printr-a 8-a, cand toata lumea era cu burta pe invatat. Io nu. Ca mi se rupea, cum v-am zis. Parintii mei aveau niste prieteni de familie. Atata timp cat ai mei i-au ajutat cum nu e cazul sa descriu acum. Dar care devenisera prieteni din obligatie…cum zicea Eminescu?… „Valurile, vremurile..” Ma, si astia aveau o fata de seama mea. Grasa, anosta, tampita definitiv. Pe care eu eram obligata sa o car dupa mine oriunde si sa o socializez. Sa ma joc cu ea cum ar veni. Da’ era atat de tampita, incat era o povara in fiecare secunda. Mama stia de toate parerile mele si cu toate astea… In fine, ideea e ca mama m-a invatat ca daca ma concentrez pe chestiile negative ale unei persoane atunci nu e nici o cale. Si-atunci am gasit solutia. Sa ma concentrez pe chestiile pozitive. Greu mi-a fost sa gasesc ceva, dar pana la urma am izbandit. Acel ceva era ca daca ziceam ca o scot pe Grasa (ca asa o poreclisem, stiu, fara imaginatie), atunci am voie mai des si mai mult la joaca. Asa ca o atarnam precum un breloc. Ce dracu’ era sa fac?!… Orice lucru nou aveam voia si ea „sa poarte putin”. Primisem prima mea poseta de domnisoara, cadou de la frate-miu – era rotunda, argintiu cu verde metalizat. Asta o purta mandra prin tot orasul si mie imi venea sa ii rup dintii si mai multe nu, dar imi muscam buzele. In fond era biletul meu catre a sta mai multe ore afara. Nimeni din gasca mea nu o putea inghiti, doar ca, pana la urma, eu eram seful, asa ca intelegeau ca e o „stare de necesitate”. Pana in ziua in care, abia implinisem 14 ani si ai mei mi-au facut cadou o bratara din aur cu briliante – mostenire de familie. Ca asa se transmitea bratara aia in familia mea de multe generatii. Bai, era atat se simpla si de eleganta bratara aia cum nu va pot spune si Grasa si-a cerut drepturile. Si n-am avut ce sa fac si i-am dat-o sa o poarte. Si vaca a pierdut-o. Si mi-am dat seama ca si eu sunt pierduta. Am luat o sfanta de bataie acasa de nu vreti sa stiti, dar n-am zis o iota din toata tarasenia, caci, in fond, Grasa era tichetul meu spre mai multe ore de iesit la joaca. Unde mai pui ca ma si indragostisem?!… Si era frumos cum ne plimbam noi in grup de cate doi, mai putin Grasa care era incantata sa se plimbe cu cate ceva al meu – mai putin haine – ca nu-i veneau nici pe degetul mic, dar care ne urma ca un catelus. Doamne si ce pupaturi erau pe sub coloanele de la Romarta noua!… Pana cand Grasa s-a trezit din somnul cel de moarte si si-a dat seama ca o faceam. Si atunci i-a spus ma-sii cum o luasem eu „pe drumuri gresite’ si „ca-mi fac de cap cu baietii”, iar ma-sa, la fel de tampita ca fie-sa, ca nah, genetica e o chestie pacatoasa, a sunat-o pe mama, taman cand io ma pupam mai cu foc pe sub coloanele de la Romarta noua. Nu stiu ce i-a zis mamei si in ce fel, cert e ca a bagat-o pe a mea intr-o panica greu de descris, ca femeia, abia iesita din baie, cu sarmalele pe cap si-a tras haina urgent si s-a pornit dupa mine. Si urmarea nu e greu de imaginat. (Si) atunci a fost un moment in care io mi-am jurat ca n-o sa fac niciodata copii, ca sa nu devin tampita ca mama. Cert e ca pe mine m-a lasat patania asta cu o trauma pe care cu greu aveam sa o vindec si cu intelegerea faptului ca decat sa ai un tampit la usa ori decat sa devii tu mai tampita decat prevede legea, mai bine nu te reproduci. Pana mea, iar tre sa citesc ce am scris, ca uitai unde voiam sa ajung! E si varsta asta o chestie… Asa…revenind. Asa se face ca in anii care au urmat baietii erau fie camarazii mei, fie zidurile pe langa care treceam indiferenta. Si i s-arata unuia de-a dooșpea pe mine. Era misto omul, n-am ce zice – inalt, bine facut, brunet cu niste ochi de baga pe toata lumea in boale. Doar mie mi se parea tampit si diabetic in manifestari. Ca la mine zaharul nu a fost niciodata o chestie forte. Si totul a culminat cu momentul in care asta a aflat, dracu stie de unde, ca io fac balet si am spectacol la Teatrul „Maria Filotti”. Si m-am trezit cu el in culise, inainte de spectacol. Imi adusese cadou o frunza culeasa de pe bulevard, una uscata pe care scrisese o poezie atat de siropoasa ca mi-a venit imediat sa vomit. Dar m-am abtinut ca mai aveam un pic si intram pe scena si mai eram si prim balerina. Si un mutunache din plus, un pui de rata…gasca…ceva oratanie oricum, care si asta avea atarnata de gat o foita de hartie cu ceva vorbe dulci. Moment in care io am clacat si peste șușuiturile lui Madam Cucu, i-am urlat astuia sa dispara. Madam Cucu era doamna care batea gongu’ la teatru – functie foarte importanta pe vremea aia, mai ales ca-ti trebuiau ceva pile si aura de artist ratat ca sa obtii jobul ala. Dar dupa tarasenia asta am avut regrete. Nu pentru drama bietului baiet, cat mai cu seama pentru faptul ca trebuia sa intru si io in rand cu lumea. Si asa se face ca in scurta vreme un alt coleg de liceu, si asta tot dintr-a „doișpea” a inceput a-mi face curte asidua. Da’ cu asta era comod, ca eram vecini. Ma scotea in oras la plimbare cand isi scotea cainele sa se cace. Io (io????) taceam. Vorbea „decat” el. Sincera sa fiu nu ma interesa nimic din ce-mi spunea, dar faceam eforturi sa am macar o mina (cat de cat) inteligenta. Ma gandeam io ca asta ar fi normal. Pana mi s-a luat. Orasul barfea, desigur – ca e de familie buna, ca va face medicina si ma si maritau cu viitorul doctor. Noroc ca mie nu-mi iese sa fiu normala, asa ca intr-o sfanta zi de …o zi a saptamanii l-am bagat extrem de putin politicos in pizda ma-sii si mi-am vazut de drum. Cred ca mi-a fost foarte clar inca de pe atunci ca eu voi fi o persoana care va trai singura no matter what. Si nici macar nu m-am speriat, ca io ma simt si acum foarte bine asa, ca nu stiu ce e aia plictiseala si-i mai bine sa nu depinzi de nimic, decat sa-ti f….distrugi viata.
  3. Carcalete am facut din povestea asta, dar nu ma mira asta la mine, ca oricum am prostul obicei sa plimb oamenii prin povesti. Am incercat sa fiu normala si cand lucram in corporatii. Doar ca astora nu le pasa nici de rezultate, nici de munca ta. De fapt, daca faci asta se pisa pe tine cu bolta. Dar mie mi-au trebuit multi ani sa inteleg asta, ca am capu’ cat portocala si pricep mai greu. Da’ si cand am priceput, sa te tii nenica. Ideea e ca am fost singura care s-a distrat, de fapt. Desigur pe banii mei, pe sanatatea mea si pe multe altele ale mele. Da’ io cred ca a meritat, daca ma intrebati pe mine.
  4. Si-am incercat sa fiu si o matusa normala. Da’ nu m-a tinut, onorata instanta. De pilda, cand am vazut copilul ca-i tampit si se duce la scoala – vine de la scoala si citeste / invata – si asta in fiecare zi lasata de la Dumnezeu, am zis ca asa nu e normal. Am tot indemnat-o sa iasa, iar dupa prima petrecere, cand a venit acasa si mi-a zis ca ei au stat toata noaptea si au jucat wist si au vorbit pe mine m-a luat capul. Asa ca am luat-o la un chef unde am baut, io m-am urcat pe bar si am dansat si am facut-o sa se simta penibil cand am urcat-o si pe ea pe bar, am cantat pana la taxi si chiar am reusit perfect sa mimez ca-mi e rau si sa traga taxiul pe dreapta sa vomit. Stiu ca m-am dus in extrema, dar am vrut sa-i arat ca nu-s Dumnezeu, ca nimic din ceea ce fac oamenii nu mi-e strain, ca ideea aia tembela de bariere e o cretinatate intre noi, iar prostia aia cu gap-ul intre generatii e valabila la oi si la oamenii stupizi. Cred si acum ca asta ne-a apropiat si a creat intre noi o relatie cum nu cred ca pot multi parinti sa se laude ca au cu copiii lor – in primul rand bazata pe respect, pe comunicare, pe empatie, pe normalitatea noastra anormala. Si cred ca felul meu cretin de a fi a reusit sa construiasca intre noi o relatie care nu va putea fi distrusa de nimeni si de nimic pe lumea asta, chiar daca exista momente in care lucrurile nu par a sta chiar asa.

Bref, orice am incercat in viata asta sa fac sa fiu in rand cu lumea normala, nu numai ca nu mi-a iesit, da’ mi-a iesit atat de nasol, ca nici nu va pot povesti.

Asa ca de o bucata de vreme incoace am renuntat. Sigur ca nu-mi aduce nici un folos toata chestia asta, dar, la final o sa pot sa spun: macar am trait!

Voi?!….

Când sirenele nu cântă


La mine în cartier e liniște. Mă rog, mai puțin în momentele în care e frumos afară și prin curțile din jur sfârâie grătarele – nu, pe ele nu le aud, simt doar fumul gros și înecăcios care îmi inundă până și creierul – și se încing petrecerile – într-o încercare disperată de a acoperi țipetele bătrânilor aduși să moară mai repede în azilul de lângă casa mea, ca într-o fabrică a morții. Mor pe bandă rulantă și nimănui nu pare să-i pese. Familiile se bucură că au scăpat de o povară, iar patroana azilului își freacă mâinile mulțumită în timp ce urlă ordine scurte către angajați, să pregătească mai repede locul pentru urmatoarea vită adusă la abator, poate și pentru că mâinile ei înregistrează doar banii pe care îi numără, din ce în ce mai mulți. Se pricepe la comerțul cu suflete, se pare.

La mine în cartier e liniște. Sirenele nu s-au auzit. Poate că e mai bine așa. Dacă începe un război n-o să știu. O să ies dimineața în curte, ca de obicei, să-mi salut plantele și să mă bucur de ziua ce mi se așterne în față. Și dacă aș ști la ce mi-ar folosi? Nu-i un război fiecare zi cu a sa fiecare luptă pentru supraviețuire?

Acu’ doi ani a venit copilu’ de la job și mi-a povestit cu entuziasm cum s-a petrecut primul exercițiu în caz de incendiu.

– Așa…și?

– Păi și ce? Noi eram în balcon toți, că ieșisem să luăm o gură de aer, după o ședință complicată.

– Păi și exercițiul? Sirenele?!…

– Nu știm…a sunat ceva, mai slab decât alarmele mașinilor din parcare și noi n-am știut. Ne-au închis în balcon. Am stat și noi acolo până a trecut. Ce era să facem? De la etajul 6 nu ai cum să sari peste balcon…

 

 

#cultincap


Ma uit in urma si constat ca sunt multumita de omul care am devenit. Dar asta nu e doar meritul meu si in nici un caz in primul rand nu e meritul meu. Eu am venit pe urma si am pus caramizi pe o fundatie foarte solida.

Sunt foarte multi oameni in jurul meu care imi spun ca nu ar fi putut niciodata sa treaca prin ceea ce am trecut eu in viata. Zambesc si ii contrazic. Toti putem fi puternici si misto, fara a inceca sa facem clasificari de care vine pe primul loc si care pe al doilea, daca trecem prin anumite situatii. Dar, cred ca de departe, cel mai important lucru este acela cand realizam ca suntem in prezenta unui om puternic – ce putem invata de la el si cum putem noi lucra cu noi insine sa depasim un anume nivel.

V-am zis in nenumarate povesti despre cum am fost crescuta foarte ludic, lucru din care deriva iubirea mea pentru povesti, imaginatia debordanta, dar care nu e la acelasi nivel de fiecare data – lucru firesc dealtfel si, deopotriva gandirea vizionara si cea practica si felul in care ele mi-au fost dezvoltate.

Ma autoironizez mai ales in fata prietenilor. In felul asta pot face diferenta intre prietenii adevarati, cei de conjunctura si cei falsi. Si tot in felul asta ma protejez. Si credeti-ma ca oricat ar parea de haotica viata mea, e atat de clar calculata, incat s-ar putea sa va sperie. Si oricat de cu capul in nori as putea parea, este, de asemenea, in esenta, o forma de protectie, dar si o forma prin care eu sunt un om fundamental liber.

Spuneam ca nu as fi fost omul de azi fara contributia familiei mele si este extrem de adevarat. Gandirea mea elastica li se datoreaza. La fel ca si forta pe care o am indiferent de situatie. Sigur ca au avut si material pe care sa lucreze, dar asta tot lor li se datoreaza. 🙂

Casa noastra a fost mereu plina de oameni de tot felul, insa cei cu care am relationat cel mai bine, au fost, de departe oamenii din zona de cultura si arta.

Imi place sa ma alint mereu si sa spun ca nu ma pricep la arta, pentru ca, in realitate, nu ma pricep – ca meserie vreau sa spun.

Viata m-a adus in cercuri concentrice in zona de educatie, in cea a artei si culturii, dar si in aceea a tehnologiilor de ultima ora ori in cea a reinventarii lor. Si, daca stai sa te gandesti au o legatura intre ele. Sau mie asa mi se pare ca ar avea logica legatura dintre ele.

Recent am avut sansa sa cunosc un pictor pe care am ajuns sa-l pretuiesc nu doar ca artist, dar mai ales ca OM. Pentru ca isi merita majusculele cu prisosinta.

Si asta mi-a declansat amintiri. Anul trecut m-am zbatut mult sa-l conving pe Florian Doru Crihana sa expuna la Bucuresti. Pentru mine, in plan personal, a fost una dintre cele mai mari realizari din ultimii ani. Anul asta l-am cunoscut pe Paul Hitter. Cum nu cred ca e ceva intamplator pe lumea asta, tot asa cred ca datorita conexiunilor pe care le-a facut mintea mea, mi-am dat seama de ceva.

Stam asa, „amprostea” in fata tablourilor marilor prictori. Ne bucura, ne ofera frumos si bun, ne lumineaza deopotriva mintea, sufletul si spiritul. Din vorbe apreciem nevoie mare pictorii romani de valoare. O ardem #cultincap cand vine vorba de Brancusi, uitand ca el a fost spurcat de nu se poate aici, pana si-a luat lumea in cap. Acum il revendicam. Bullshit, dragilor!

Am scris un status, adica asta:

Screen Shot 2017-03-29 at 04.34.42.png

Reactiile au fost fix de 3 like-uri. Mno…cam astia sunteti, iertati-ma ca v-o spun in fata!

Dupa putina vreme, un om tare drag sufletului meu, pictorul Roman Tolici, cu care am avut sansa sa lucrez acum 20 de ani a postat un status pe care l-am sheruit si l-am comentat. Adica asta:

Screen Shot 2017-03-29 at 04.36.06.png

Vorbele lui au avut mai mare impact – 6 like-uri.
O ardeti culti si minunati?

Cumparati in pana mea lucrarile artistilor romani valorosi – moderni sau contemporani, nu o mai ardeti intelectuali pe si de Facebook si nu mai cumparati porcariile alea sinistre de la Ikea. Invatati, autoeducati-va, apreciati arta autohtona cumparand-o! Spre surprinderea voastra costa mai putin decat un weekend crancen la Vama, insa e o investitie fantastica si pe termen scurt – pentru ca aduce, cum ziceam, frumos si bun in vietile voastre gri si plictisitoare; si mai ales pe termen lung – pentru ca sigur nu va veti mai permite lucrarile lor peste…sa zicem 10 ani!

Casele, masinile, betiile chiar nu sunt o investitie!

Aaaa…si cititi cat mai mult, ca nu va strica!

Si ca sa incheiem intr-o nota frumoasa, iaca doua lucrari misto prin mesajele pe care le transmit:

Paul Hitter, Ingerul Bucurestiului, ulei pe panza, 2010

Ingerul Bucurestiului

Florian Doru Crihana, Le funiculaire de Fribourg, ulei pe carton, 2017:

Florian Doru Crihana.jpg

 

 

Complicatiile unei dimineti de duminica


Play, sa se asorteze, zic… Stiti deja! 🙂

Stiam sigur ca ma trezisem de cateva ori sa inchid televizorul si chiar ca m-am gandit ca s-a damblagit si asta. Seara merge pe Viasat History pana cand somnul pune stapanire pe casa si dimineata are setare sa bage cu trezire. In dimineata asta o fi avut draci, imi zic. Il mai opresc o data si ma misc lenes spre bucatarie. Mirosea a cafea. De obicei eu fac cafeaua. Bag o sperietura zdravana: bai, daca am inceput sa fac lucruri pe care nu mi le amintesc?

Intru in bucatarie. Atmosfera era grea. Macar era liniste. Asta e tot ce vreau sa fie in casa – liniste. Imi iau cana si-mi torn cafea. Imi aprind o tigara si ma duc in ganduri.

-Bai, esti culmea!

Aham…s-a dus dracului linistea. Omul de pe langa casa omului glasuia. Si de cate ori incepe asa, e groasa treaba.

Ma uit prin el. N-am chef sa-mi pese. Rostogoleste cuvintele unul peste altul si decid ca nu am chef sa ma straduiesc sa inteleg o iota. Imi beau cafeaua. E bine ca macar pe a mea a pus-o la racit. Doamne, urasc cafeaua fierbinte!

Ma zgaltaie de brat la un moment dat si revin in lumea asta.

-Iiiii?!!!…- e tot ce reusesc sa ingaim. Ma gandesc – in pana mea, lasa-ma macar sa ma trezesc!

-Esti culmea, stii?!

-Ihi, ai mai zis asta  o data. Si continuu sa ma gandesc ca azi ar trebui sa plantez, totusi, butasii aia de zmeura, asta in caz ca cineva ar vrea sa si manance fructe anul asta.

– Pamantul catre tine! Poti sa fii aici macar 2 minute legate?

-Ntz! Imi strici fengshuiu.

Ma ridic si ies in gradina. Vine dupa mine, semn clar ca e foarte ofuscat. Imi pune o mana pe brat. Sesizez ceva semnale de alarma in interiorul meu si decid sa-mi intrerup trezirea si sa revin brusc. Si revin trosnindu-i una zdravana in stomac, caci daca ma enerveaza ceva la modul crunt aia e sa ma ia cineva de brat. Plus ca era a doua oara cand facea gestul asta la un interval mai mic de 10 minute. Ma rog ar mai fi cateva, dar nu merita mentionate. Observ cum se chirceste de durere fara un sunet, apoi isi revine in simtiri, ma ia pe sus ca pe un sac cu cartofi, ma depune pe bancuta din bucatarie, imi tranteste in fata o cana cu cafea fierbinte si-mi face semn ca nu ne mai jucam.

Ochii mi se umplu de lacrimi si nici eu nu stiu bine de ce. Imi musc buzele si nu-mi dau seama ca o fac prea tare si atunci chiar imi tasnesc lacrimile de durere. Fata i se mai imbuneaza.

-Ma, ce naiba te framanta pe tine de o perioada?

Aaaahaaaa, multe, fir-ar sa fie! Dar nu tineam minte sa fi lasat sa se vada in exterior toate astea. Asa ca abordez tactica atacului. Preventiv. Mai bine sa vorbeasca el, decat sa raspund eu. :))

-Da’ de ce, ma rog?!!!

-Pai numai in noaptea asta te-ai trezit de cateva ori, ai dat jos toate dictionarele din biblioteca de ziceai ca dat strechea in tine nu alta. Si pe urma, dupa ce oricum ma trezisesi de cateva ori ai tras de mine sa-ti dau ochelarii, hartie si creion ca te obseda cum s-a transformat „aici” in „aicisa” in zona Munteniei si in „acolea’sa” sau „colea’sa” in Moldova.

-Pai si ce, ma, pe tine nu te-ar obseda asa o problema? Ideea ca limba e un organism viu care se transforma, de multe ori transformarea pierzand din energia initiala a cuvantului si, pe masura ce trec generatii si secole ajungem invariabil la o limba secatuita de energia aia magica, in schimb ea, limba, imbogatindu-se fie cu formule sofisticate, dar lipsite de energie, ori cu forme prescurtate cu sonoritate hilara. O lingva vulgaris care te duce cu gandul la oamenii din pesteri.

Vad cum i se rostogolesc ochii in cap ca la pacanele si cred ca pentru a „ena” oara constata doua lucruri – nu e bine sa ma iei cu chestii serioase de dimineata si doi – este, pana la urma, duminica dimineata. Nu de alta, dar tace.

In sfarsit in casa e liniste…iar eu nici nu m-am obosit sa raspund, de fapt, la intrebare. Intre timp cafeaua aia s-a racit si pot sa o beau. Tot in liniste… 😉

Imi amintesc de bancul cu tiganca si raspunsurile evazive si ma buseste rasul. Se uita la mine si n-are curaj sa intrebe nimic. Se ridica si are o fata de om care e impacat cu soarta si se duce dincolo sa citeasca. Macar unul din toata casa asta sa fie intelectual! Si constat ca mi-e ciuda ca e asa cum e. Cu creierii la purtator, adica. Si mi-e ciuda ca eu nu pot fi asa. Nu ma simt vinovata. Culmea e ca ma simt bine asa. Am de gand sa savurez cafeaua in liniste si fara ganduri. Mai tarziu, vad io ce idee o sa-mi mai vina sa ma revansez. Oricum nu am rezolvat problema cu „aici”. In plus nici nu-mi amintesc sa fi racnit dupa ochelari… 😀