Ia, hai să mai și muncim pe bune!


Mă tot macină o întrebare, de-o vreme încoace. Si de când mă macină ea, așa, zeci de gânduri sar cu replica, de e ditamai tămbălăul la mine în cap.
Totul a pornit de când un gând mi-a reamintit de o vorbă a lui Churchill (parcă), aia pe care am adaptata-o eu la „să te ferească Dumnezeu să trăiești vremuri interesante”. 🙂
„Ești sigur(ă) că, ducându-te cu valul, cuprins de frenezia muțimii, ești în „gașca cea bună”?
Ce vreau să spun… Într-un grup se dezvoltă o formă de energie, ca un val. Ea se poate amplifica sau se poate diminua, funcție de mai mulți factori. Nu vi s-a întamplat în copilărie sau mai la tinerețe, ca, împreună cu gașca să vă luați din ceva (orice) și să faceți trăsnăi sau chiar prostii?
Nu?! Bine, măi intelectualilor! Bravo vouă! Mie mi s-a întâmplat. Și-n copilărie și-n tinerețe. Uite un exemplu, de pe la douăj de ani, așa… Ni s-a părut nouă fun de tot, nu că am fi implicat și vreun proces de gândire în toată tărășenia asta, să mergem noaptea, după un chef monstruos, pe o șosea pustie. Cineva avea o mașină cu o bară deasupra. Ne-am „gândit” noi că ar fi ultra-mega-hiper-cool să facem echipe de câte 2 care ne urcăm pe mșină, ne ținem cu mâinile de bara aia, iar șoferul să bage viteză și noi să urlăm doar când nu ne mai putem ține de bară. Băi și ni s-a părut atât de mega-ultra-hiper-cool, că am făcut prostia asta de cursă până spre dimineață, când aerul rece ne-a trezit la realitate și ne-am dat seama cât de imbecili am putut să fim și cum ne-am pus viața în pericol, doar de dragul adrenalinei și a mângâierii orgoliului celor care câștigam cursa aia dementă, rezistând la viteze foarte mari.
E un exemplu, poate deplasat, poate că nu.
De ani de zile mă uit la ce se întâmplă la noi, cu meetingurile astea zilnice, deja dezbrăcate de sens și fără absolut nici un obiectiv ori rezultat și-mi vine mai mereu să întreb – crezi că toată agresivitatea și toată demența în care te implici acum sunt de folos și pe termen lung și mai ales și altora? Că pe termen scurt îți sunt ție de folos – te ajută să mai evadezi dintr-o viață de rahat, îți dau supapa necesară să mai defulezi. Ești sigur că nu te vor condamna copiii tăi mai târziu? de ce? Păi ia să vedem – că în loc să muncești pe bune, alegi să tragi chiulul cât cuprinde și de restul ieși pe la meetinguri în loc să faci ceva constructiv cu tine, cu viața ta, pentru tine și pentru cei din jur? Că urli că vrei respect, dar ma suni, de exmplu, pe mine, să mă întrebi dacă nu-ți pot „aranja” o chestie, iar dacă te refuz, mă faci în toate felurile, pentru că, nu-i așa, vrei doar o chestie mică…să sari peste un rând, să obții o hârtie medicală fără să mergi la control, deși controlul ăla ar putea, într-o situație limită la volan, să-ți salveze viața (sau să salveze viețile nevinovaților din jur). Ah și am uitat, on top of that, să-mi spui că sunt „pesedistă”!
Păi, măh, democratule, io nu am vreme să mă uit la televizor, că muncesc de-mi sar capacele. Dar mă lovesc de tine, când blochezi circulația, iar eu trebuie să bat drumul, contra cronometru, între două spitale. Și mă lovesc de tine și când tu, cu mașina ta șmecheră, nu te dai la o parte să treacă salvarea, ori când traversezi la câțiva metri de trecerea de pietoni și tot tu mă înjuri pe mine. But wait! Am uitat! Tu ești democrat, tu ceri respect, tu vrei schimbare, tu te-ai săturat.
Bă, să știi ca și io m-am săturat de tine, jur!
M-am săturat de loaze cu pretenții, de mitocani, de analfabeți functional.
Crezi că mi-e simplu să muncesc, de foarte multe ori 22 de ore din 24 ale unei zile, iar din venituri să-mi plătesc doar facturi și taxe, să uit de ideea de vacanță sau de weekend liber, să mai tai din mâncare ca să mă pot întinde cât mi-e plapuma, în timp ce tu nu mai ai nici o limită? Să știi că nu.
„Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții” – zice o vorbă de duh.
Nu, nu-mi convine ce se întâmplă în România zilelor noastre, dar nici nu cred că pierdutul vremii este soluția.
Anul trecut mă enervasem atât de tare, la un moment dat, încât am zis că mă duc să fac rost de niște mese să le pun în Piața Victoriei. Și să vă invit, dragi mitingiști (de profesie, deja), s-o ardeți intelectual. Adică, ăia care îs avocați să ia la mână legile, să se documenteze despre toată bucătăria din spatele subiectului, să se asocieze cu economiști și alți specialiști și să pună pe hârtie ce modificări ar trebui făcute. Și tot așa, pt toate profesiile din lume – economiștii să-și pună creierul la bătaie, IT-iștii la fel. Și după aia să mergem cu propunerile concrete la Parlament și la Guvern și să spunem „uite, băi, noi ne-am gândit să vă ajutăm, că România este, în primul rând, țara noastră si vrem să ne fie bine; așa că haideți să discutăm profesional, fără patimă și fără să ne înjurăm, să ajungem la concluzii pe care să le aplicăm mintenaș”. Da’ m-am potolit, că mi-am dat seama că-s idealistă și că n-are chef nimeni să muncească pe bune. Urlatul e fun, e simplu, mai e și socializingul.
După aia, asta cu limitele, de fapt cu lipsa lor, mă omoară. Recent am avut o discuție cu o madamă care mă lua la rost că niște prețuri sunt prea mari. În afară de faptul că-s mici, de dumping de fapt, am întrebat-o pe cucoană două lucruri elementare: de ce crede ea că pe lumea asta trebuie ca toate lucrurile să fie pentru toată lumea și 2, dacă atunci când și-a luat mașina s-a dus să-l tragă la răspundere pe producător că are prețurile prea mari. În esență cucoana cu pricina nu voia să facă ceva cu adevărat. Era doar comentatoare de tip țață, căreia online-ul i-a deschis porțile către afirmare.
O altă discuție, de data asta cu o prietenă, m-a făcut să o întreb dacă îmi poate da un singur exemplu în istorie, când potențarea populismului ăsta fără cap și fără coadă, a dus la evoluția unei societăți. A făcut o pauză. I-am reamintit că tot d’aia s-a prăbușit și democrația ateniană, în cele din urmă…
Mai mult decât atât, valul ăsta de energie, cu ieșitul în stradă, mie, din izolarea la care mă supun voit, îmi apare ca o făcătură. Omul din stradă nici nu-și dă seama că e masă de manevră. E luat de val și gata.
Nu, nu cred că meetingurile astea sunt soluția. Dar da, o schimbare e necesară. Cum? Ei bine, încă nu știu, atâta vreme cât toți vrem schimbare, dar aruncăm în continuare gunoiul în stradă, cât ne deranjăm vecinii, cât traversăm aiurea, cât căutam soluții să fentăm statul la plata taxelor și impozitelor, cât vrem să sărim peste rând, cât credem că ni se cuvine totul. Că nu ni se cuvine nimic, dragilor, căci, conform acestei mentalități greșite, îl transformăm pe însuși Dumnezeu în sclavul nostru.
Mai rău e că am sentimentul din ce în ce mai acut că ne apropiem cu pași mari și repezi către un deznodământ înecat în sânge…
Zilele astea e un val de poze cu mașini ale unor români veniți în tarăm, care au numere cu „muiepsd”. În afară de faptul că-s prea multe ca să nu fie o chestie coordonată, vă întreb cinstit – în afară de faptul că ne facem și mai tare de căcat, ce credeți că rezolvați? Și în afară de asta, ce le explicați copiilor voștri (minori), când o să vă întrebe ce e aia „muie”, măi intelectualilor?!!! Vă hăhăiți grobian la fazele astea, vi se pare fun. Mie mi-e rușine, sinceră să fiu. Mi-e rușine de voi și de rușinea voastră, dar și de mine, că trăiesc printre voi. Așa să știți!
Și să mai știți și că sunt convinsă că, dacă ați ajunge să conduceți țara asta, asta, câtă mai e încă, ați face nenorociri încă și mai mari ca ăștia de acum. Pentru că modul vostru de gândire și acțiune îmi arată asta. Scroafa cățărată în copac…Pfff…
Așa că vă zic simplu: hai, dracu’, la muncă serioasă!

Reclame

Mi-e foame, Căpitane!


Nici nu știu câți ani să fi avut când l-am cunoscut pe Capitanu’. Eram mică, oricum.
Dacă e ceva ce nu am pierdut în viață, aia e momoria oamenilor pe care i-am cunoscut. Poate nu le mai țin minte numele tuturor, pentru că asta e un lucru pe care mi-am impus să nu-l țin minte, dar fizionomiile și legăturile cu momentul – locul și situația în care i-am cunoscut nu-mi pleacă din minte nici să mă bați. De-aia, poate, mă mir destul de tare că pe capianu’ nu țin minte exact când l-am cunoscut. Atât mai știu – că nu eram la școală, că el era extrem de tânăr, oricum bătrân deja pentru mintea mea de copil care decisese că toți oamenii de peste 20 de ani sunt tare bătrâni și că eram în 2 Mai. Ah…și că avea un chef nebun de viață și era mișto la vorbă și că dansa.
A urmat o pauză de niște ani și nici nu mai știu de ce, pesemne că nu e important în economia evenimentelor.
Căpitanu’ e pictor. Atâta că la noi nu-l știe multă lume. Vinde prin cele țări pe care le colinda.
L-am reîntâlnit în Vamă. Eu deja mare. Nu m-am prins cine e până când nu a început să vorbească. Atunci, vocea lui, felul în care tărăgăna anumite cuvinte, felul șugubăț și pofta de viață mi-au trezit amintiri.
Nu i-am zis nimic. Într-o pauză de dansat, m-am așezat și eu la masă (da, da, eu m-am așezat pe bancuță, m-am oprit din dansat!!!) și am început nonșalant să povestesc despre „doimaiu de pe vremuri”. Mă interesa prea puțin audiența, siceră să fiu. Urmăream cu atenție reacțiile Căpitanului – poreclă mai dincoace de „doimaiu” de pe vremuri.
Microexpresiile lui mi-au arătat că a înțeles că pentru el povesteam și că încerca să-și aducă aminte de minte, dar niciunul dintre noi nu a scos o vorbă în acest sens. A urmat o scurtă leapșa prin amintiri. Râdeam cu lacrimi la un moment dat. Noi, căci restul erau depășiți de limbajul nostru codat.
Și-am povestit și-am băut și ne-am veselit în noaptea aia și-a fost tare bine în suflet la mine. Mai ales pentru că el nu știa nimic altceva despre mine. Și când am simțit că nu mai pot duce, că dorul de ai mei mă ucide, m-am ridicat de la masă și m-am dus pe malul mării, singurul loc unde ai mei sunt mereu prezenți.
nu știu după câtă vreme a venit după mine.
M-a luat ușor de după umeri, mi-a pus în mână un pahar de whisky. Am ciocnit în tăcere și apoi m-am luat ca pe un copil de mână și m-a dus înapoi în realitate.
Înainte de răsărit m-a luat la dans și am dansat mult până după răsărit, făcand o adevărată demonstrație pe plajă. Nu ne-am dat seama că toată lumea se oprise în jurul nostru, oamenii se așezaseră pe băncuțe urmărindu-ne.
Și nici nu știu să fi vorbit prea mult. Râdeam amintirilor.

(cut)

De atunci, de la dimineața aia terminată în ropote de aplauze, a început prietenia mea de „om mare” cu Căpitanu’. În continuare nu ne-am spus lucruri. Mie îmi era greu și de el nu eram deloc convinsă că-și amintește ceva.
Ne-am văzut an de an în Vamă, după reîntoarcerea mea în Romania. Nu dezgropam trecutul, doar ne bucuram de prezent.

(cut)
– Ce faci, Amelie?
Mă retrăsesem din viață de niște ani și vocea lui m-a luat prin surprindere.

– Doar exist, Căpitane! Nu știu dacă m-am transformat în moluscă…dar om nu mai sunt demult…
– Hai să facem figurine!
– La Fotolii?
– La Fotoliile tale, Amelie! Alea sunt doar ale tale.
– Culegem și midii?
– Nu culegem. Nu-i timpul lor. Au pui mici. Le protejăm.
– N-am știut niciodată care e timpul lor…de-aia te întrebam.
– Mergem acolo – tu te duci să te distrezi la Fotolii, eu te aștept și din când în când mai strig la tine să nu te duci prea tare în larg…să-ți amintești…și-apoi luăm lut și ne jucăm și facem figurine.
Am pornit în tăcere. Încă nu-mi era clar dacă își amintește sau doar se joacă cu mintea mea.
La Fotolii trebuie să fii foarte prost să vrei să înoți, pentru că stâncile de sub apă te rănesc foarte tare. Nici mersul nu-i simplu. Oricând îți poate aluneca piciorul și gata fractura. Asta, mai ales dacă nu cunoști locul foarte bine. Da-n ziua aia, ceva mă enerva interior și nu puteam spune cu exactitate ce. Poate dorul care m-a mistuit în ultimii 20 de ani, poate altele… Nu știu…
Am intrat în apă hotărâtă și înaintam nervos. Nu-mi puteam explica stările și nici n-aveam chef. Doar pe Căpitanu’ l-am auzit spunându-mi numele c-un oftat trist și cumva cu mustrare.
– Amelie!…
Nu i-am dat atenție. La un moment dat m-am lăsat în apă și am zis că o să înaintez usor.
Arsura din genunchi am simtțit că-mi ajunge în creier. M-am uitat ca un copil prins cu mâța în sac spre mal. Căpitanu’ stătea cățarat pe o piatră și se uita către mine cu îngrijorare, dar și cu aerul omului care a cedat și m-a lăsat în legea mea.
Am bravat. Arsura loviturii mi se dusese în inimă și în creier. Respiram sacadat. M-am lăsat din nou în apă, hotărâtă să pipăi cu mâinle pe sub apă, să nu mă mai lovesc. Am să-i arăt eu lui! Am să mă duc la cele mai îndepărtate fotolii! Aveam din nou 5 ani. Până la cele mai îndepărtate fotolii era mai bine de un kilometru, iar efortul nu-i de colo.
…cumva am răzbit.
Mi-am proptit bine fundul în tronul meu. Apa îmi ajungea pâmă la piept, doar că în ziua aia curenții erau destul de puternici. Nu-l mai auzeam pe Căpitan. Nu mai auzeam decât valurile și vocile Lor. Era, în sfârșit, bine. Eram unde trebuia să fiu, știindu-mă păzită de Căpitan și asta era un sentiment de bine.
Nu știu cât să fi stat acolo, așa…rezistând valurilor. Am urlat, am plâns, am râs – portretul perfect al unui nebun.
Reîntoarcerea a presupus un efort încă și mai mare, și, cu chiu cu vai, am reușit.
Capitanu’ stătea tot pe piatra aia, urmărind fiecare mișcare a mea, atent și pregătit în fiecare moment să sară în apă după mine.
Când am ajuns eu nu mai aveam suflare, iar el se prefăcea preocupat de căutatul unor scoici.
– Luăm lut! – i-am zis scurt și milităros.
S-a uitat prin mine și, ca și cum mi-ar fi spus cel mai normal și nesemnificativ lucru din lume, fără ca măcar să intoarcă capul spre mine
– …înoți la fel de bine ca EA!…și la fel de elegant… iar eu, stau la fel cum stătea taică-tu, pe mal. Ții minte ce frică-i era lui taică-tu de apă?
Vorbele lui mi-au tăiat respirația. Deschisese un subiect tabu – cutia Pandorei.
– Ce păcat că s-au dus atât de repede, Copile!…
Mi-am mușcat buzele ca să nu izbucnesc în lacrimi. Deci ȘTIA! Știa tot!…Și eu care eram convinsă că nu-și mai amintește nimic!…
– Luăm lut sau ce facem?!
– Luăm lut, doar pentru asta am venit… Ești cea mai perfectă îmbinare a doi oameni…Amelieee….
Nu știam cât o să mai pot fără să plâng… M-am repezit și am luat o piatră și am început să scobesc nervos după lutul rosu.
– Știi că trebuie să-l frământăm aici…sper că-ți mai amintești…
Scobeam în continuare nervos. A venit ușor în spatele meu și mi-a luat piatra din mână.
– E suficient pentru azi cât ai luat, Amelie… GATA! – iar acel „gata”, nu era pentru lut. Era pentru trecut. Pentru un trecut pe care eu nu mă simțeam pregătită să-l las să se ducă… Nu îniante de a face ceva cu adevărat semnificativ în și cu viața mea.
– Gata, am spus!
Vocea lui era, de data asta, schimbată. Nu mai suna… părintească. Era un ordin căruia m-am supus mecanic, dimpreună cu creierul care nu a mai vrut să gândească nimic.
Am luat lutul și ne-am apucat împreună să-l frământăm în „lighean”. Ligheanul e o piatră, pesemne special lăsată așa de natură, pentru noi.
Am frământat lutul dimpreună cu ganduri care se buluceau aiurea și sentimente amestecate gata, până l-a luat dracu’, apoi l-am pus într-o pungă de plastic pe care Căpitanu’ a scos-o ca un magician, căci nu-l văzusem cărând-o.
În lighean mai rămăsese o bucățică mică de lut, stingheră, parcă a nimănui…așa, ca mine…
Am luat-o în mâini cu mare dragoste și am mai frământat-o nițel, dimpreună cu alte câteva gânduri-povară și, dintr-o dată, m-am luminat și-am început a modela. La final, am ridicat triumfătoare figurina către Căpitan.
A început să râdă în hohote, colorat cum numai el știe.
– Mi-amintesc – „când o să mă fac mare, o să mă fac elefant!”
Am râs amndoi. Își amintea până și asta! Vorba mea din copilărie.
Și, brusc, ziua toată s-a făcut frumoasă.
Am pornit înapoi spre „coliba Capitanului”, adică la Maria lui, unde stătea într-una dintre căsuțele de lemn de când dădea căldura și se întorcea în România și până hăăăt, toamna târziu, când își lua din nou tălpășița prin lume.
– Anul ăsta plec în Argentina, Amelie. Vrei să vii? Ne descurcăm noi. Mereu se găsește ceva de făcut pe acolo.
– Nu pot, Căpitane, am proiecte în derulare!
– Ai pentru că te legi ca să nu-ți mai trăiești viața, Amelie, și mă doare sufletul pentru tine…
– Nu merit, Căpitane. Încă nu merit!…
– Ce păcat e ca doar tu nu vezi că meriți totul, Amelie! Ce păcat!… Poate într-o zi…poate într-o zi o să te hotărăști să-ți pui rucsacul în spate și-o să te hotărăști să trăiești din nou…
– Poate în altă viață, Căpitane, poate în altă viață!…Până atunci, însă, mi-e foarte foame, ce zici de asta?
– Bine, o să-ti fac cartofii TĂI prăjiti, cu salată de roșii de la Maria, din grădină. Promite-mi doar că o să reîncepi să trăiești și în viața asta.
– Nu-ți promit, Căpitane, că nu știu ce-o să fie mâine și dacă eu o să simt că merit. Nu-ți promit, că nu mint!
– Păcat, Amelie, mare păcat!…Viața asta e o dată și atât. Te-ai oprit din trăit de când… Restul, fațada, la mine nu țin, Amelie. Suntem cunoștințe vechi!
– Ce să fac, Căpitane, dacă nu știu cum? Poate ar trebui să mă învețe cineva.
– N-are cine să te învețe, Copile. Asta e treabă de o singură persoană – TU!
– Mi-e foame, Capitane! Hai să-mi faci cartofi prăjiții mei!
– Nu de mâncare ți-e ție foame, Amelie, de viață-ți e!…Și e în fața ta și tu nu mai vrei să te atingi de ea!…

(cut)
El e Capitanu’! E pictor! Și pictează cu sufletul. Cumpărați-i tablourile! Credeți-mă că nu veți regreta! Fiecare tablou al lui spune o poveste întocmai ca cea pe care v-am spus-o eu aici, doar că în culori mult mai frumoase. Îl cheama Dorin Mircea Rațiu și îl găsiți și pe FB.
Cartofii mei prăjiți să nu-l puneți să vi-i facă, pentru că am să știu dacă m-a trădat au ba! 🙂
Și azi e ziua lui. Împlinește o eternitate de când suntem prieteni, dar e și cu consemnare în buletin. 😉

Gânduri alandala


Hai că și anul ăsta așa ce mi-a fost a scrie!…
Nu că n-aș fi vrut, că nu știu să existe vreun moment în care să nu vreau să scriu. De cele mai multe ori nu am timp, că năvălește viața peste mine și de alte cele mai multe ori mi se tot bulucesc gânduri puzderie că nu știu pe care să-l aleg primul.
De vreo lună viața mea e întoarsă pe dos și am refuzat să-i cânt în strună acestui întors pe dos pe care nu vreau să-l cunosc, pentru că nu pare simpatic deloc.
De mai bine de 11 ani conviețuiesc cu Diodă. Mereu am zis că între noi e o relație de love-hate, dar mai mult în glumă. Nu înseamnă că nu ne-am făcut mizerii, reciproc, însă. 😀 Mereu am vorbit cu el, la fel cum vorbești cu un om și multă lume se crucea la auzul conversațiilor pe care le aveam și al modului în care un câine (că, până la urmă, asta e) pricepe un om. Sau, mă rog, pe mine. Despre care încă nu-s convinsă că-s încă om, iar până la OM mai am o eternitate. Desigur, după standardele mele, căci de ale altora nu m-a interesat niciodată.
Luna asta a fost cu mult mai altfel decât altele, din toate punctele de vedere. În primul rând pentru că Diodă a stat doar 3 zile acasă. Prima a fost după prima operație și acu’ abia intrăm în a doua din a doua tură.
A fost complicat să-mi accept emoții și trăiri pur umane, am trăit momente de nesiguranță la auzul unor sunete pe care le știam, dar care acum căpătau alte valențe, am trăit pe bune momente – eu acasă, Diodă la spital – în care simțeam ca lucrurile nu-s deloc în regulă cu el și momente în care îi simțeam prezența în casă ori mă trezeam că-l strig.
Dar, cu siguranță, a fost o lună în care am reînvățat lucruri, doar că de data asta le-am reînvățat cu gândul la ce m-a învățat (deși n-am dat atenție) câinele meu.
Nu, n-am luat-o pe arătură!
Unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat de la Diodă, în anii ăștia de când coabităm a fost că eu nu am capacitatea de a-mi exprima emoțiile. De alea adevărate zic. Nici acum, după atâția ani, nu pot să spun că am învățat, dar ce am învățat, impreunp cu câinele meu și de la el, a fost să mă autoeduc.
Da și acum mă exprim prost sau greșit în acest sens. Cei apropiați mie s-au obișnuit. Nu știu dacă acceptă, dar măcar mă lasă în legea mea.
Tot alături de el și împreună cu el, am învățat să nu mă mai simt prost când tac, dar, mai ales, am învățat că nu trebuie să dau socoteală nimănui când tac. Și, în mod paradoxal, mie îmi place mai tare să tac. Cum nu pot să fac asta în timpul zilei, în primul rând pentru că meseria mea înseamnă comunicare, tac acasă. Și e minunat când pot să lucrez de acasă, pentru că tac. Zile în șir. Și mi-e bine. Diodă a învățat să vorbim prin semne și, de multe ori, doar prin ..nah…că nu știu cum să definesc asta…prin energie. El simte când am nevoie să vină lângă mine sau când nu mă prind că am nevoie de o pauză, iar eu simt când are nevoie să mă duc lângă el ori să mă abat de la o regulă dealtfel strictă și-l las să se urce în pat.
Oh, am învățat multe lucruri minunate de la Diodă.
Mă gândeam…când eram copil aveam tot felul de animale, dar nu conștientizam procesul învățării. Pentru că nu-l consideram un proces. Copilul are marea capacitate de a lua lucrurile natural, așa cum vin, iar învățarea se produce organic, firesc.
Nu, n-am să pricep niciodată oamenii care își învață copiii că animalele sunt periculoase sau că le periclitează sănătatea.
Țin minte o întâmplare. Cred că aveam vreo 4-5 ani. Am plecat cu ai mei să crăulim într-o după amiază prin munții Măcinului. La un moment dat cer „pauză de tufiș”. Tata îmi arată niște bolovani din granit mai la deal și mă îndrept către ei. Nu știu de unde, către mine s-au repezit 2 ciobănești. Erau câinii unui oier. Erau mai mari ca mine, albi și păreau fioroși. M-am speriat pentru că i-am observat târziu, pentru că eram prea mică față de ei și pentru că lătrau urât tare. În plus, prin târg, prin plodărime, umblau povești cu nu știu ce câini turbați și, ca atare, periculoși. Instinctul m-a făcut să răcnesc din toți bojocii și s-o rup la fugă către tata. Tata, calm, urla la mine, cât să-l pot auzi
– Nu-ți fac nimic! Oprește-te înainte să-i ațâți! Vor să se joace cu tineeeee! OPREȘTE-TE!!!!!
Ce vorbești, Ioane?!!!
Eram îngrozită. Câinii au tăbărât pe mine. Să zicem că erau niște pui de ciobănesc…mai dezvoltați, așaaa… Ei or fi vrut să se joace cu mine. Ori ăsta o fi fost planul lor inițial, doar că eu eram un copil îngrozit.
Tata a început să urce pașnic către mine, încercând să mă convingă de intențiile jucăușe ale ciobăneștilor.
Pentru o secundă m-am oprit din urlete și alergare. Câinii au tăbărât pe mine. Începea să-mi fie și mie clar că vor doar să ne jucam și plânsul s-a tranformat în ras. Unul dintre cei doi, nu știu cum, a ajuns în spatele meu și a vrut să mă miroasă. Moment în care frica mea a izbucnit încă și mai puternic și-am început a urla și mișca dezarticulat. Fapt pentru care ăla m-a mușcat. Da, nu râdeți, că o fi fundul mai mult grăsime, dar la mine nu era cazul. Abia atunci l-am simțit și pe tata speriat rău și asta chiar m-a scos din minți. Ciobanul cobora în fugă, încercând sa alunge câinii. Amândoi au ajuns cam târziu. Câinii nu mi-au făcut altceva decât să mă pună la pământ și să încerce să mă țină liniștită, dar abia după foarte mulți ani aveam să înțeleg lucrul ăsta, când Diodă s-a lăsat bătut de o mâță cartieristă cu pretenții de prințesă, conștient (poate pentru prima dată) de forța lui. Încerca doar să o țină la pământ să se calmeze nebuna. Așa și eu cu ciobăneștii.
Am ajuns la spital. Ai mei păreau că nu dau deloc importanță întâmplării și făceau un mișto crunt de mine, iar eu, printre bocete de durere nu puteam decât să râd cu lacrimi. La spital mi-au curățat rana, mi-au pus un plasture și vira acasă și la joacă. Ce injecții, ce antitetanos, ce cusături?! Las’ că până te măriți, îți trece – zicea tata. A trecut repede și nici n-a fost nevoie să mă mărit pentru asta. Dar cel mai important lucru e că ai mei n-au căzut în greșeala paranoiei, iar eu să rămân atât de traumatizată încât să nu mai suport animalele.
Am rămas cu teama de câini pe care nu îi cunosc, cu teama de maidanezi, doar că am reusit până acum să mă controlez. Așa că mă apropii de ei, după ce-mi sondez emoțiile, în momentul în care sunt sigură că energia mea e una pozitivă.
Mare fiind, m-a mușcat un singur câine. Rău m-a mușcat. Și nu era maidanez. Era căinele unei demente care îl educa dându-i picioare în cap. La propriu.
Nici nu știu de ce vă spun toate astea. Poate pentru că emoțiile mele legate de Diodă sunt tare amestecate, pentru că, faptul că l-am adus de la spital nu înseamnă că nu mai avem împreună de tras. Infecția de după a doua operație încă nu se dă bătută, iar gândurile mele legate de faptul că de acum încolo ar cam fi cazul să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai avem, poate, multă vreme împreună…
Conștientizez foarte multe lucruri, altfel decât până acum. Și tac.
Iertare dacă nu vă convine. Chiar îmi e greu să mă comport altfel… Vă îmbrățișez pe fiecare în parte și pe toți deodată.
Și nu uitați să fiți oameni (OAMENI!!!) în fiecare zi, fără a aștepta sau a urmări ceva în schimb. Pentru voi, fiti OAMENI! Abia atunci cei din jur vă vor respecta. Poate nu vor reuși să exprime asta, poate sunt ca mine, dar, cu siguranță o veți simți.

Charlie Hebdo sau cum a priceput iapa vecinului


Există o vorbă veche care zice așa: bate șaua să priceapă iapa.

Stai, că am început greșit. Trebuia să scriu un preambul. Care ar fi sunat cam așa:

Ai fost vreodată în situația de a avea o gașcă mișto, în care nu se știe cum, se insera câte un individ care, când era haiul mai mare, după vreun banc foarte bun, dar care mai punea la treabă și cutiuța cu maimuțe se trezea că întrerupe hăhăiala generală cu întrebarea:

„Adică…cum?!!!”

de vi se strepezeau dinții? Și pe urmă, cum cineva mai milos începea să-i explice – eventual cu desene – bancul, să priceapă și prostul satului și, la final, după eforturi epuizante, ăsta ori râdea strâmb – semn că a înțeles din părți – ori avea o figură care acrea și murăturile încă nepuse?

Sau

Ați avut vreodată o gașcă mișto plus ce-am zis mai sus cu individul mai special și în gașca aia obișnuiați să vă taxați unii pe alții – mai mult sau mai puțin fin, iar individul să se hăhăie cu o plăcere de nedescris când miștiourile erau la adresa altora și să se opărească atunci când el era luat la mișto?

Ei bine, eu am avut ambele tipuri de găști. Desigur, tipologia de indivizi la care fac referire zbura destul de repede din peisaj, funcție de cât de sadici eram în momentele alea.

Caricatura publicată de revista franceză Charlie Hebdo este o minunată palmă peste obrazul francezilor, care, la nivel de mase se scaldă de ani de zile în zona de legumitație. Pentru mai noii cititori ai blogului ăsta o să explic din nou acest termen, cu îndemnul de a se obișnui cu faptul că eu inventez cuvinte, noțiuni, concepte. Așadar, dragilor, legumitația este mixul între legumă și levitație, din care rezultă fenomenul în care oamenii nu consideră necesar să-și folosească propriul creier și trăiesc într-un plan superficial al vieții, trecând prin aceasta ca gâsca prin apă, servind ce li se oferă mură în gură și luându-se unii după alții ca oile. Mai simplu de atât nu pot să explic. 😀

35303781_10209017946165109_2621661957467406336_n.jpg

Adică Simona care strigă „fier vechi, fier vechi!”

Charlie Hebdo se adresează publicului francez, nu publicului român. Ăla e „core target”.

Caricatură care se poate traduce prin luați-o p’asta snobilor sau, așa cum bine spunea cineva pe Fb prin faptul ca RG e fier vechi 😀

Never the less, ce te faci când, atunci când bați șaua să priceapă iapa, iapa ta e indiferentă, dar reacționează iapa vecinului?

Căci așa săriră românii ca arși la caricatura asta, dezlănțuindu-și furia, ura, violența și tot ce poate fi mai urât, de numa’, exact ca prostul din exemplul 2 pe care vi l-am dat în preambul.

Mă, copii, măh, mai ușor cu pianul pe scări că ne rupem șalele…vecinilor. 

Sigur că, la final, nu pot să nu constat că al treilea război mondial se poate face cu români. Nu, nu vor pune mâna pe puști sau topoare să-și apere țărișoara, că, în caz de Doamne fere îs primii care se ascund sub pat, dar au descoperit binefacerile tehnologiei care dă putere oricărui prost să se dezlanțuie, ascuns bine în spatele tastaturii. Tastat – URII.

Românii, după ce se călăresc bine unii pe alții, bazându-se pe două principii fundamentale: să moară capra vecinului (care oricum e o curvă că nu-i stă lui capră) și „să moară mama, te omor” – pot, dovada comentariilor de azi, să rezolve cu succes un al treilea război mondial, căci, cu cât căcat suntem noi în stare să aruncăm (gratuit), nu e în stare nimeni. Added value – blestemele.

Hashtagul pe care l-am inventat cu foarte mulți ani în urmă e încă valabil: #romaniaareogeografieextraordinara

Serviciile medicale sunt ca detergentii


Sa va explic:

Cand esti in afara unui sistem, ori nu stii lucruri reale din interior, e foarte usor sa judeci si va spun asta pentru ca si eu am picat in plasa.

Ieri vorbeam cu cineva, despre o multime de lucruri si am ajuns la subiectul sanatate, clinici private etc.

Evident, la un moment dat mi-a spus ceea ce spunem cu totii – „pai aia de la clinicile private castiga o gramada de bani!”

Il intreb – tu cauti sa mergi la consultatii decontate, nu? Raspunsul, evident, a fost afirmativ. Daca tot platim asigurari de sanatate, macar sa stim o treaba.

Aham… si vrei servicii premium, super premium si de lux, nu-i asa?!

Si la asta raspunsul a fost afirmativ.

Ei bine, dragul meu, iti dau doar un singur exemplu si sunt sigura ca poti extrapola, dar si ca poti sa vezi ce inseamna asta din punct de vedere business. Vrei?

Cum am primit al treilea raspuns afirmativ „in a row”, am continuat scurt si sec:

– Prietene, pentru serviciile alea premium, superpremium si de lux, sa luam de exemplu o consultatie de oftalmologie, care, daca e corect facuta dureaza intre o jumatate de ora si o ora si inseamna: medic, substante, aparate (la noi inseamna cam 4 aparate) plus testarile cu lentile, statul roman deconteaza nici mai mult nici mai putin de 22 de lei. Crezi, in atare conditii ca putem vorbi de un business? Crezi ca la nivelul asta, hai sa spunem ca ai 10 pacienti pe zi, ca sa facem un exercitiu simplu…asta inseamna 220 de lei pe zi. Din banii astia un procent merge catre plata medicului, un procent merge catre plata cheltuielilor administrative pt cabinet (curatenie, lumina, energie electrica, chirie, personal receptie etc), un procent merge pe intretinerea echipamentelor, un procent merge catre plata taxelor si a impozitelor. Intr-o luna sunt 20 de zile lucratoare, daca nu-s zile libere. Inseamna 4400 de lei. Imparte tu banii astia la tot ce ti-am zis si care reprezinta doar categoriile mari de cheltuieli si spune-mi si mie daca tu crezi ca din asta se poate face business, daca tu poti sa ai pretentia sa primesti servicii „ca afara” si cate si mai cate lucruri. Si pana cand nu o sa invatam ca daca noi vrem bani pentru munca noastra si altii sunt indreptatiti sa isi doreasca acelasi lucru, ca nu e nimeni dator sa munceasca pe gratis, pana cand nu vom invata sa ne respectam reciproc nu vom avea o viata mai buna in tara asta, ei bine, lucrurile vor sta tot asa si in continuare. Iar daca vrei calitate, ei bine, pentru aia platesti. E ca la detergenti – toti fac acelasi lucru, doar ca unii sunt mai buni, altii mai slabi. Alegerea este a ta. Si, cum, daca ai dat putini bani pentru un detergent prost nu te duci sa urli la producator ca detergentul ala spala mai putin bine ca unul premium, cam asa e si cu celelalte lucruri din viata, inclusiv serviciile medicale.

Si s-a lasat liniste pentru un timp…

M-a privit ingandurat. „Stii, nu am stiut niciodata lucrurile astea si nici nu am gandit asa, desi e logic, simplu si de bun simt. Multumesc pentru lectie!”

Si eu iti multumesc, dragul meu prieten, pentru ca uite asa mi-am dat seama ca, daca nu spunem lucrurilor pe nume, daca oamenii nu stiu detalii importante, nici nu avem cum sa ne implicam in educarea lor.

Asa ca de-aia am scris aceste randuri, ca sa stiti si ca sa intelegeti si voi, asa cum am inteles si eu.

 

Nunți regale și strategie


Am citit ieri niște tweet-uri de m-a luat groaza nu alta. Și da, eu nu-mi ascund nemulțumirea față de această potențare a populismului, care, datorită tehnologiei scoate monștrii la iveală.

Ia, să încerc să nu mă lungesc prea tare și să scriu pe puncte:

  1. Nu toată lumea a respectat protocolul. Nu, că și ăia sunt tot oameni – adică greșelile nu le sunt străine. Dincolo de protocolul impus de Casa Regală, există o normă care spune că la un eveniment – de la un anumit nivel în sus – nu te îmbraci cu ceva deasupra genunchilor și cu umeri / brațe dezgolite mai ales dacă ai trecut de 35 de ani și / sau corpul tau nu (mai) arată ca la 20 de ani sau ca în reviste. Și da, e important să respecți protocolul, mai ales dacă este comunicat dinainte, ca normă de respect pentru propria persoană – în primul rând. Dar, cum ziceam, oamenii sunt diferiți.
  2. Haterii s-au luat de faptul că sora lui Kate s-a îmbrăcat într-o rochie care seamănă cu un ambalaj de ceva suc chinezesc, dar și de Kate – că ar fi îmbrăcat pentru a treia oară aceeași ținută. Dacă în primul caz putem vorbi despre faptul că două patternuri pot apărea în colțuri diferite de lume și creatorii să nu știe unul de altul, în cazul lui Kate putem vorbi despre atăt de multe variabile care să fi condus la această alegere, de nu vă puteți imagina. Eu m-am uitat mai degrabă la marele fel în care arăta la 3 săptămâni de la a treia naștere.
  3. Cred că cel mai tare m-au enervat comentariile pe teme rasiale și pe tema rochiei miresei. Givenchy este nu doar un nume cu o rezonanță foarte puternică. Nemaivorbind de faptul că rochia în sine a fost fabuloasă, casa Givenchy a respectat toate normele de protocol. Începând cu cea care zice că nu umbrești niciodată, în nici o circumstanță, pe viitoarea regină a Marii Britanii. Strict din punctul meu vedere, casa Givenchy a respectat și protocol și norme de eleganță și, dacă mă întrebați pe mine – eu ador simplitatea și nu cred că ar fi putut exista o alegere mai bună decât aceasta, în privința rochiei lui Meghan.
  4. Ținuta reginei. Ei bine, mie mi se pare că simbolistica ținutei ei e mult mai profundă decât ce spunea ieri un critic de modă britanic și anume că la nunta prințului Charles regina a purtat alb – chestie care teoretic încalcă orice regulă a unei ținute de nuntă. Regina face statement-uri, majoritatea subliminale. Pentru că are consilieri beton. Pentru ea, Camilla nu are cum să fie niciodată regină a Marii Britanii. La nunta lui William s-a îmbrăcat în galben. Pentru că soarele și pentru că William va fi, în viitor, rege. La nunta de ieri, regina a ales o ținută verde fosforescent – cumva în oglindă cu verdele cuminte al mamei miresei, dar verde, până la urmă – ca semn de…ca multe semne. Eu aș lua în considerare următoarele
    1. In negocierile internaționale importante este important să ai ceva, cât de mic, verde, ca semn că vii și ai gânduri de pace, de echilibru, de calm, de colaborare.
    2. Verde este culoarea renașterii, a speranței, a începutului.
    3. este celebrarea vieții în toate formele și sub toate aspectele ei.
    4. Faptul că si-a accesorizat ținuta cu mov la palarie și colierul de la gât dezvoltă simbolistica. Movul este culoare sacră, este culoarea regalității, a chakrei coroană, legătura cu divinitatea, sinele superior și spiritualitatea.
  5. Criticii britanici afirmau ieri că această nuntă care la care s-a făcut rabat de la multe norme de etichetă ale caseri regale britanice reprezintă deschiderea monarhiei către modernitate. Eu nu cred că e așa, pt ca, de exemplu – Kate este o tradiționalistă cap- coadă și ea va fi viitoarea regină. Cred că au vrut să potențeze ceea ce se potențează în toată lumea asta – populismul. Și mai cred că, din antichitate și până azi asta a dărmat toate democrațiile lumii. Și cred că asta îi va izbi și pe ei fix în dinți în vreo douăj de ani, așa…
  6. Cei care au aplecare sau au studiat istoria știu că Marea Britanie nu a făcut niciodată ceva în detrimentul său. Niciodată! Au mai făcut greșeli, asta clar, dar le-au dres tot în favoarea lor. Nunta asta a fost strategie curată de la un cap la celălalt, iar eu nu m-am putut abține să nu admir lucrătura. Și da, recunosc, mi-ar fi plăcut, ca și în alte situtații, să lucrez în echipă cu creierele din spatele scenei. Da’ mie mi s-a cam șifonat karma de niște ani încoace, se pare… 🙂
  7. Nu în ultimul rând, pentru că am văzutr un comentariu al unei jurnaliste de la noi conform căruia Kate are clasă și Meghan nu…păi să vedem: ambele vin din familii obișnuite. Una e britanică, una e amiricancă – deci diferențe culturale. Kate – conform protocolului și al faptului că va fi regină – trebuia să țină fruntea ridicată tot timpul. Meghan are șanse să devină regină ori niciodată, ori, Doamne ferește dacă se întâmplă ceva cu toată familia lui William. În afară de asta Meghan a mai făcut, însă un statement destinat tot subliminalului (de aceea poate că jurnalista noastră nu s-a prins de el). A avut în anumite momente cheie fruntea aplecată și privirea în jos, a avut în alte momente aerul de fecioară timidă. Hai să luăm pozele de la nunta lui Lady Di. Similaritățile sunt izbitoare, iar consilierii lui Meghan au de la mine foarte multe puncte în plus. Au reușit să o poziționeze din prima, perfect. Nu uitați că Meghan a avut și are o activitate bogată de activistă. Vi se pare că ar avea ‘fo timiditate dacă vrea să-și spună punctul de vedere? Până și tonul cu care a vorbit în biserică a fost studiat. Luați interviul ăsta spre comparație și spuneți voi dacă, după ce e este peste Harry tot interviul, vi se pare că e vreo tolomacă.

Voi sunteti de vina!


Cand eram mica, mi se aducea la cunostinta programul. Nu mi se parea nimic anormal in asta. Ma rog, in afara de lectiile de vioara pe care le-am urat din tot sufletul meu pana prin clasa a IV-a.

Asadar, dus la camin. Eu am fost dusa la camin de la varsta de un an si 8 luni. Nu-mi amintesc asta, dar mi s-a povestit ca in prima etapa educatoarele ma tineau pe catedra sa nu ma calce alti copii in picioare. La camin programul era de dimineata de la 8 pana seara la…uite ca nu mai stiu…6 sau 8, ceva de genul asta.

Din grupa mica nu tin minte mare lucru. Din grupa mijlocie am inceput sa deschid cumva ochii. Pe vremea mea nu erau atatia termeni pretiosi, asa ca nu m-a incurajat nimeni sa fiu lider. Eram in mod natural. Si asa am fost multi ani. Dupa care mi s-a facut rusine si am invatat sa stau in spatele scenei, ca sa nu creada lumea ca nu stiu ce. Chiar nu stiu ce, ca, daca stau bine sa ma gandesc asta era doar in capul meu. Dar asta a venit in momentul in care am constientizat cat e de periculos mirajul puterii si ca aveam atata dexteritate sa fac ce vreau din oameni, incat m-a inspaimantat si de atunci m-am tinut in lesa. Acum, uitandu-ma in urma, cred ca am fost o proasta sa trec in spatele scenei, dar atunci a fost un moment terifiant sa vad ca, dintr-un loc din care mi-am dat demisia, au plecat toti oamenii mei, fara ca eu sa le fi spus ceva, doar pentru ca eu nu mai eram acolo pentru ei.

In spatele scenei am trecut si pentru ca venind in Romania am fost mereu izbita de toti peretii ca „bine ca esti tu desteapta” sau „bine ca vii tu sa ne spui cum se face treaba” si altele de acest gen si-am vrut ca oamenii sa nu se mai simta raniti de simpla mea prezenta.

Revenind, la camin mergeam ca la serviciu. Tot de prin grupa mijlocie am vrut sa ajung la scoala pentru ca mediul ala nu era pentru mine si nu ma regaseam in el. Si pentru ca nu puteam sa merg la scoala de la 3 -4 ani, am inceput sa citesc, sa invat. Pana am terminat caminul, am ajuns sa-l urasc. Ma incorseta, iar eu nu pot exista asa.

Dupa camin – ca ala era ca dusul la job, adica de cacat, aveam voie sa ma joc afara. Adica nu ca aveam voie, ai mei ma dadeau afara din casa, sa ies sa ma joc cu copiii.

La scoala lucrurile mi s-au parut mai simple. Aveam 4 ore dimineata, apoi veneam acasa, luam pranzul impreuna cu familia, dupa care urma chinul celor 2 ore de odihna, dupa care imi faceam temele si dupa care eram data afara din casa sa ma joc cu copiii.

Cand nu voiam ai mei se speriau si incepeau sa verifice daca nu cumva m-am imbolnavit sau am patit ceva si nu le-am zis.

In gimnaziu, dimineata imi faceam temele, apoi mergeam la scoala, veneam, mancam, o ora de iesit pe afara si apoi o ora sau doua de citit si pe urma iar o ora de relaxare si somn.

In liceu – mergeam dimineata la scoala, veneam, mancam, imi faceam temele si pe urma ieseam afara. Vara pana la 8 si iarna pana la 6, ca deja ne mutasem la Braila si era oras periculos pe vremea aia. Simteam ca mi s-a imputinat statul afara si asta ma frustra cumva.

Ma uit la oamenii de o seama cu mine, care au copii. Aproape niciunul dintre copii nu mai este lasat afara singur. Cat e mic e cu ai lui agatati ca timbrul de scrisoare, prin parc sau pe strazi. Cand mai creste nu mai vrea afara, ca deja nu mai are motivatie si nici chef si oricum internetul l-a acaparat deja.

Oameni buni, voi va handicapati copiii. Nimeni altcineva. Va rog eu din suflet sa va duceti pe firul memoriei. Cand dracului, Doamne iarta-ma, v-a placut sa va stea parintii pe cap tot timpul, atunci cand voiati sa va jucati? Va zic io: NICIODATA. Pana mea, sunteti mai handicapati ca limita legala de viteza. Va jur!

Si sunteti atat de handicapati incat va distrugeti proprii copii. Ba, treziti-va, in pana mea de distrusi!

Lasati-va copiii sa se joace, sa experimenteze, sa cada, sa se loveasca, sa se bata, sa invete! Sa se dezvolte normal! Ca pe urma o sa va intrebati de ce nu va pleaca de acasa pana la adanci batraneti sau de ce sunt cretini (asta daca o sa fiti suficient de onesti sa recunoasteti asta), ori de ce au orientari sexuale bizare sau incerte. Dobitocilor, din cauza voastra se vor intampla toate astea!

Un singur parinte normal la cap am intalnit in ultimii douaj de ani si aia e prietena mea A. O urmaream in relatia cu fiul ei. De o normalitate care voua vi s-ar parea ceva iesit din comun. I s-a urcat al mic intr-o zi pe o stanca. Panicat, cand sa coboare a inceput sa planga ca orice copil. Nici macar nu s-a dus dupa el. Analizase dinainte situatia si stia ca, si daca r fi sa cada, l-ar fi prins in timp util si fara sa pateasca cel mic ceva. Asa ca a stat la baza stancii, a inceput sa rada (avea inima stransa, ca nu e de fier, chiar daca asa se preface) si apoi a inceput sa-l ajute cu instructiuni. Rasul ei de mama l-a scos pe copil din atacul de panica si i-a dat incredere. Instructiunile au fost ca undita data pentru a-l invata sa pescuiasca. In spatele stancii eram eu. Noi comunicasem deja si totul era in regula. Copilul a avut o alegere in fata – sa urmeze instructiunile mamei sau sa se intoarca si sa-mi sara mie in brate. A ales a doua varianta si cand l-am prins am cazut amandoi la pamant, insa eu dedesubt ca sa-l protejez. Ce a facut acest copil minunat? A ocolit tot ansamblul ala de stanci si s-a mai catarat o data si apoi a coborat urmand instructiunile mamei sale. Pentru ca avea nevoie de victoria aia! Intamplarea asta absolut banala a fost o suma de lectii pentru copil, dar si pentru noi, maturii.

Dar credeti-ma asta e un exemplu absolut banal. A. e cel mai misto parinte dintre toti prietenii mei care au copii. Singurul intalnit in ultimii douaj de ani! SINGURUL!

Generatiile astea de copii sunt fucked-up pentru ca voi, astia din zona mea de varsta ii faceti sa fie asa. Pentru ca voi sunteti fucked up. De aia tot zic in ultima perioada, din ce in ce mai des ca e imperios necesar sa mergeti la psiholog.

Mno…se pune ca am scris si in seara asta.

Despre forme de hartuire psihologica si emotionala


Nu, Doamne fereste, stiu ca nici eu nici voi nu am facut asta niciodata. Stiu! Noi – un fiecare dintre noi suntem ai mai curati din universul cel universal si viceversa.

Ce, parintele care ii scoate pe nas copilului tot ce a facut pentru el, de la Adam si Eva incoace, cu orice ocazie care i se iveste, hartuieste? Nuuuu, cum asa?!!! El doar vrea sa ii arate copilului cate multe si minunate lucruri a facut si face pentru el. Cum? Ati trecut si voi prin asta? Nu creeed! Cine, voi? Nuuu, ati avut cele mai minunate si mai curate copilarii din cate exista, sunt sigura de asta! Si stiu ca nici nu faceti asa cu copiii vostri, chiar daca mie mi se pare ca ati schimbat, pe alocuri, doar forma de „scoatere pe nas si pe urechi”. Stiu, eu gresesc! Si, ca sa parafrazez: voi nu, niciodata, voi nu!

Da’ sa lasam copiii si parintii, indiferent de varsta, in pace.

Sunt oameni care hartuiesc fara sa isi dea seama de asta, pentru ca, pentru ei, asta e un mod de viata din care isi trag energia.

Sunt oameni care, odata atentionati, se corecteaza. Da’ astia-s rari. Extrem de rari.

Sunt oameni care hartuiesc cu buna stiinta, din aceleasi motive. Dar o mai fac si din alt motiv. Astia o fac pentru ca au nevoie sa-si demonstreze puterea. Puterea de a supune o alta fiinta. Puterea de a-i demonstra acelei fiinte ca se afla in controlul lor no matter what. Altfel, totul e invelit in poleiala bunelor intentii si/sau a umanitarismului. Spune-i acelei persoane ca te simti hartuit(ă) si sa vezi tu ce halima iese, caci, cum iti permiti tu – devenitule sclav, sa comentezi ori poate chiar sa te revolti? Ce, ai facut si tu destule, in masura posibilitatilor, pentru acea persoana? Crede-ma si repeta dupa mine: NU CONTEAZA! Nimic din ce ai facut tu nu conteaza. Nici faptul ca i-ai dedicat o parte din cea mai pretioasa resursa – timpul vietii tale. Iar daca vrei sa iesi din bucla asta nenorocita, crede-ma va fi un cosmar. Pentru ca toate discursurile vor fi orientate catre nasterea celor mai crancene lupte din constiinta ta, din sufletul tau si catre nasterea celor mai urate sentimente de vinovatie. Iti spui, cu un oftat care seamana a moarte, ca-i esti datoare acelei persoane, ca uite cate a facut pentru tine si ca nu reusesti sa faci si tu ceva maret care sa rasplateasca bunavointa, umanitarismul. Si mai trece o zi, si mai trec doua…si uite asa trece viata, pe care ti-o petreci ca sclav.

Fie ca vorbim de relatii interumane la modul generic – din viata privata sau din cea de job, fie ca vorbim de cupluri ori de relatia parinte – copil.

Si ma covarseste sentimentul ca noi, ca societate actuala, nu evoluam decat in rau. Si in urat. Si in tenebre.

Pana mea, psihologul chiar e imperios necesar si nu glumesc absolut deloc cand spun asta.

In primul rand pe hartuitor l-ar putea elibera.

Ma pornii sa scriu asta de la un dialog dintr-un film de-l vazui in seara asta:

El (care stia ce se va intampla cu ea in viitor): Stii, as putea sa te invat cum sa faci sa ai bani, pentru ca e important sa ai o viata lipsita de griji si, dintre toti oamenii din lume TU CHIAR MERITI ASTA!

Ea, se intoarce, se uita zambind la el si ii raspunde: Stii de ce duc lupta asta? Pentru ca singurul lucru din lume pe care mi-l doresc cu adevarat este LIBERTATEA. Restul…ei bine, restul se vor randui asa cum va trebui, pentru ca nu-s la fel de importante…

Dar poate ma uit eu la filme proaste, cine stie… Dar stiu ca niciodata, nimic material de pe lumea asta nu e mai important decat libertatea mea, pentru care am sa ma lupt cu dintii in fiecare zi, pana cand o sa reusesc, chiar daca asta se va intampla cu un minut inainte sa mor.

Dar am sa mor ca om liber, pentru ca am sa ma eliberez inclusiv de hartuitorul din mine care imi spune ca nu pot renunta la pasiunea pentru meseria mea, de pilda, sau ca nu ma pot elibera de hartuitorii din jur, indiferent de natura lor, pentru ca sunt oameni faini, dar care, bietii de ei, asa stiu ei sa se manifeste.

Este cu siguranta un proces, dar eu cel putin sunt constienta de asta si m-am apucat de lucru.

In primavara asta, in urma unei intamplari, am constientizat acut acest lucru. Dar mai bine va povestesc.

Dupa niste ani reluasem legatura cu unul dintre cei mai vechi prieteni din copilarie. Toate bune si frumoase. El cariera misto, eu cariera misto. El insurat, eu nu. El isi amintea toate trasnaile noastre din vremea copilariei, eu asisderea. Ne-am updatat pret de cateva cafele cu vietile noastre si am stabilit sa ne revedem cat de des ne permit programele.

Programul vietii mele cu totul a fost bulversat de niste intamplari mai mult decat dramatice. Cand am reusit sa am din nou verbul la mine, desi eram la pamant pe toate planurile, mi-am zis ca ar prinde bine o tacla cu un prieten vechi. Asa ca ne-am vazut din nou. M-am simtit foarte prost la acea intalnire la cafea, pentru ca nu auzeam decat discursuri corporatiste, motivationale, aspirationale & bullshit. N-am zis nimic, l-am lasat sa-si faca spectacolul. Se vedea clar cat de bine ii face „sa fie deasupra”. Si o perioada intrevederile astea au fost chiar dese as putea spune. Nu realizam atunci ca si asta e o forma de hartuire psihica si emotionala. Stiu doar ca de fiecare data ma puneau si mai tare la pamant.

In anii care au urmat si in care nu mi-au fost usor absolut deloc, mai mult el m-a cautat sa ne vedem. Nici o secunda nu am simtit vreun fel de empatie care sa conduca la o chestie de genul „bai, pusca mea, am pozitia pe care o am, as putea sa te ajut macar recomandandu-te peste tot pe unde pot” – cum as fi facut eu fara sa ma gandesc, caci la demente de genul cautat job pentru oameni aflati in nevoie si negociat pentru si in numele lor in dracii ai mari – asa cum am facut de foarte multe ori in viata, fara sa astept nimic in schimb (poate de aia am si primit doar scuipati in cap) – nici nu m-am gandit vreodata, caci nu cunosc om mai dement ca mine in aceasta privinta.  De fiecare data asistam la laudele de sine mascate cu priviri modeste, la motivationale si alte chestii la care eu, pardon my French, borasc.

La un moment dat ma cauta si imi spune ca si-a facut un business si are nevoie de ajutor. La prima intrevedere am stat cateva ore si i-am dat consultanta pe moca, desi nu aveam nici paine in casa. Pana mea, suntem prieteni. La a doua i-am zis ca daca vrea sa muncesc pentru el, trebuie sa ma plateasca. Dupa niste ani, imi ajunsese si mie! Mi-a explicat teoria prostului: nuuuu, ca acum muncesti asa, pour le fleur de cucu, si cand o sa facem noi bani, atunci o sa…stiti placa. M-am uitat si am izbucnit in ras, pentru ca eu am crezut in prima secunda ca e o gluma. Ei bine, nu era. Mi-a venit din nou sa dau la rate, dar m-am abtinut, ca ma invitase la cafenea de fite, dreaq. Dupa o alta perioada de timp mi-a zis ca a angajat o agentie, pe bani grei, din Brasov, asta dupa ce il luasem la intrebari legat de mizeria in care ajusese site-ul lui si toata comunicarea. Cand mi-a zis ca da bani grei pe mizeriile alea, sincer, de cat de proasta sunt, m-a durut sufletul. Caci stiam ce as fi putut eu sa fac, dar nah…cum sa ma fi platit pe mine?!!!….

Am depasit toate momentele penibile si cum mai vreti voi sa le spuneti. In primavara asta, de ziua lui, am avut toata ziua in gand sa gasesc 2 sfinte de minute in care sa stau linistita la calculator si sa-i scriu un mesaj de la multi ani din tot sufletul meu. Si n-am avut cele 2 minute decat la vreo 20 de minute dupa miezul noptii cand am intrat in casa, de la birou, dupa o zi nebuna.

Nuuu, nu am baut apa si nici nu m-am asezat la masa si nici la buda nu m-am dus. M-am asezat la calculator, am respirat adanc de cateva ori, mi-am adunat sufletul si mintea la un loc si i-am scris.

Mi-a raspuns batjocoritor – stii, e cel mai misto mesaj de ziua mea care o sa fie la anu’!

Prima data nu am inteles ce a vrut sa spuna, asa ca am recitit. Si am facut asta de cateva ori, pentru ca mi se blocase creierul. Intreb, cand imi revin: cum adica? Imi raspunde la fel de zeflemitor: pai, adica ziua mea a trecut de douaj de minute, deci asta e primul mesaj de la multi ani pentru ziua mea de anul viitor!

Si m-am blocat pe bune in momentul ala, pentru ca tot universul mi se prabusise in cap. Si abia atunci am inteles cu adevarat. Asa ca i-am raspuns pe cat de scurt am putut: auzi, ba?! Du-te, mah, in pizda ma-tii de nenorocit! Ti-am facut cel mai frumos cadou – timpul vietii mele ambalat in niste vorbe rostite cu sufletul! Nu meriti nimic, bai jogodie! Si-am inchis conversatia pe veci.

Si din acel moment am inteles ca omul acesta a intrat in viata mea si a ramas atatia ani pentru ca trebuia sa ma invete asta: ca timpul vietii mele si sufletul sunt cele mai pretioase resurse si, dimpreuna cu creierul – cele mai pretioase averi pe care le am. A durat cam mult pana sa ma prind, ce-i drept, desi semne au fost destule, cel putin in ultimii 20 de ani din cei 35 de „prietenie”, dar daca pana si eu am reusit sa pricep asta, sunt sigura ca voi o puteti face mult mai repede, ca aveti capetele mai mari ca mine. 🙂 Si v-ar prinde si bine!

Sa scapi de hartuitori, indiferent de forma in care sunt ambalati, este o binecuvantare care te va ajuta sa traiesti liber, dar scapa mai intai de tine ca propriu hartuitor si crede-ma, mersul la psiholog face minuni!

 

Un gând…


Cred că am ațipit vreme de câteva minute cât am stat cu o mască pe față. O voce mi-a strigat:
„Spune-ți tie și spune-le tuturor – căci vai și amar de cel care, din neatenție, lene sau nepăsare devine ceea ce detestă. Acesta ar trebui să vă fie gândul care să vă țină în fiecare zi la calea cea dreaptă, atenți mereu la ce faceți, ce gândiți și ce simțiți!”

„Împăratul muștelor” e în siguranță la mine, DOAMNA JIPA!


Descoperisem un serial nou – The rain – și la al doilea episod iar mi s-a deschis pâlnia din cap.

„Împăratul muștelor” – a strigat un gând. „Desigur! E reinterpretarea Împăratului muștelor! Până la urmă nici un subiect nu e nou…” – am constatat nu fără o undă de tristețe.

Eram foarte fericită de poveștile din capul meu, până când, într-o seară în care am stat – ca de obicei – până târziu la birou, împreună cu A. am ieșit la o țigară. Eram amandouă extenuate, dar niciuna dintre noi nu voia să recunoască asta. De fapt suntem epuizate demult, dar măcar facem ce ne place cel mai mult și cred că asta ne motorizează. Pe mine, la țigară, mă apucă vorbitul de subiecte serioase, dar în seara aia chiar ar fi fost prea mult. Așa că am zis să-i povestesc rezumatul poveștilor din capul meu. Nu știu cât a mai avut puterea să asculte (și) asta, da’ io i-am dat înainte. Și, pe măsură ce povesteam, constatam: asta are rădăcina în mitul creației, ailaltă are rădăcina în mitul omului supraviețuitor – al unui Noe – cealaltă….și, dându-mi seama de propria-mi mediocritate am tăcut și-am lăsat amarul sorbit cu atâta nesaț să mă otrăvească până la capăt… Nu cred că am experimentat durere sufletească mai mare legat de ceva făcut de mine până în seara aia. Toată viața mi-am dorit să scriu…să pot scrie…și acum?… – constat că totul are o rădăcină undeva… Pot, în mod paradoxal să-mi admit prostia, însă mă panichează ideea de mediocritate. Mai mult – mă paralizează până în cele mai mici celule ale ființei… În fine…

Împăratul muștelor… Doamna Jipa!…

Teoretic eram la engleză – avansați. Practic eram avansată până la genunchiul broaștei, pentru că, în afară de formulele de salut, habar nu aveam engleză. Avusesem niște loaze de profesori, din alea cu acte în regulă de „scursurile sistemului”. Iotă nu știam la engleza sufletului! Iotă!

Într-o zi, în gimnaziu, a intrat în clasă un domn și nu mi-am putut reține răcnetul de uimire. Eram adolescentă și războiale mele cu tata se întețiseră. Polemizam din orice, pentru orice. Iar domnul care intrase în clasă semăna izbitor cu tata, avea chiar și același timbru vocal și aceeași croiala și stil la costume. Mi-am declarat – eu, mie, -mi, că o să-l detest, prevăzând aceleași polemici ca acasă. Ba, mai mult decât atât, avea același obicei ca tata – de a ochi copiii neatenți, cu creta, fix în mijlocul frunții. Și dacă pe tata aveam o limită să-l înfrunt, ei bine, pe ăsta mi ți-l fac…împachetat cu fundiță, că-i străin și nu mă știe ce drac sunt. Imaginați-vă că am rulat gândurile astea în câteva fracțiuni de secundă. Până când a deschis gura și a început să vorbească. Am să regret toată viața că nu-mi amintesc numele domniei sale, ca să-i pot mulțumi cum se cuvine, căci a reușit să îmblânzească până și o fiară ca mine.

Băi, nu că vorbea engleza impecabil, dar avea o ușurință de a schimba accentele – ceva de speriat. 3 luni l-am avut profesor. Trei sfinte de luni. În care nu am învățat iotă de engleză, pentru că eram prea fascinată să-l ascult.

Eu, după cum știți, studiam vioara și pictura, în paralel cu orele normale, că eram la școală de muzică și arte plastice. Si dacă asta v-am spus, ceea ce nu v-am spus până acum este că, pentru mine – culorile au gust. Fapt pentru care, înainte de orele de tehnică, de exemplu, mancam din culori. Acrilice sau uleiuri, nici nu conta. Pur și simplu nu mă puteam abține. Știam că au un gust oribil, nu mâncam mult, dar TREBUIA să le mănânc, ca să le pot simți când le pun pe pânză. Și nici măcar nu le simțeam gustul ăla oribil, pentru că, pentru mine, culorile au gust. Nu știu să explic mai bine…

Cât privește muzica, ei bine, ea avea viața trăită. Adică…na…cum să vă explic…ideea e că fiecare notă muzicală depinde de contextul în care e pusă. Funcție de asta, te duce să trăiești într-o parte de lume sau alta, te face să trăiești întâmplări despre care manualele de istorie ar spune că s-au întâmplat cu multe sute sau chiar mii de ani în urmă, doar că tu le trăiești ACUM. Mno…dacă n-are sens ce vă zic, nu vă bateți capul. Pentru mine are și sens și logică.

În fine, ideea e că o limbă străină e cumva ca viața trăită (muzica) cu gust (culorile). De-aia de la acest profesor nu am învățat engleză. De-aia eram fascinată să-l ascult. Ca să trăiesc mai mult. Așa, de pildă, am trăit pe străduțele din Bronx, ori în lumea bună de la Londra, sau chiar în cartierele sale mărginașe, am luat contact prima dată contact cu Dublinul sau Glasgow.

După aia, după alea trei luni, am revenit la „normal”, adică a venit altă loaza abjectă care ne lăsa să facem ce vrem noi, doar să nu facem gălăgie, până trece ora.

Așa am ajuns la liceu, unde, în prima etapă, am avut o profă la fel ca loazele din anii trecuți. Luam 10 la ea doar pentru că mimam preocuparea față de orele ei de mizerie. Oricum nu aveam noi ce să-i facem, mai ales pe vremea lui Ceașcă și mai ales pentru că știam că e din gașca cu Partidul.

Până într-o zi când s-a făcut redistribuire de grupe.

De doamna Jipa știam de la frate-miu – fusese profa lui. Știam că o admira, știam că e foarte dură. Mă vedeam „corică” pe toamnă.

La prima ora, în noua grupă, eram făcută pe mine și la propriu și la figurat. În primul rând pentru că îmi dădeam seama că până și un copil de grădiniță s-ar prinde că io-s tufă la engleză și în al doilea rând pentru că aveam în grupă două mimoze…de fapt o mimoză – care era fiica nu știu cărui profesor (ș-ăsta cu Partidul în sânje) și o tupeistă fantastică – una provenită dintr-un mediu social absolut mediocru care înțelesese că arma ei principală e tupeul. Genul de bully, așa…

Am stat cât de cuminte am putut eu și am încercat să nu mă fac remarcată. Da’ doamna Jipa nu era profă. Era DASCĂL! După prima oră de curs și-a dat seama de fiecare ce și cum. Eu deja mă vedeam omorâtă de ai mei și aruncată în Dunăre, cu pompă chiar, ca cea mai loză dintre loazele de pe pământ, cea care duce numele în digrație, alea… Băi și, ca și acum, aveam de-a filme în cap!…

Prima oră trece ea cumva, eu simțeam că am slăbit cel puțin cinșpe kile din totalul de 28 pe care le aveam la vremea aia.

„Și n-a să plăngă nime’ dup-o loază!…” – îmi ziceam eu și bocetele interioare îmi țineau, fir’ar ale dracului de bocete – isonul.

În pauză am băgat atac de panică la budă. Să nu mă vadă nime! Da’ cum să nu mă vadă pe mine cineva, cât de mic, așa?!! Cum?!!! Păi mă văzu. Mă vazu dobitocul de Gravril, alt „partidist”, care mă urmărea și la buda de fete și dădea ușa de perete – că și ăsta își permitea hărțuirile – doar ca să-mi arate două dește – semnul clar că mă va prinde la mate și că 2 va fi următoarea notă. Din păcate pentru el n-a avut șansa asta și în perioda aia nu visam decât cum o să mă fac io mare și când o să termin liceul o să-l bat până n-o să mai respir pentru toată teroarea la care m-a supus în anii ăia. Da’ mi-a trecut, că io nu-s în stare nici acum, la peste patruj de ani să-mi omor țânțarii din casă…atâta de toantă sunt…

Intru la a doua oră de curs. Cuminte, de zici că nu-s eu. Intră Jipa. Toți DASCĂLII adevărați pe care i-am avut în viața asta, toți mentorii mei s-au chinuit să afle ce porecle tâmpite aveau. Dar, sincer, în afară de Dirigu’ care era Porcu’ – porecla care venea cred că dinainte de nașterea mea și despre care se spunea că ar fi provenit de la un „Bălcesc” care i-a zis așa când a râgâit omul, dintr-o greșeală, în timpul unei ore de curs pe modelul – râgâie omul, își cere scuze încurcat de situație (mai era și tânăr) și un elev, ca de obicei din ultima bancă, îl liniștește cu „lăsați, dom’ profesor, că așa am aflat cum face porcul”, în rest niciunul dintre MENTORI nu avea porecle nasoale. Lea erau pentru „partidiști” și pentru inginerii care oricum nu aveau ce căuta în liceul nostru, dar erau impuși..tot de Partid. Vârgu – era domnul profesor Vârgolici, Nea Gică era domnul profesor Roșioru (pe care îl cheama Gheorghe), Jipa era doamna Jipa etc.

Deci, intră Jipa – io mică în băncuță – și, în loc să se așeze la catedră se așează pe a doua bancă din rândul din mijloc și ne face semn să ne adunăm în jurlul domniei sale. Io, mai la coadă așa, poate reușesc să scap. Scoate niște bani din buzunar și o trimite pe una să cumpere cafele de la Blasova și să le aducă în clasă. Pentru toată lumea. Cafelele. Șoc și groază. După care scoate pachetul de țigări, îl pune pe bancă lângă ea și ne spune să ne servim, „că-s Rothmans d’alea de la marinari”. Ce vorbești frate! Păi noi când faceam bani de câte o țigară „buna”, gen BT, era petrecere în școală. Nu știu restul, da’ io m-am căcat pe mine de emoție la faza asta. Dar cum creierul meu e setat altfel, nu m-am repezit la țigări, că nu știam ce tre’ să dau la schimb. Asta mă învățase pe mine Brăila în primul și în primul rând – că nu primești nimic pe de-a moaca în viața asta și că totul e cu un preț…ori io eram lemn Tănase la engleză, iar altceva n-aveam de dat la schimb. Poate doar să-mi sacrific relațiile pentru ceva carne peste cartelă, cărat saci cu cartofi cu cârca din piață or something… Așa că am stat mai rezervată.

Vin și cafelele, eu – încordată ca un arc. Și scoate Jipa o cărțulie mică din poșetă. Înainte a o deschide, ne povestește – desigur în engleză, că doar eram avansați, ce dreaq – despre viziunea autorului. Eu eram ca Dumbo. Brusc mi se măriseră urechile, ochii stăteau gata să-mi iasă din orbite. Vorbea frumos, ce să zic!… Cu un accent londonez de invidiat. Atâta că io pricepeam pe bază de logică ce ne zicea, că engleză, cum am zis – ioc.

După care începe a ne citi din carte. Frumos citea! Eu eram fascinată. Nu pricepeam mai nimic, dar eram fascinată de ea, de DOAMNA JIPA.

La un moment dat, după ce termină de citit un fragment, se oprește și se uită cumva peste noi. Nu eram mulți..vreo 7 în toată grupa. Și apoi, după pauza regulamentară, ca la teatru, să-nțeleagă și Vasilica-din-fund întreabă ceva de genul „ce a vrut autorul să ne spună”. Io, revin și accentuez – engleză ioc, dar, culmea, înțelesesem multe și voiam să zic, dar nu puteam să mă exprim. 🙂 Și ajunge și la mine cu ochii. Am uitat și de panică și de tot.

– Doamnă…io…io, să știți, că nu știu engleză. Da’ nu că nu știu…io nu știu nici măcar să conjug verbul „a fi”, dar tare aș dori să vă spun că fragmentul pe care l-ati citit este despre dezumanizare și pe mine asta mă doare. Doar că nu știu să spun în engleză.

Nu-mi dau seama acum, uitându-mă bine la amintiri, dacă s-a blocat sau altceva. Dar, după o altă pauză ȘTIU că s-a uitat la mine altfel. Mi-a zis că nu e nici o probelmă, să-i zic eu, cu cuvintele mele, în română, ce am înțeles și ce am simțit. Și-am început a turui. Îmi amintesc…o să-mi amintesc toată viața zâmbetul ei… m-a oprit delicat la un moment dat și mi-a zis să încerc în engleză. Mi s-a făcut rușine. Eram singura din grupă care nu știa boabă din limba lui Shakesperare. Dar am încercat. La fel de delicat, cu o normalitate care mi-a fost lecție toată viața, m-a corectat fără ca eu să ma simt prost și să mă inhib, ci să capăt curaj să merg cu discursul mai departe.

La finalul orei am rugat-o sa-mi împrumute cartea, să o citesc pe liniște, acasă. Știa și ea, cum la fel de bine știam și eu – că nu-i voi mai returna cartea aceea niciodată și mi-a dat-o cu dragă inimă.

De atunci așa au fost orele noastre de engleză. Cu debate-uri pe cărți. M-a încurajat să continui să ascult limba și că o voi vorbi din instinct la un moment dat.

Ghici ce? Prin toată lumea asta prin care am umblat singurii care m-au corectat vreodată la engleză au fost românii prețioși. În rest, am vorbit extrem de degajat cu toată lumea, pentru că, în afară de limba vorbită mai există ceva ce înseamnă energia pe care o transmiți când comunici ceva. Și la chestia asta am fost mereu încurajată de DOAMNA JIPA. De la care am mai învățat ceva – niciodată să nu înveți mecanic de la persoanele care te corectează arogant. NICIODATĂ!

N-am apucat să-i mulțumesc vreodată în viața mea, căci aveam să aflu cu stupoare că a murit la doi ani după moartea mamei, la a cărei înmormântare a venit și eu nici măcar nu am știut, ca un omagiu pentru un alt DASCĂL și MENTOR, cu același diagnostic și aceeași operație în timpul căreia a avut loc un mal praxis….

Este prima dată când pot să scriu despre DOAMNA MEA DE ENGLEZĂ și sper că voi putea, la un moment dat, să scriu și despre cel mai important mentor al meu – DOMNUL VÂRGOLICI.

Până atunci, însă, pentru voi, poate nu strică să recititi: Împăratul muștelor, De veghe în lanul de secara, Trei într-o barca, Să ucizi o pasăre cântătoare. Mintea de acum va vedea aceste cărți altfel și, cine știe, poate vă vor aminti și vouă de MENTORII voștri.

Vă îmbrățișez cu drag!

Preocupări mai puțin intelectuale dintr-o noapte de primăvară


Dormiți, nu? Păi dormiți, că voi sunteți oameni normal, ce dreaq!…

Io?… Ce să fac? Am ieșit un pic prin curte să mă bucur de aerul și de liniștea nopții așternute peste un cartier care, ca prin minune, a adormit…cel puțin pentru moment. Mă plimb, mai vorbesc cu plantele, mai cu câinele, îmi mai deschide cerul o pâlnie în cap și-mi mai toarnă acolo o poveste, ca și cum n-aș avea atâtea de pus pe hârtie (deja!) și…iaca neîntâmplata!

Mi se-așează la drum de seară să plantez unul dintre brăduții pe care îi aveam de as’ iarnă, în ghiveci. Caut sapa. Nu-i. Caut …o ceva de care să mă ajut…găsesc. Un ciocan cu capăt din ăla de scos cuie. Bun și ăla.

Așa credeam cel puțin… Da’ n-a mers!

În toată concentrarea mea, mi s-a părut mie că aud ceva chicoteli, da’ am zis că-i doar în cap la mine.

Nu era, dar aveam să mă prind mult mai târziu. Și chioară și fără ochelari pe nas, mă-mpinge păcatul ăl mare să mă aventurez până în curtea din spate. În care mie mi-e frică să bântui noaptea. Că dacă, Doamne fere, apare șarpele ăla care se transformă în dragon și mă mușcă de picior? Aaa…nu mi-e frică să nu mă-nghită, că atâta de neghiob n-o fi, zic, să se înece ca prostul cu oasele mele. Da’ mușcătura, or’șcât, zic io că doare mai ales că e de la șarpele dragon. Cum, măh, care? Șarpele ăla de l-am descoperit io când m-am scunfundat în ocean, da’ io nu știam, că mie-mi ziseră ăia că plec în misiune specială în spațiu. Cum, măh, care misiune? Ăăă, iar am vorbit cu voi doar în cap la mine?!!! Ei, las’ că n-o fi bai, că vă povestesc al’dat’, că acu-i mai important să vă povestesc asta.

Mno, și chioară și pe întuneric, io de un’ să văd că plăvanul ăla de cais s-a întins din ramuri, pesemne să se dezmorțească și el după atâta vreme nasoală, așa c-am intrat la marele fix cu ochii în crengi. Nu cred c-am chiorât de tot, da’ nici n-am vreme să mă preocup de prostii și, în general, cui îi pasă de asta mai ales că noaptea oricum nu se vede?! Lasă, că m-oi dumiri mâine, pe lumină…

Calc pe niște crengi…doar io le-am aruncat acolo, la grămadă, da’ cin’ să țină minte și asta? Alea trosnesc ciudat și eu țip scurt. Aud din nou ceva ce semăna a chicoteală și chiar mă ia spaima. Bă, dacă-l văd iar pe Caspar cu buhuhu-ul lui? Neah, n-are cum, că după tărășenia cu salvia, aia de v-o povestii deja, m-am lecuit să mai încerc io leacuri băbești de alungat țanțarii.

A propos, nici nu s-a-ncălzit bine și-am deja o turmă de țânțari. Da’ m-am gândit să mă apuc să-i dresez, că la cum merg lucrurile în țara asta… În fine, dau peste ceva, evident că nu-mi dau seama ce e și zic să testez cu piciorul. Am testat bine. Mi-am dat seama de asta când a trebuit să-mi dau jos grebla de pe față. Dar nu mă las! Nu mă laaas! Bine, mă las un pic pe vine, să-mi treacă stelele verzi. Deci n-am chiorât. Că se pune că nu ești chior când vezi stele verzi. Ești doar, foarte, dar foarte proastă, câteodată. Că mi-e milă de mine să zic că mereu. Simt ceva lemn sub mână și simt gustul victoriei. Am găsit sapa!

Mă rog, nu era chiar sapa, era o lopată, da’ e bună și aia, că oricum io nu mai am sapă de mulți ani. Și oricum io nu știu care e diferența dintre sapă și lopată, că mie mi se par toate la fel.

Mă apuc să sap voinicește. Acum îmi permit! Mâine oricum mă duc la fizioterapie, că am coloana praf, așa că măcar o să mă duc cu ea în punguță. O să le-o arăt ca pe o comoară: ia uitați ce-avem noi aici!!! :))

Deci sap. Și sap, frățioare, că aștia, când făcura casa, așa gospodari fură, că aruncară resturi de caramizi, moloz, cuie, sticle și-alte minuni, organizat, tot în curte, că le era prea lene să le ducă la gunoi.

Transpir, coloana pocnește și icnește și se jelește s-o iert, dar eu – nu! Eram un om hotărât.

Și numa ce-aud, de-mi stau – inimă, creier, plămâni și ce-oi mai avea io prin mine – pe loc

– Vecinăăăă, da’ de ce sapi o groapă tocmai acu’…noaptea?

Când îmi recapăt suflarea încerc să mă dumiresc de unde veneau vorbele. Aflasem eu de câțiva ani încoace că tot cartierul știe ce fac eu noaptea în casă, că stăteau aia de lucrează la „fabrica morții” – aka azilul de vis a vis – cu ochii chiondorâți la mine în casă și curte, da’ n-am dat importanță.

Și dacă, pe lângă funcționarea ilegală, grație spăgilor care merg ca unse la Primăria Sector 1, și-au mai putut construi și odioșenia aia de „cică-scară-de-incendiu” care zici că-mi vine mie în cap…apoi de ce să n-o folosească pe post de post de urmărire și petrecere a timpului liber?!!! Ei și m-apucă spumele!

Mă scarpin în cap și mă gândesc că așa reusit mi-e gestul că-l umbresc un pic pe Moromete.

– Păi știi de ce, măh?! (Nu eram sigură cui mă adresez, iar asta cu „măh” e genderless si politically correct, ce pana mea!)

– Ntz – se aude din curtea vecină.

– Păi sap ca să-l îngrop pe vecinu’ care ascultă manele și mai aduce și guriști. Da’ nu-ți face griji, că de mâine mă apuc să sap și pentru voi!

S-a auzit ceva ca un tropotit pe hardughia metalică și apoi o ușă trântită. Nu mi-a mai răspuns nimeni…

În sfârșit e liniște, iar eu aranjez brăduțul în groapa…mă rog, o gropiță, dacă e să fiu cinstită, că tot bradul, cu rădăcină cu tot are ca la douăj de centimetri, pun frumos pământ „de la sac”, pe care scrie că e importat din Ungaria, ud zdravăn și-i zic să crească mare și frumos și-l și văd – cu ochii minții – deja falnic.

Mno…acu-s liniștită, am făcut-o și pe asta!

Mă gândesc, însă, că mă tentează din ce în ce mai tare chestia cu groapa pentru ăștia de lângă mine… 😀 😀 😀

Despre cum am vrut eu să fiu o gazdă bună


La prima întânire cu rusoaica țin minte că prima ei întrebare a fost „de ce toate bisericile voastre sunt ascunse?”

Sufletul mi s-a strâns pentru o clipă, pentru că, instinctual, mi-a venit să-i răspund „pentru că noi și dacă suntem o clipă curați, ne speriem și ne aruncăm înapoi în mocirlă”… pentru că negăm, din principiu, valori – de orice natură ar fi ele – umane sau materiale, le ascundem ca pe fata rămasă borțoasă cu grăjdarul, să nu ne facem de râs în sat; și scoatem la înaintare fudulia. După care ne dăm în cap unii altora și-apoi ne pupăm ca să avem ce bârfi.

I-am explicat despre comunism, pe scurt și pe repede inainte. Aia e – noi avem explicație pentru tot.

Toată lumea dă vina pe Ceaușescu. Bă, da ăsta a fost singur pe lume?! Da’ aia din jurul lui ce păzeau și de la ăia, pe firul apei în jos, pân la badea Gheorghe care se cățăra pe garduri ca să tragă cu urechea și să toarne la partid?!…

Da’ înainte de Ceaușescu…de toți ăia din istoria noastră? Că dacă ma apuc să-i trec prin ciur și prin dârmon nu mai rămâne nica.

Austria s-a dus peste toți, când era mai vai mama ei și le-a zis „bă, io-s o mare putere”. Ăilalți au fost așa de șocați de atitudine că i-au zis „bine, băi Austrio, ești mare putere, acu’ să te vedem”. Și din momentul ăla Austria a dovedit și a devenit mare putere.

Ai noștri au dat știre în toate ziarele „bă, noi ne ducem la Congresul de pace de la Viena să le zicem cine suntem noi, să apărăm țărișoara asta, să alea”. Și s-au dus. Nu i-a primit nici pulea nici la „conferințe”, nici la chiolhanuri, nici la bulăneli. Au stat și-au băut în crâșma gării banuții strânși prin subscripții și când s-au întors au povestit ei ziarelor ce mari și tari au fost pe acolo și cum s-au luptat, vorba lui Caragiale „și dă-i și luptă și luptă și dă-i…și clopoțeii ding ding”. Mândri au fost toți românii. Mândri nevoie mare. Ce păcat că nu aveau ei Facebook pe vremea aia să se laude, că așa afla toată lumea cum suntem noi buricul pământului, făcători de lume, care de la Decebal și Traian încoace, ba chiar și Isus… Mă rog, pân’ au aflat ei ce bine și-au furat-o românii pe coajă prin deciziile celebrului congres desfășurat mai degrabă prin budoare….

Da’ vine rusoaica tura doi in România și zic să-i arăt orașul. Ea-i cu capul in cercetarea ei și-n timpul liber se duce la opera. Este complet paralelă cu politica intenațională – despre care nu știe nimic, da’ nici nu se chinuie să priceapă. Și-a construit lumea ei și, sincer o apreciez pentru asta.

Plimbăm târgul cum eu nu l-am mai plimbat de ani. La un moment dat mă întreabă „dar Primaria sau ce autoritate e autorizată, de ce nu se implică pe de o parte în intrajutorarea oamenilor săraci, căci am vazut foarte mulți pe aici, prin centru și pe de altă parte în renovarea clădirilor. Mă uitam cum pică tencuiala de pe ele….și-i păcat…e istoria voastră…este artă și este cultură”…

Mda…a propos de cultură!

I-am zis că acele clădiri sunt proprietăți private și…nah…nu se poate interveni…

„Aaaa – zice ea – la noi le-au luat clădirile înapoi dacă au văzut că nu le îngrijesc. E de datoria statului să facă ce trebuie.”

„Lasă, fatah, că și statul vostru îi mai degrabă doritor să ne „păstreze la loc luminat, la loc cu verdeață, unde-i nu-i nici întristare, nici suspin” – tezaurul și de restul să ție bocancul ridicat să ne strivească, mai devale, pe la Deveselu, p-acoloșa” – da’ nu i-am zis, că uneori îmi amintesc că-s fată cu obraz subțire. Noroc că nu mă ține mult.

Da’ trebuie să recunosc că asta cu clădirile lăsate în paragină sau lăsate intenționat în paragină ca să toarne mai apoi câte o mizerie din aia din sticlă și oțel mă roade și pe mine pe mațe. Că mă roade, nah!

Am ales să privesc în zare ca și cum aș gândi. Unoeri mimez chestia asta de ma sperii până și pe mine. Nu de alta, dar tare mi-e teamă că într-o bună îi chiar o să se-ntâmple. Să gândesc, zic. Ai, ai, ai și-atunci să te ții! Norocul meu e ca nu mai am așa mult de trăit, că ajunsăi deja la juma’.

Da’ zic să ne continuăm plimbarea prin minunatul târg. Nu de alta, dar încă mă simțeam penibil pentru traversarea Centrului Vechi în care puțea de te-amețea fie a pișat – pardon my French – fie a arsura de mâncare proaspat vomitată.

Și-ajunserăm la Palatul Regal. Și-i povestesc. Nu părea prea impresionată și mă gândesc că n-am pus suficient patos în poveste. Și mă-ntrerupe și se pornește a turui istoria casei Regale a României, da’ nu aia făcută pentru români. Neeeee! Aia „for real” frățioare! O ascult, în primul rând cu mare plăcere, în al doilea rând c-un pic de oftică. Mă șterg la gură și-i zic frumos „sărumâna pentru masă!” – ca nah…

„Fir-ai a dracu’ de kaghebistă cultă-n cap și cercetătoare pe deasupra, care mie nu mi-a plăcut școala!” – nu-mi rețin un gând…

În față la Kretzulescu îmi vine o idee și-i zic să intrăm în biserică. Se oprește milităros în față, scoate eșarfa de la gât și o pune pe cap. Io aștept să-și termine ritualul și să intrăm, că voiam s-o văd minunându-se la picturi. Care ea se oprește și se uita la mine. Fix. Cred că am o privire caldă și umedă, dar jur că nu pricep ce vrea. Mă analizează și, cel mai probabil, decide că-s o țărancă, așa că-mi trage gluga gecii pe cap.

„Mi-e frig, dar nici chiar așa!”

Arată cu degetul spre biserica – „Church!”. Păi și io ce să-i fac, dacă nu mi-e frig?!… „Curch!”

Îmi amintesc brusc că în biserică trebuie să-ți acoperi părul și renunț la a mai da gluga jos.

În fața ușii se oprește…cum să vă zic, parcă avea buton de on / of la mișcări. Stă așa câteva secunde, apoi își face cruce și intră. Femeia de la lumânări ne primește cu bucurie și cu „Hristos a-nviat!” zis din tot sufletul. Îi răspund eu „Adevărat a-nviat!” și grabesc pasul ca „draghi druzia”  o luase serios înainte și io rămăsesem cu explicațiile nedate. Nu părea pasionată, oricum, de pictura murală. A luat la pupat toate icoanele, a stat un pic în fata altarului și s-a rugat, s-a inchiat apoi. A fost momentul meu de a rămâne mască, pentru că rar mi-a fost dat să vad smerenie reală ca la femeia asta. Și cred că, dincolo de glumă, ăsta a fost momentul cheie al zilei. Mi-a transmis emoția ei de am simțit că mi se ridică pielea pe mine, nu alta.

În fine, ieșim. Mi-am luat-o pentru a doua oară de la ea pe ziua de azi. E bine să fiu cât mai specifică, nu de alta, dar mi-am mai luat-o și de la alții azi, în dulcele stil ghiolbanesc românesc. Măcar de la asta am luat-o rafinat. Chestie de care chiar îmi era dor. De rafinament zic.

Mergem, povestim – io despre București, ea despre Sankt Petersburg, ajungem până spre Piața Amzei și, cum ne plimbam deja de vreo 5 ore, că i-am facut traseu sinuos nu glumă, decid că e momentul să ne întoarcem și să găsim o cârciumă să mâncăm ceva și apoi să o conduc la hotel și să ma adun și eu pe la cașile omului.

La Ateneu taman ce se terminase un spectacol, așa că mă gândesc, cu mintea aia puțină, să o duc și pe acolo să vadă și să se minuneze. Ușa era deschisă și am zis că cer voie politicos să ne lase să intrăm in foier pt. câteva minute.

Portarul, unul cu o față de golan bețiv îmi pune o mână în piept. Pentru o fracțiune de secundă instinctul pleacă cu tot cu pumnul încleștat, noroc că mintea era cu mine și mă opresc la țanc, să nu fac vreo nefăcută în public. Rusoaica vede tot și are ochii măriți de uimire. Îi explic politicos ce și cum și-mi spune că pt 10 lei de persoană, ne lasă să intrăm, ba chiar să ne ducem și până în sală. Rusoaica deja mă trăgea de mânecă să plecăm. Pesemne că i se părea periculos locul. Îi fac semn să se liniștească și-i spun portarului că n-am bani schimbați. Dintr-o dată devine foarte curtenitor și-mi spune că îmi dă el restul, să nu mă neliniștesc.

Intrăm și rusoaica este impresionată de ceea ce vede, apreciază. Mă rog, în foier vede si cum cade varul de pe pereți, dar nu mai intrăm în detalii. Sala, însă chiar o impresionează. Vorbim, facem poze, ieșim, eu dau șpaga. Ea, uimită, vrea să contribuie. În fac semn că nu e cazul.

Ieșim. Îmi povestește că a fost săptămâna trecută la Isolda și, dacă tot îmi povestește simte nevoia să-mi arate și cum arată sala lor. Nici nu mai număr muile primite, că e clar că am o searăăă!… Înghit în sec și nu-mi abțin un gând „fir-ați ai dracu’ de vă lăuda’i voi cu toate alea, da’ tezauruț nu ni l-ați da” și râd cu poftă în sinea mea. Respir adânc. E o seară călduța de primăvară, în care m-a mâncat pe mine undeva să continui o întâlnire de business cu culturalizarea maselor.

Pe drum spre cârciumă îmi povestește despre țar. Se schimbă complet la față când povestește asta și realizez că, în esență, pentru ruși țarul nu a murit, ci i-a lăsat un pic de capul lor. Povestește frumos. Uneori face pauze lungi ca să-și găsească cuvintele în engleză, o mai ajut și eu pe ici pe colo, dar povesște cu adevărat frumos.

La cârciumă ne chinuim să scăpăm cât putem de repede de ospătărița cu un exagerat chef de vorbă, mâncăm peștele rece, deși văzusem cum îl preparase bucătarul în fața noastră, doar că ospătărița sufletului era pe cărari. Rusoaica m-a întrebat dacă e legală coca la noi, că așa părea duduia cu pricina. Am râs iar cu noduri.

Nah…ce să zic… A fost o experiență pe care mi-am jurat că nu o mai repet pentru nimeni și nimic în lume, dar am învățat câteva lecții foarte prețioase.

  1. Dacă deschizi discuții despre istorie, ai grijă să nu te duci în zone legate de politica internațională
  2. Nu Centrul Vechi și, de principiu, nici o cârciuma de la Unirii la Romană. Asta dacă nu vrei să te faci de baftă.
  3. Nu Ateneul Român. Nu din pricina spăgii la portar, cât mai degrabă pentru că e jenant să dai cu cohii de pereții coșcoviți
  4. Din păcate, la noi, nu ai ce să vizitezi seara, pentru că toate locurile de vizitat au program de gravide.
  5. Este minunat ca, într-un șir de întâmplări penibile să-ți menții tonusul pe pozitiv și să te axezi pe lucrurile cu adevărat pozitive. Asta provocare, nene!

P.S. Și dacă oaspetele vostru e din Rusia și vă întreabă ce părere aveți despre Putin, ei bine…nah…cum să vă spun…e bine să evitați răspunsul pe care l-am dat eu…nu vi-l spun, că oricum vi-l imaginați :))

 

Hristos a inviat!


Asa cum am putut, cu greu, m-am dus in mine sa-mi fac liniste si curat. Nu stiu de ce, am fost la un pas sa abandonez ideea de a ma mai duce la slujba de Inviere. M-am adunat si m-am dus.

Pe drum am apreciat ca oamenii conduc cuminte, ca respecta regulile de circulatie si au si grija la pietoni, unii dintre ei – traversau haotic.

Stiam ca va fi greu cu parcarea, dar, sincera sa fiu, nu ma asteptam ca politia sa ceara sa nu se parcheze pe straduta cu pricina, desi cartierul are o zona unde sunt foarte multe biserici si locuri de parcare aproape deloc. Politistul care a venit la mine era tanar. Extrem de tanar. Vorbea cald si calm. Am plecat. Mai incolo aglomeratia crestea. La biserica de dupa colt – puhoi de lume. E o biserica in care nu am intrat niciodata, dar mereu mi-a lasat sentimentul de loc destinat turismului, mai degraba decat credintei sau introspectiei. In fata mea o masina de fite. Opreste in mijlocul strazii, strada cu o singura banda. Era irelevant ca in spate era o coada cat toate zilele, pentru ca se adunau masini de pe 3 stradute.

Mai intai, a coborat o doamna in varsta, de pe locul din dreapta fata. Dupa inca vreo doua minute, s-a deschis portiera din dreapta spate. Nu cobora nimeni. Doar portiera era larg deschisa. Un politist roaga soferita sa nu blocheze circulatia. „Doamna”, dama d’asta din „societatea buna’ a targului tipa la politist. Era clar ca nu era obisnuita sa-i sufle nimeni in ciorba. Politistul, un tip durduliu la vreo 40 de ani, tace brusc, socat de reactia „doamnei”. Din spate vine un al doilea politist care o roaga frumos pe „doamna” sa nu blocheze traficul. Cucoana tipa si la el. Incercam sa nu ma enervez asistand la faza asta. Doi politisti – reprezentanti ai unei institutii a statului cu voie de la legea sus numitului stat sa faca ordine si sa apeleze inclusiv la masuri coercitive daca situatia o impune, tac. Le e frica. Daca doamna o fi…”cineva”… cine isi risca slujba in ziua de azi? Ce daca ei au dreptate?!!! Ete, asta-i buna!

In sfarsit din dreapta spate mai coboara o baba. Are aer regal si, din atitudine, o vezi ca astepta, parca, ca toti oamenii aia sa o aplaude frenetic ca pe regina Angliei. Isi suge dintii cu dezgust si se indreapta nemultumita catre intrarea in biserica. Soferita coboara din masina – moment in care si pietonii incep sa ii spuna timid sa nu mai blocheze traficul. Madama urla si la ei. Ce pana ei! Dupa inca vreo doua minute din stanga spate mai coboara o baba.

Acu sa nu credeti ca erau babe – babe, ca erau in putere, imblanite, fashioniste si fardate de ziceai ca la nunta au venit si da, in deplina forma fizica.

In sfarsit cucoana se urca la loc in masina si pleaca nemultumita, gesticuland. Hai ca ne miscam si mai sunt cateva secunde pana la miezul noptii.

Gasesc un loc de parcare departe de biserica, dar ma bucur  sa merg pe jos. Imi face bine aerul inmiresmat si caldut.

Intru pe poarta si un tata cu fiul sau imi cer bani pentru mancare. Nu aveam schimbat, dar ma gandesc ca dupa ce iau lumanari o sa ma intorc sa le dau. Erau curat imbracati amandoi si foarte politicosi. In plus – stiu toti cersetorii de meserie ai cartierului si ei nu se numara printre ei.

Am avut noroc si n-am mai prins coada de anul trecut la lumanari. Ies. Nu se auzea mai nimic si ma gandesc ca poate nu au iesit calugarii din biserica. Ii caut pe cei doi si ma intristez sa constat ca nu mai sunt acolo. Ma dau din drum sa nu incurc lumea si sa caut cu privirea un loc mai retras. Nu-mi place sa ma „bag in fata”. Am atata nevoie de liniste si de pace in mine si, in plus, niciodata nu mi-a placut la gramada. Anul asta cu atat mai mult cu cat nu prea ma simt bine de vreo luna si mi-e sa nu lesin aiurea prin multime, ca nu-i nici locul si nici momentul.

Ma duc undeva, pe iarba, unde am vazut un loc gol. Nu apuc bine sa ma asez astfel incat sa nu incurc pe nimeni, ca ma trezesc ca un tanar imi da lumina. Nu inteleg ce se petrece la inceput, pentru ca nu auzeam slujba si nu pricepeam de unde si pana unde avea el lumina, caci in fata mea toata lumea avea lumanarile stinse. Ma gandesc ca poate anul asta li s-a stricat instalatia de sunet si pe undeva ma incearca regretul ca nu ma pricep (si la asta) sa le fi facut eu o instalatie de sunet ca oamenii.

Cand aud prima data cantecul „Hristos a inviat din morti” ceva ma nelamureste si mai mult. In primul rand pentru ca nu-l cantau cum se canta – era mai pe disco asa si mai pe repede inainte, in al doilea rand ca abia auzeai vorbele si in al treilea rand ca era asa o lipsa de vlaga printre cei prezenti, incat, pentru un moment am avut senzatia ca am gresit locul. Si asa a fost si in toate celelalte dati cand au cantat.

Dau sa-mi amintesc un moment special de la slujba de anul trecut cand un calugar tanar, schiop de un picior a dat inconjurul bisericii strigand cu atata bucurie „Hristos a inviat!” incat toata lumea a inceput sa rada cu bucurie, de bucuria calugarului si sa-i raspunda tare, cu convingere, dar si cu bucurie „Adevarat a inviat!” Stiu ca am repetat obositor cuvantul „bucurie” dar exact asta a reusit sa trezeasca in noi toti acel calugar, aproape un copil.

Pana sa-mi termin de dus la capat bucuria, vad ca vin spre locul in care ma aflam eu printul bastard cu nevasta. Se proptesc in mijlocul aleii si incep sa vorbeasca. Tare.

Intre timp, calugarii au inceput turul prin curtea bisericii cu „Hristos a inviat!” Astia asezati strategic. Pesemne nemultumiti ca multimea nu le daduse atentia cuvenita se asezasera in drumul calugarilor, doar, doar i-o lua si pe ei cineva in seama. Cand s-a apropiat primul calugar printul ii iese in cale si incepe sa ii vorbeaca de parca era venit la sueta. Calugarul ii zambeste incurcat si delicat il da la o parte, incercand sa ii sugereze ca nu-i momentul potrivit pentru asta. Printul nu se lasa si iese in calea celui de al doilea calugar, doar ca asta, mai istet, face o fenta si ii ocoleste pe el si nevasta-sa. Aproape ca ma umfla rasul.

Se dau si ei mai intr-o parte si incing o discutie despre poze pe whatsapp. Printul….print si-n puta goala, baga niste „pe dracu’!” de vreo cateva ori, de pica frunzele din copaci nu alta. Starea de anxietate a cuplului creste simtitor.

Noi, astilalti, incercam, sa ghicim ce zic calugarii in slujba. O parte din oameni deja plecau – lumina luata – bifat, vira acasa la baute.

De nicaieri apar doua cotofene si un nene, guresi tustrei, cerand extaziati familiei „princiare” sa faca niste poze. ‘Fo juma de ora le-a luat sa se aseze, sa-si seteze telefoanele. Sincera sa fiu, m-am gandit ca fusesera tocmiti sa faca asta ca sa atraga atentia.

M-am gandit la un moment dat sa ma ofer sa-i ajut cu pozele, ca poate scapam mai repede de chinul cu astia, dar m-am lasat pagubasa. Cel mai probabil as fi facut o nefacuta in stilul meu si, din nou, nu cred ca erau nici locul si nici momentul. Cred ca d’aia scriu cu asa cadenta la ora asta! :))

Pozele par sa-i mai linisteasca pe cei doi, dar e doar o parere. Acum, ca atrasesera atentia a cel putin jumatate din populatia prezenta, calculeaza ei ca e momentul sa mai faca o baie de multime. Eu calculez ca era momentul ca in sfarsit sa se care si sa ne lase un pic in liniste, dar imi dau seama ca-s rea si-mi cer iertare in gand.

Cineva din multime ii striga nevestei ca e frumoasa. Mno, acu’…si asta cu frumusetea, in afara de faptul ca e o chestie relativa, pe mine ma face sa ma gandesc ca oricum noaptea toate pisicile sunt negre si iar imi dau un bobarnac. Limba mea ascutita si in gand e ascutita!

In fine, pleaca „vedetii”. Mai stau putin si ma indrept catre locul unde se aprind lumanari. Nu stiu cum se face dar in fiecare an cand ajung la momentul asta pe mine ma buseste plansul. Ca mi-e dor de toti cei plecati, de nu mai pot. Lumea se uita contrariata la mine si mie nici ca imi poate pasa mai putin.

Decid ca mai vreau sa stau sa ascult din slujba si sa-mi aduc si mai multa liniste in cale. Dau de tatal cu baietelul lui si scot din buzunar banii pregatiti.

Copilul imi spune un „Hristos a inviat” cu atata suflet, convingere si bucurie ca iar imi tasnesc lacrimile necontrolat si nu-s in stare decat sa-i pun mana pe inimioara si sa-i raspund si eu, din tot sufletul meu, si sa ma rog in gand sa le fie bine.

Doamne, ce ciudat a fost de Invierea asta! – asta e tot ce pot sa gandesc

Ma duc din nou pe iarba si ascult in liniste. La un moment dat o fraza imi atrage atentia si imi propun sa o tin minte si sa citesc mai multe cand ajung acasa. Era ceva cu Adam si cu ceva…reintoarcerea lui la cele bune. Si asta e o chestie care ma contrariaza. Nu ca as sti eu religie, dar eu pana nu pricep nu ma las si citesc tot ce se poate citi pe un subiect. Iar zilele astea am tot avut treaba cu filosofia cuprinsa in Evanghelia dupa Toma, pe care chiar trebuie sa o parcurg cu foarte mare atentie. Si ca sa va starnesc si voua interesul, iata versetul 47:

„Nu-i cu putintă ca un om să încalece doi cai deodată sau să întindă două arcuri. Nu-i cu putintă ca un servitor să slujească la doi stăpâni, decât doar să-l cinstească pe unul si să-l supere pe celălalt. Nimeni, bând vin vechi, nu doreste în acelasi timp si vin nou. Nu pui vin nou într-o bute veche, ca să nu se spargă si nu pui vin vechi într-o bute nouă, căci se strică vinul. Nu cosi un petec vechi la o haină nouă, căci se va rupe degrabă.”

Mai stau… In suflet mi se face liniste si bine. Si maimutele din cap s-au potolit si asculta atente.

Ma doare coloana din ce in ce mai tare si caut o banca sa ma asez. Accesul era blocat de un tanar care nu s-a clinitit nici macar un milimetru, dar o doamna si cu mine, am reusit sa nu il deranjam si sa ne asezam si noi, mai ciucit, mai cum puteam. Nu se supara nimeni. Turistii de Inviere plecasera si in sfarsit era cum trebuia sa fie.

Nu stiu cat sa fi stat asa, dar tare bine mi-a prins.

Care cum pleca ii saluta pe ceilalti. Era asa, un fel de intelegere, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata, desi poate nu ne vom mai vedea niciodata.

Eu, mai taranca de felul meu, am trecut si pe la politisti si le-am zis „Hristos a inviat!” si le-am multumit ca au stat acolo pentru noi. Unii primeau si raspundeau cu bucurie, altii ma priveau incurcati. Nu cred ca stiau „cum ar fi corect” sa reactioneze, dar simteau din glasul meu ca mi-am pus sufletul in vorbe si, dupa ce-si inghiteau surpriza, raspundeau si ei si pe fete le inflorea un zambet. Acum pot sa merg linistita acasa.

Hristos a inviat! Poate si pentru faptul ca pe mine ma face sa-mi reamintesc permanent ca am atata lumina in mine. Si asta mi-as dori si pentru voi – sa va descoperiti lumina din voi si sa o folositi sa va luminati viata in fiecare zi, asa cum vine fiecare dintre zile – cu bune sau mai putin bune.

 

Va invit sa ‘intram” in tara noastra ca intr-o biserica


Imi staruie in minte conceptul de iertare. Nu pentru ca e noaptea de Inviere, ci pentru ca, in fiecare an de Inviere, devine mult mai puternic si mai plin de sens. Si, daca va uitati bine pe aici o sa vedeti ca despre asta am scris si in zilele obisnuite de peste an / ani…

La mine acasa, inainte de a pleca la Inviere, mama si bunica imi spuneau ca trebuie sa ne iertam din suflet unii pe altii. Sa avem puterea sa ne cerem iertare si sa daruim iertarea din adancul sufletului.

Copil fiind, nu pricepeam eu prea bine rostul. Adolescenta fiind, lovita de hormoni si orgolii specifice, nu vedeam rostul de a ierta chestiuni care mi se pareau de neiertat… si cred ca toti stiti foarte bine aceste chestiuni de neiertat din perioada adolescentei. 🙂

Tanara fiind viata m-a pus in situatia de a alege. Si am ales sa iert. Sa-l iert pe omul care i-a luat viata mamei. Si nu cred ca aveti cea mai vaga idee ce inseamna asta; iar cand am reusit, in sfarsit, am simtit ceva ce ar putea fi definit ca liniste…sau ca eliberare…dar, cu siguranta, niciunul dintre aceste cuvinte nu descrie intocmai acel tumult de sentimente.

Si tot tanara fiind am ales sa invat nu doar sa iert, ci si sa imi cer iertare, nu inainte de a spune, ducandu-ma adanc in mine pentru a gasi curatenia din sufletul meu care sa ma ajute sa spun cu sinceritate absoluta „imi pare rau”.

Anii au trecut prin mine si peste mine…

Saptamana asta am simtit tot felul de lucruri, dar cred ca un lucru important pe care l-am gandit este legat de importanta bisericii.

Da, biserica asta dezgolita de sens, gratie „trendurilor” incepute in secolul XX – cel mai dezradacinator secol din istoria recenta a omenirii, dupa umila mea parere.

Acum, vazand cu ochii mintii si ai sufletului  aceasta idee din mai multe persepctive, lucrurile mi se par mai simplu de inteles, desi cred ca imi e complicat de explicat, dar o sa incerc, pe scurt.

Uite, de pilda, scoala se poate face si acasa. Dar nu e acelasi lucru cu a merge la scoala. Ideea in sine creeaza un mind set extrem de important. Te duci la scoala pentru ca stii ca acolo te duci sa inveti, unde prin lucrari, teze, examene, ascultat / scos la tabla – arati masura lucrurilor pe care le-ai invatat. Ideea de a merge intr-un mediu anume, creeaza o stare de spirit.

Sau cand te duci la teatru.

Incepand de la cum te imbraci, desigur daca nu esti un plod facut in epoca asta, cu parinti cretini „care dau libertate totala copilului”; cum te comporti.

Exista o forma de curatanie sufleteasca si spirituala pe care inconstient o dezvolti in acord cu fiecare mediu in care te duci – la scoala, la teatru, la spital sau la biserica. Si, indiferent de mediu, te duci cu o credinta: te duci la scoala cu credinta ca o sa inveti ceva nou si ca o sa ajungi sa faci ceva in viata – cu tine si cu viata ta, te duci la teatru cu credinta ca spectacolul respectiv iti va aduce o anumita stare, te duci la spital cu credinta ca te vei face bine.

Asa si cu biserica. Sigur ca te poti ruga acasa. Eu una o fac, indiferent de locul in care ma aflu, de pilda. Dar cand mergi la biserica este altceva…

Si nu ma refer la mersul la biserica in mod organizat, de sarbatori. Ci la biserica – mediu.

Oricat te-ai ruga in sinea ta, eu simt ca nimic nu se compara cu a merge la biserica.

Nu sunt o crestina practicanta, adica nu ma duc decat rar la biserica, dar o fac atunci cand sufletul meu o cere. Linistea de acolo nu poate fi egalata de linistea casei. Felul in care ti se linisteste mintea, sau, dimpotriva revine la viata; felul in care navalesc peste tine sentimente si emotii… Iar de sarbatori mai vorbim de ceva in plus – de comuniune.

Si stii, uneori ma gandesc ca daca am simti la fel despre tara noastra si ne-am comporta cu ea ca atunci cand mergem la biserica de Paste, am putea schimba atat de multe – incepand cu noi insine.

Imi pare rau daca v-am suparat, daca v-am dezamagit, daca v-am fost departe si, daca aveti puterea, iertati-ma, va rog. Dar nu uitati ca va invit sa „intram” chiar din noaptea asta, in tara noastra, ca intr-o biserica in noaptea de Inviere!