Mi-ai spart ouale, boule!


Da, stiu ce zi a fost azi, dar, sa ma iertati, eu traiesc in lumea mea mica unde se intampla mereu cate ceva.

Cu replica pe care am pus-o si titlu mi-am intampinat musafirii, azi. As putea incheia postarea asta aici, dar simt ca aveti o spranceana ridicata si simt nevoia sa ma disculp cumva. 😛

Mdeci…se face ca la mine musafirii sunt de capul lor. Adica nu ma astept sa vina vreunul la ora stabilita si, in nici un caz, mai devreme. Asa ca azi mi-am facut un calcul rapid: hai ca mai am vreme sa-mi fac ceva de mancare.

Ma reped la frigider, iau punga in care aveam o salata verde, punga cu morcovi, punga cu ardei. Si ouale? Unde naiba sa le pun? Ca io-s pe modelul energy management. Aveam pe mine un sweater mare cat o zi de post dotat si cu buzunare. Asa ca pun cate un ou in fiecare buzunar.

Da, mah, uite ca pot sa mananc doo oo odata! :))

Pun pungile pe blatul de lucru si cand sa scot si ouale, il aud pe Dioda ca se da de ceasul mortii urland la poarta. Ies hotarata sa il bag in casa si sa-l pun sa se potoleasca. Vad ca e cineva dincolo de poarta. Se pregatea sa bata. Baaaaa, mi-am pus sonerieeee! Dioda pare sa cunoasca persoana / persoanele de dincolo de poarta si se intoarce brusc spre mine, in timp ce eu ma intinsesem cumva peste el si descuiam poarta. Incerc sa il dau jos si nu am cu cine ma intelege. Si, de cand era mic, l-am invatat ca daca ma enerveaza dau cumva cu palmele peste solduri / coapse si strig la el. Atunci stie ca a exagerat si o sterge. Acu am dat, in momentul in care am auzit niste parairi suspecte mi-am amintit brusc, iar strigatul obisnuit „dispari!” s-a transformat in „mi-ai spart ouale, boule!”. Da fix in timp ce urlam m-am si intors sa vad cine a intrat in curte. Cum am zis – prietenii mei nu se grabescs a fie punctuali si, in nici un caz sa vie mai devreme.

Pana azi.

Oamenii fac ochii mari, nu pricep nimic. Incerc sa ma scuz.

– Mi-a spart ouale, ma!…

Dau din cap si se indreapta linistiti sa intre in casa, lasandu-ma in plata mea. Ei stiu intotdeauna ce e mai bine pentru ei cand io-s in spume. Pana am ajuns si eu inauntru se serveau linistiti cu cafea. Am intrat in casa. Am bagat mainile in buzunare si cu o privire deznadajduita le-am scos pline de galbenus. Imi venea sa plang de ciuda.

– Si erau singurele mele oua, mah!

Restul cred ca se poate deduce de la sine. Restul insemnand mistourile, hahaielile si faptul ca azi iar am fost ciuca bataii.

Ia, hai pa! :))

Anunțuri

Sa nu citesti! Sa nu scrii! – o poveste (cam) horror


Saptamana trecuta am citit un studiu despre educatie, in mod special despre faptul ca multe tari au scos in programa lor scrierea de mana si au trecut-o la optionale. Si daca  optional, mai va sa se duca elevul la cursuri.

In State, statisticile arata cam horror, asa… Pentru completarea unui formular, unui american care nu a mai fost obligat la scoala sa invete a scrie de mana, ii ia cam 2 saptamani sa il completeze si, in general, scrie cu litere mari, de tipar, daca le stie pe toate.

Pe mine, recunosc, ma ia groaza, pentru ca nu pot sa vad decat un viitor sumbru al omenirii. Si mi-e groaza pentru copiii astia, vorba unui prieten – „doamne, in ce lume am ales sa-mi adu copiii”.

Cum ziceam, tehnologia are avantajele ei, fara doar si poate, dar lipsa masurii ne arata o alta fata a tehnologiei – aceea distructiva.

Indepartarea omului de esenta umana, anihilarea functiilor cerebrale, incet, natural, cat sa nu se prinda nimeni – sunt factori care contribuie la transformarea umanitatii intr-o masa de manevra, complet resetata la creier si in suflet.

In Japonia, 92% (da, ati citit bine) din populatia cu varsta pana la 35 de ani locuieste cu parintii, nu au facut niciodata sex (li se pare murdar si lipsit de sens, urmare a unor ani in care politicile au fost abil construite) si interactiunea in viata reala cu oamenii le produce frica si, ca atare, se feresc de ea, alegand spatiul virtual.

„Divide et impera” este mai actual ca niciodata. Exacerbarea individualismului, generarea de frici in legatura cu interactiunea fata in fata, lipsa de exercitiu a creierului, anihilarea marii literaturi (se scrie bine si in ziua de azi, doar ca nu se mai promoveaza) si bombardarea cu literatura de metrou, indobitocirea TV si virtuala etc la ce credeti ca vor putea duce in urmatorii, hai sa nu ne uitam prea departe, 10 ani, sa zicem?!…

Undeva pe la finele anilor ’40 s-a facut un film SF. Imi pare rau ca nu il mai gasesc sa va dau linkul si, din pacate, nici nu i-am retinut exact numele, dar il voi mai cauta.

Povestea, pe scurt e asa: un tip reuseste sa faca o masina a timpului si ajunge in viitor, undeva prin anii 2050 (parca). Cand iese din masina timpului crede ca e intr-un fel de padure sau parc…Copacii erau gigantici. La fel si fructele. Striga, in cautarea oamenilor. Intr-un tarziu aude sunete si se indreapta catre ele. Pe malul unui lac cateva sute de tineri, imbracati cam la fel, stateau si radeau, se jucau prcum copiii. Personajul nostru este fericit ca a dat de oameni si incearca sa comunice cu ei.

Astia toti – zen, frate. Omul se bucura, dar are si semne de intrebare:

– Si ce faceti voi toata ziua?

– Suntem fericiti

– Si cum sunteti voi fericiti?

– Venim aici la rau si suntem fericiti

– In fiecare zi?

– Da, in fiecare zi.

Omul nostru, din ce in ce mai mirat.

– Si nu munciti?

– Ce este aceea munca?

– Si cum va hraniti?

– Se aude semnalul si suntem chemati la masa

– Si cine va cheama?

– Vocea

Intre timp apare semnalul, toti fug. Personajul nostru fuge cu ei. Ajung cu totii la o cladire mare, intra intr-o imensa sala…de mese…cu toate cele pregatite deja. Omul e din ce in ce mai contrariat.

– Voi cititi?

– Nuuuuu!!!!

– Carti nu aveti?

– Ba da, sunt unele in biblioteca…de acum cateva sute de ani…

Cere sa i se arate cartile si e fericit cand vede cateva rafturi. Incearca sa ia o carte de pe un raft si aceasta se transforma in praf.

– Bine, dar cine va hraneste? Si cine va face hainele?

Ma rog, intrebari de tot felul, pertinente dealtfel. La toate acestea tinerii raspund ca nu stiu, nu pun intrebari si nu-i intereseaza.

Personajul nostru afla ca atunci cand apare un alt tip de semnal audio tinerii trebuie sa se mearga catre intrarea intr-o grota unde sunt selectati sa intre toti cei care au peste 25 de ani si ca cine intra acolo nu mai iese. Omul nostru ajunge cumva in grota aia si descopera o alta populatie care se retrasese acolo in urma unui mare dezastru de pe pamant. Si ei erau tot oameni, numai ca, urmare a conditiilor din subteran se transformasera in monstri. Ei stiau si carte, unii erau cercetatori. Frica de moarte pesemne ii facuse sa isi gaseasca solutii. Si atunci au construit doua societati paralele. Tinerii erau masa de manevra. Ei erau viitorii lor sclavi.

Ma rog, filmul in sine nu e vreo lumina, dar povestea nu poate sa nu te puna pe ganduri.

Cumva, semnale de alarma au tot fost trase de-a lungul timpului, iar acum sunt din ce in ce mai evidente. Si noi ce facem? Pai…bine, ne ducem inainte orbeste……

Si daca o sa spuneti ca vremurile alea sunt departe, credeti-ma ca va inselati amarnic. Lucrez foarte mult in online in ultimii ani si observ reactii, atitudini etc.

Dar, despre astea si despre mesaje, data viitoare… 🙂

Fake it till you make it – o opinie personala


Am trecut prin multe întâmplări în viață și, deloc de puține ori, dramatice. La propriu! M-au întrebat și mă întreabă mulți oameni cum am rezistat. De cele mai multe ori am răspuns că pur și simplu nu știu. Era mai simplu să scap, decât să deschid discuții pe care nu oricine le înghite. Pentru că la noi multe subiecte sunt considerate tabu, din diferite motive, de cele mai multe ori stupide – pentru că ascund doar o lispă crasă de educație.

Dar, așa cum râdeam și pe pagina de Fb a blogului ăsta de povești, odată ce am „bătut” patruzeciul (adică acum câțiva ani), am renunțat să mai fiu ceea ce așteptau alții să fiu sau cum să fiu.

Despre subiectul ăsta o să am multe de spus, așa că azi o să încep fix cu ce am scris în titlu – „fake it till you make it”.

Cred că momentul în care am început să conștientizez (sau nu neapărat să conștientizez, cât mai cu seamă să simt că ceva e putred în Danemarca) că sunt pe un drum fundamental greșit a fost momentul în care, după o vreme de când pierdusem tot, nu doar că eram la pământ, dar mă afundam tot mai grav, iar consecințele au început să apară.

La început nu mai ieșeam pe nicăieri, treptat am început să mă izolez de absolut toată lumea – cred că nici nu realizam că nu eu mă izolez, ci oamenii – cei puțini care îmi rămăseseră în preajmă – începuseră ușor, ușor să se distanțeze de mine, pentru că devenisem o persoană profund toxică.

Nici măcar nu mi-am dat seama când am ajuns să nu mai ies nici măcar în curte, iar mizeria pe care o făcea câinele să nu mă mai intereseze.

Singurul om care a ținut cu dinții de mine a fost Once. Io nu știu dacă e mai dusă cu pluta ca mine, dar știu că ea a fost singurul om care nu a renunțat atunci. Venea la mine. Pleca așa cum venea, că nu-i deschideam. Dar nici nu-i zisesem că mă paraliza frica de a ieși din casă. O să mă întrebi cum de nu mi-am dat seama că am început să sufăr de agorafobie. (Uite ce zice DEX-ul: AGORAFOBÍE, agorafobii, s. f. Teamă patologică, obsesivă și nemotivată de spațiile largi, de locurile deschise, de piețe etc )

Păi nu mi-am dat seama, pentru că eram în bucla mea din care nu mai puteam vedea în exterior. Toate întâmplările mă copleșiseră. De tot. Și au săpat în mine, io, aia care trebuia să fiu puternică pentru toți cei din jurul meu, mai puțin pentru mine, pentru că eu – mie nu-mi dădeam voie să fiu, să cad, să sufăr…să nimic. Până când m-a izbit viața în dinți, repetitiv, pe unitate de timp scurtă, încât am cedat.

Până la agorafobie am trecut și prin altele, dar despre ele, altadată.

Mno…deci nu mai ieseam din casă. Deloc. Dacă stau bine să mă gândesc nici nu știu cum și din ce am trăit în lunile alea.

Și într-o zi, mă pomenesc cu Once la poartă. Nu mă sunase. A sunat la poarta, dar nu i-am răspuns. Mi-a dat un sms pe care n-o să-l uit câte zile oi avea „dacă nu ieși să-mi deschizi, sar gardul”. I-am răspuns că o rupe câinele. N-a pus botul. Cumva, cu greu, m-am adunat și am avut curaj să deschid ușa casei. Mi s-a făcut rău, am simțit că leșin și i-am urlat să plece. Mi-a zis un singur lucru „plec, dar mă întorc și mâine!”.

Cumva, felul în care mi-a spus asta m-a băgat într-un atac de panică soră cu moartea. Am fugit repede în baie și m-am aruncat în cadă și am lăsat apa să curgă în neștire. Mi-am revenit cu greu din acel atac de panică. Pentru mine apa e panaceu universal, dacă nu v-ați prins până acum din poveștile de pe aici. 🙂

În fine, ideea e că ceva m-a trezit atunci și am ieșit din cadă hotărâtă să acționez. Să fac cumva să schimb lucrurile. Adică pe mine, în primul rând.

M-am apucat de citit și am început cu cursuri din facultate și cărțile de le mai aveam prin casă. Nu era suficient. Am luat netul la săpat. Așa am dat peste niste americani și ideile lor și, dând la o parte preconcepțiile, adică mizeriile alea care ne fac mai mult rău decât bine, am zis „băi, da’ ce pușca calului te costă să încerci? e gratis, nu te vede nimeni, nu îți cere nimeni explicații și nici socoteală”. Și așa mi-am trimis la culcare mintea asta de român prost și am decis să mă deschid către a experimenta.

Mi-am construit singură exercitiile. Am ales o melodie care să-mi placă și mi-am făcut singura  un filmuleț care să atingă mai multe puncte:

  • ce frumos e afară (natură, oameni, întâmplări, sunete, culori etc)
  • ce mult îmi plăcea să ies, să experimentez, să TRĂIESC cu toată ființa mea
  • să râd, să simt
  • toate astea să-mi trezească dorința de a ieși din casă

Îmi puneam filmulețul de 3 ori pe zi. 6-7 minute cred că avea. Melodia mă stimula să dansez prin casă, imaginile îmi trezeau amintiri. Mai târziu au început să-mi crească ușor, ușor dorința de a ieși. Sigur, când am ajuns în punctul ăsta iar am băgat cu atacuri de panică și răul ăl mai rău.

Ca la vreo lună cred că a durat toată povestea asta. Timp în care Once se cățăra zilnic pe gard și mă amenința că sare gardul.

Într-o bună zi m-am trezit că ies în curte și mă apuc de strâns după Diodă. Hotărâtă să înfrunt orice! Orice gând ori urmă de atac de panică simțeam că-mi apare îl hăcuiam cu un cuțit imaginar și-l trimiteam la plimbare. Ușor n-a fost absolut deloc. Când am terminat de curățat curtea cred că am stat cu capul în budă vreo patru ore pe ceas. Nu din pricina mirosului din curte sau a faptului că a trebuit să curăț. În curte arătam mai degrabă ca un om în care dăduse strechea. Nu simțeam nici un miros, aproape că nu vedeam… Eram un om cu o misiune – trebuie să fac curat, că așa nu se mai poate. Nici măcar nu realizam că începusem curățenia din ziua în care mă aruncasem în cadă, panicată. Cu mine o începusem – cu creierul și cu sufletul meu.

După aproape 8 luni am primit-o pe Once în vizită. Nici nu m-a judecat, nici nu mi-a cerut socoteală, nici nu s-a uitat câș la mine. Nici nu mai știu despre ce am vorbit atunci. Cert e că a doua zi am ieșit pentru prima dată din curte. Ăla a fost momentul în care am știut că am început să ies la lumina.

Seara, în timp ce-mi făceam obișnuita baie mă gândeam…

– Ce faci? Te lași amăgită? Te minți singură?

Nu mi-am răspuns imediat. Perspectiva în sine m-a îngrozit. Am sărit în picioare răcnind, ca și cum m-aș fi luptat cu cineva…de fapt mă luptam cu cineva – cu MINE!!!

– Și chiar dacă ar fi să mă mint, dacă asta este soluția să-mi revin, să revin la normal, atunci ASTA am să fac! Ai înțeles…principialo?!!! Tâmpita dracului!

Mi-am dat și două palme, zdravăn, fără să mă menajez. Le meritam!

Și am continuat să-mi urmăresc filmulețul, pe melodia „Good morning” de pe coloana sonora a unui film vechi.

(…)

Am ieșit din cofa aia. A durat ceva, dar am reușit. Atunci mi-am dat seama că trebuie să trimit la plimbare definitiv fix acea parte din ceea ce eu credeam că e conștiința mea, dar care nu era altceva decât parte aia care există și în voi și care îndeamnă la autosabotare.

Și-am zis că dacă aia a funcționat, ce ar fi să mai încerc și pe un alt subiect? Păi și ce mă ardea pe mine în toată situația aia? Lipsa veniturilor.

Așa că mi-am făcut un alt filmuleț. De data asta pe melodia asta:

Doar că între timp mai citisem una alta, așa că dincolo de pozele puse deasupra muzicii, am mai pus ceva – afirmații pozitive, despre care citisem și în care nu credeam deloc.

Și mi-am dat seama că nici nu trebuie să cred în ele.

Este important să ma uit la fimuleț de 3 ori pe zi. Nu neapărat eram atentă la el. Pentru că, undeva adânc, faptul că nu credeam în afirmațiile pozitive, era așa…ca un vierme care făcea o gaură neagră. Da’ ceapa mă-tii de vierme! Și mi-am mai dat două palme. Și mi-am impus ca, de cât ori mă uit la filmuleț să fiu prezentă, atentă la film, să zic și eu în cap afirmațiile alea „de doi bani”, să închid telefonul mobil și să nu mai am nici o sursă de distragere a atenției. Curând aveam să știu toate afirmațiile alea pozitive pe de rost, așa că în timp ce urmăream filmulețul îmi ziceam afirmațiile alea și în cap și cu voce tare, dincolo de faptul că le și citeam cu ochii.

Și, surprinzător, după vreo săptămână (cred) de făcut exercițiile astea conștient, schimbările au început să apară. Prima dată știu că am primit o hârtie că are statul să-mi dea bani. Am râs de m-am împrăștiat. După alte zile m-am dus la administrația financiară și, surpriză, chiar aveam de luat bani, pt că îmi calculasera greșit niște impozite și plătisem mai mult. Cu vreo 2 ani înainte!!! După aia am primit un telefon și am fost întrebată dacă ma cobor până la nivelul unui proiecțel mic, mult sub nivelul meu profesional. Surpriza a fost a lor, pentru că l-am acceptat pe loc. Și, o să râdeți, dar nu pentru că lipsa banilor era acută, ci pentru că simțeam că mă duc cu capul, iar asta era o amenințare mult mai mare.

În fine, cert e că de atunci lucrurile s-au reglat ușor, ușor.

Sigur că mi-ar fi fost mult mai simplu dacă m-aș fi dus la un psiholog, dar…cu ce bani? Totul era o buclă.

Ce am învățat eu din perioada aia?

Că „fake it till you make it” e o vorbă de care doar proștii râd. Pentru că, în esență, vorbim de un lucru simplu: îi dai creierului o informație. El nu e atent sau tu nu=l lași să fie atent. Nu-i nimic! Insistă! În timp creierul va deveni atent și va recepta informația. Foarte bine, continuă!

În timp ce tu îți vezi de ale tale, creierul rumegă informația. Sigur că nu-ți dă ție raportul. Continuă!!! Important e să nu stai pe loc. E o vorbă veche care zice „dacă stai, îți stă norocul”. Pune energiile în mișcare! N-ai job? Nu-i nimic! Fă curat în casă, ieși din casă, ajută-i pe cei din jur care au nevoie. Ajutorul nu trebuie să fie ceva legat intrinsec de bani (donații). Poți ajuta într-un milion de feluri. Important e să te miști! Dacă stai, îți stă norocul! În timpul ăsta continuă să te uiți la filmulețul tău de măcar 2 ori pe zi!

Schimbările apar subtil. Nu te aștepta să se întămple de azi pe mâine! Dar apar! Crede-mă!

Cănd ți-ai atins un obiectiv, treci la următorul! Așa am ajuns eu acum doi ani să-mi fac controale medicale din creștet până în talpi, de exemplu.

Dar! E important să te gândești bine la ce vrei să obții și ce afirmații folosești, căci puterea cuvintelor e foarte mare! (de fapt a gândurilor, apoi a cuvintelor).

M-a întrebat cineva zilele trecute

– Ce-ți dorești?

Primul impuls a fost să-i răspund pe modelul „jap-jap”, adică „nimic din ce îmi doresc eu, nu-mi poți oferi tu”. Așa că i-am zis că nu am dorințe. A insistat și, cumva, m-a împins în corzi. Iritată, i-am zis

– Vreau să fie vară tot anul!

M-a adus în concret, în real

– Aș putea să te trimit într-o țară unde e vară tot timpul, dar va trebui ca tu să pui dorința în cele mai potrivite cuvinte pentru tine.

– Dar nu asta am vrut să zic. Hai să-ți zic altfel – vreau să fie pace în toată lumea asta. Poți tu să faci asta?

– Aham, deci vrei, până la urmă, să atingi nivelul acela – să ți se ofere pacea mondială, dar nu știi cum să faci să-ți fie ție bine…interesant…

M-am simțit foarte proastă în acel moment. Omul avea dreptate. Undeva, pe drum, după ce mi-am văzut câțiva saci în căruță am uitat de obiective și că acestea trebuie să existe permanent în viețile noastre și de filmulețele mele, de afirmațiile mele pozitive corect și atent construite…

Deci cine e de vină că în ultima perioadă anumite lucruri au cam scârțâit?!!! Eu. Atât! Doar eu!

Ce am mai învățat?

Că mi-am restructurat creierul și modul lui de funcționare. Profund. Pentru mine cea mai buna oglinda e fb-ul din perspectiva asta, căci periodic iau la mana anii din urma și citesc la rând statusurile. Nu alea pe care mi le arată fb-ul, că alea sunt gata filtrate. Nooo! Ar fi prea simplu.

Fake it till you make it chiar funcționează dacă vrei să-ți schimbi viața. Metode? Exista cu miile. Important e să găsești ce funcționează pentru tine și să înțelegi că orice schimbare cere timp, dar îți oferă satisfacții pe măsură.

Ah, am uitat! De niște ani merg la psiholog și e minunat! Pentru că îmi oferă, în primul rând, supapa săptămânală absolut necesară. Și pentru că și prin asta am reușit să înțeleg și să vindec multe lucruri și să-mi fac curat și în viață și în suflet și in cap. Și încă mai am o grămadă de treabă!

Aia-i!

 

 

 

Sunt John!


Asta e o poveste auzită recent și pe care v-o împărtăsșesc, pentru că, dincolo de nume,  mă identific cu personajul. Și pentru că din ce în ce mai des refuz proiecte. Poate și pentru că eu nu trăiesc în țara lui John.

Se face că într-o mare companie se pregătea lansarea unei tehnologii revoluționare. Toți marii specialiști erau agitați și se pregăteau de testele finale, de dinaintea lansării. Pe John nu-l băga nimeni în seamă, iar el își vedea de borșul lui. Și oricum John nu era considerat de marii specialiști de vreun prea mare folos.

Și…surpriză…minunata tehnologie revoluționară nu vrea neam să se pornească. Taman la testul final!

Se dau specialiștii de ceasul morții, ba mai aduc repede în companie alți mari specialiști veniți de peste mări și tări, să-și dea și ei cu părerea. Presiunea creștea, minunea tehnologică stătatea.

Lansarea trebuia să aibă loc! (Șoc și groază – dacă ar fi să parafrazăm jurnalele din ziua de azi).

Până la urmă cad toți sfârșiți și deznădajduiți. Dar lansarea trebuia să aibă loc, la dracu!

John, care până atunci își văzuse de borșul lui, se oprește liniștit din făcutul borșului, ia ceva de pe birou și se apropie de minunea, precum am spus, tehnologică.

Și pentru că John oricum nu conta și minunea nu mergea, l-au lăsat să se apropie, că le era egal.

Și stă John și bibilește ca un chinez și, după o vreme se ridică și pune mașinăria în funcțiune.

Șoc și groază! Din nou! Mașinăria funcționa impecabil.

Toată lumea fericită, lansarea – un succes.

Șefii îl cheamă pe John

– Dragă John, trebuie să te răsplătim! (Desigur, întâmplarea asta nu are loc în România, dar, de dragul poveștii, să continuăm)

Stă John, se gândește, se scarpină după ureche și le zice

– Pai îmi datorați 10 milioane de dolari.

Șoc și groază – repriza a treia!

– Cum?!!!! Păi de ce?…Cum adică 10 milioane?

– Păi simplu – o mie de dolari face munca pe care am făcut-o și 9999000 de dolari face că am știut exact unde să umblu ca mașinăria voastră să funcționeze.

O poveste de la job


De fapt, imi propusesem sa ma apuc sa iau la comentat fiecare paragraf din Alice in tara minunilor, dar o las pe altadata. Asta e o intamplare de la job, asa ca daca nu va place, skip!

Ma aflu sub imperiul emotiilor, inca.

Intru in birou si toata lumea parea ca inebunise sau ca, ma rog, era un fel de petrecere de ticniti.

Toata lumea scotea sunete dezarticulate, dar de bucurie, topaia si dansa.

Cand am intrat am fost luata in brate si, de parca se vorbisera, au urlat toti in cor:

– Avem primul copil! Avem primul copil!

Ma uit cam oblu la ei, incercand sa pricep ce i-a apucat. Asta are deja copil si oricum n-am vazut-o gravida, deci nu e ea. Ailalta e prea mica de varsta si fara ganduri de asezat la casa ei, alalaltu’ n-a dat semne si tot asa. Si astia racneau in continuare si topaiau fericiti.

M-am dus sa-mi arunc rucascul cu laptoul ca ma cocosase, sperand ca oamenii sa se linisteasca si sa-mi spuna despre ce vorbim.

Sunt iar luata in brate

– Bai,  iti dai seama?!!! Avem primul copil HIFU

Ei asta e una buna de tot!

Ati pus aparatul sa faca si copii acum?

Is din ce in ce mai neclara in cap.

Imi deschid laptopul si ma apuc de treaba, sperand sa se calmeze nebunii. Cumva ma bucuram de bucuria lor, dar nu pricepeam…

Si, in timp ce eram cu nasul in calculator, ma izbeste si ma descopar sarind de pe scaun de bucurie si urland alaturi de ei, ca nebuna

– Avem primul copil HIFU!!!!! Avem primul copil HIFU!!!!!

Gasca prinde si mai multa viata si urlam si dansam impreuna pret de minute bune.

Ei, uite, asta se cheama o zi in care esti fericit.

Da’ acu sa va dezleg si voua sensul.

In mod uzual, in minunata noastra tara, femeile cu fibrom uterin sunt trimise la macelarire, cum ii zic eu. Adica la operatie. Unde are loc macelarirea, pentru ca, in esenta, se scoate tot.

HIFU asta e un aparat maaaare, o ditamai magaoaia care nu taie nimic. Ultrasunetele alea trateaza fix fibromul uterin. Nu afecteaza nimic in jur. SI NU TAIE!!!! (bai, da, io am oroare de ideea de operatii) Asta asa, pe scurt.

Ideea e ca femeile care se opereaza, dupa ce scoate medicul tot din ele isi iau adio de la foarte multe lucruri importante in viata, dar cel mai si cel mai important e ca isi iau adio de la a avea copii. Chestie care lasa urme adanci, niciodata reparabile si, nu in putine cazuri la destramare de povesti de iubire.

Intelegeti acum de unde maxima noastra fericire cand am aflat ca „ni” s-a nascut primul copil HIFU?!!!!

Din 2009 de cand e aparatul asta in Romania, asta e primul copil HIFU pe care il avem, ca am simtit toti ca e al nostru! AL NOSTRU!

Bai sunt atat de fericita cum nu va pot spune! Habar nu am cum arata pacienta la fata si credeti-ma ca e atat de putin important!

Avem primul copil HIFU si asta e minunat!

De la tratamente după ureche la medicul adevărat


Long story short, că am de-a treabă de nu-mi văd capul.

Ies cu două prietene la o cafea. Ne era lene să ne ducem în oraș, așa că ne-am proptit pe terasa de la un „cari furi” din marginea orașului, că eram prin zonă.

Lene, soare, plăcut, alea… Terminăm rapid subiectele serioase și trecem la „fetilisme”. Grija zilei – băi, ce draci le facem la ridurile astea care apar și cearcănele până la brâu. Dăm în bobi, dăm în subiecte de tabloide și Once ne reamintește de o rețetă a unei actrițe celebre de dincolo de ocean – crema de hemoroizi. Râdem de ne-mprăștiem, dar apare momentul de tăcere – „da’ dacă?!!!…”

Sar în sus de pe scaun și le spun că io mă risc și intru la farmacie să iau una din aia. Simo vrea și ea, că-n țara unde stă…dacă nu găsește? Bine, mah, iau și pentru tine. Râdem, dar eu plec țintit.

Nu intru bine în farmacie și constat că în ziua aia era plin de bărbați veniți să cumpere diverse. Cum io n-am complexe de nici un fel, aștept frumos să-mi vie rândul.

– Bună ziua!

– Bună ziua! Aveți Hemorzon?

Până să răspundă farmacista, bărbații se întorc spre mine și mă privesc care cu milă, care uimiti și care cum au mai simțit ei în sufletele lor simțitoare. Doar că farmacista nu alege să-mi răspundă punctual.

– Da’ de ce vreți Hemorzon, că avem un alt produs, mult mai bun și are și anestezic.

Privirile bărbaților din jurul meu devin de-a dreptul oripilate. Eu mă abțin cu greu să nu mă sufoc de râs.

– Doamnă, mie dați-mi hemorzon, că e ok.

Femeia nu se lasă. Mă rog, o fi fost și vorba de ceva incentives de pe la producătorul cu anestezic, nu știu ce să zic… Da’ plusează.

– Doamnă, dar vă asigur că produsul cu anestezic este mult mai bun și mult mai plăcut la folosire și nu veți mai simți nici un fel de disconfort când veți sta pe scaun multe ore.

Io văd imaginea cu mine dormind cu capul pe scaunul de la birou, râd iar în cap, dar pe-afară sunt la fel de serioasă.

– Doamnă, credeți-mă că nu-mi trebuie cu anestezic. Aveți ce v-am cerut sau nu?

Farmacista se uită dezamăgită la mine și pleacă, încă neconvinsă că eu am ales cel mai bun produs, către magazia din spate, să-mi aducă produsul. Mergea șovăielnic și, pe drum, se răzgândește și se mai întoarce o dată spre mine, să-mi mai explice cum e cu anestezicul ăla, că poate îs mai grea de cap.

N-apucă să deschidă bine gura, că eu îi fac semn din mână să dispară (de obicei asta e comanda pentru Diodă, să mă lase în pace și să-și vadă de ale lui).

– …Dar… – mai încearcă ea sleită de puteri, în timp ce eu dădeam în continuare din mână a „fă pași!”, da-mi amintesc că vrea și Simo și strig după farmacistă. Se întoarce fericită, convinsă că a reușit să-mi schimbe părerea. V-aduc din ăla cu anestezic?!!!

– Nu, doamnă, aduceți-mi două Hemorzoane d’ălea, că mai am o prietenă!

În farmacie se lasă o liniște de mormânt, nimeni nu mai respiră, cealaltă farmacistă uită să bată în casă restul de produse ale clientului din fața ei. Începe o așteptare încordata.

Apare farmacista din spate și o doboară tensiunea. Pleacă capul și se îndreaptă în tacere spre casa ei de marcat. Îmi arata produsele și, în timp ce eu exclam fericită: da, doamnă, d’asta!!! ea bate preturile pe casă, îmi ia banii.

 

Io mă simt victorioasă. Dreaq, ia să vezi dacă merge porcăria asta, nu mai am nici cearcăne, nici nimic. Și râd la mine în cap… poate pentru că niciodată nu mi-am pus problema să dorm mai mult să nu mai am cearcăne, că nu-mi permit să pierd timpul aiurea în tramvai.

Ridic victorioasă privirea, în timp ce mă pregătesc să ies din farmacie. Stopul respirator al ăstora nu se terminase, iar privirile lor arătau mai degrabă dezaprobare. Auzi, tu, mai am și o prietenă.

De data asta nu mă mai abțin, mă bușește râsul pe bune și ajung cu chiu cu vai lângă fete. Cât am putut să râdem în după amiaza aia, nu vă pot descrie în cuvinte!

N-am folosit crema aia nici măcar o dată, că, odată ajunsă acasă m-a luat frica și m-am gândit (da, până și mie mi se mai întâmplă să fac asta) să nu risc. Da’ măcar am cumpărat-o!

Mi-am amintit de asta azi, pt că ieri am fost prin TVR la o discutie de business. Care s-a lăsat și cu mult râs și voie bună și, evident cu ceva poze. Pe una o postai pe fb. Nu de alta, dar încă nu mă văzuseră prietenii așa „movă-n cap”. În fine, termin discuția și fug la birou să-mi iau materialele, că azi am un eveniment la HIFU și apoi plec la Constanța la alt eveniment. La recepție dau nas în nas cu doamna doctor Panțuru. Care nu mă lasă nici să-mi trag sufletul și îmi spune, cu cel mai dulce glas din lume

– Te aștept la mine în cabinet!

Mă, ori am îmbulinat-o și am făcut ceva ce nu trebuie, ori vrea să vorbim ca fetele.

Mai aveam ceva de cărat la mașină și abia apoi urc. Era în halat. Deci am îmbulinat-o. Da’ nu știam de ce.

– Hai, sus pe pat!

Io în cap la mine: hai, nu pe bune?!!!! – dar aleg să mă supun, că pe cât de blândă și bună-i ardeleanca noastră, pe atât de fermă e.

O văd că pregătește o seringă. Asta nu e bine. Îmi mai și spune că îmi caută un ac subțire. Păi…mie?!!! Că io n-am cerut așa ceva! Îmi venea s-o rup la fugă, că asta cu seringi și ace nu e pe domeniul meu, dar se uită la mine într-un fel și înțepenesc pe pat.

– Uite, trebuie să facem ceva cu ridurile alea de sub ochii tăi și cu cearcănele.

În timp ce râd în hohote, pe gură îmi iese un singur cuvânt:

– Hemorzon! – și mă sufoc de râs.

Doamna doctor alege să mă ignore. Devenisem omul învizibil, iar ea era gata de luptă, așa, înarmată cu seringa aia.

Da’ o pune deoparte și asta mă mai liniștește un pic. Hai că poate scap!

– Uite, acum te demachez….

Io în cap – da’ lăsați, că tot ajung acasă.

– Acum te dezinfectez….

Io în cap: da’ nu-i nevoie, doamna doctor, că io-s cuminte, fac duș de cel puțin două ori pe zi, zău!

Hait că ia seringa! Io în cap: hai, doamna doctor, că jur că nu mai fac, indiferent ce credeți că am făcut și nu v-am spus!

Zâmbește blând!

Io în cap: nu vă creeeed!

– O să simți 3 înțepături lângă ochiul stâng și 3 lângă dreptul, bine?!!!…

Io în cap: bine, pă dracu’!

Aleg să mă uit la ea cu ochii blânzi și umezi. Ea crede că io, prin asta, confirm. Și jbaf, prima înțepătură!

Băi, hai că nu doare! Mă mai relaxez. Cred…

– O să simți ceva, un pic de disconfort, că serul se ține la rece. Închide ochii și strânge….așa…acum relaxează…vine a doua…

Și a ținut-o așa la fiecare pas, la ambii ochi.

– Acum te dau cu un pic de cremă de arnică și gata!

Aaaaa, păi am scăpat ieftin, zic io!

Cobor la recepție, Dana râde la mine. În hohote! Ce ticăloasă! Scot portmoneul, ea îmi dă bonul și, în timp ce eu îi dau banii, o aud

– Hai, fată, ce bine că te-a convins!!! – și râde din nou.

Mă uit cu atenție la ea – chiar râde sincer.

Râd și eu. Azi. Nu mă gândisem niciodată în viață la vreun fel de interevenție estetică, sinceră să fiu. Dar azi chiar râd pe bune. A fost primul pas din tratament, căci mai am de parcurs, dar schimbările deja se văd. Și mă bucur că m-a luat doctorița Panțuru, așa, ca din oală, că altfel, io o ard zmeu, așa, dar nu cred că aș fi avut curajul să mă duc vreodată să încep tratamentul ăsta.

Mă gândesc așa…”Doamne, dacă n-aș fi așa de tâmpită, de multe ori, poate aș face mult mai multe lucruri pentru mine!”…- și-mi zâmbesc, de data asta cu o față mai proaspătă și constat că mă simt bine în pielea mea.

Hai că fug, că am întârziat! V-am pupatără!

 

Apple launch – a stupid joke


NOTA: Voi scrie aceasta postare in engleza. Skip daca nu va convine

First of all, I will excuse in front of everybody for my English. It is not my native language thou…

This evening I am watching once again the launch of the new products from Apple with tears in my eyes and in my soul. For me Apple doesn’t represent a bunch of products. But let’s start with the beginning.

Until my first Mac, I used to admire the genius of Steve Jobs and his example to all the people around him – colleagues and customers. I bought the first Mac after I spent my entire life until than hating Windows and its problems, trying to convince people around me to use Linux on PCs with no result. And I bought IT after I threw out of the window of my office a f*** PC after I lost my entire work from the last 6 month and a very important country report for one of the most important client. Yeah, this was while I was still working in advertising…

Since than I used to work only on my Mac, no matter what.

In the first two or three weeks I was convinced that I will throw out of the window my Mac because it was a little bit difficult for me to get used with the new commands but I was aware how much money it cost. :)) After that I loved Apple more than before and admire Steve Jobs more than ever.

You know… I live in a poor country and, typically for a poor country is also the snobbism. This is why all the big companies in the world have their biggest profits in poor countries – because they can package even garbage in a nice and shinny box and sell everything they want. Which is not Apple case. Or it was not until recently…

So, when people around me considered me a snob I felt the need to explain why I have chosen a Mac. And my explanation was very simple:

  1. A stable operating system with very few viruses developed to attack it
  2. Very easy to install and uninstall a software
  3. A „all you need” softwares installed on it from the very beginning
  4. Very…like VERY user friendly computer
  5. Bright and beautiful colours and a great monitor.
  6. Forget about „ctrl+alt+del” and „end you task now and shut down your computer”
  7. A powerful battery
  8. Compatibility with any kind of PC software (and the f*** Windows)
  9. Weight
  10. and some more other things at least as important that those ones above and a great Appstore.

No enough?!!!!

Thou, when Iphone was launched I have had the opportunity to test it before anyone in this market and I said: it’s ok, but I will not use it for business…just yet.

For the tablets I choose an Ipad Air 2. None of those after it didn’t convinced me to buy it also. In my opinion is one of the last good products from Apple.

Today I choose to go back to Ilife ’09…. Not because I miss Steve so much as the intelligence behind the products but because its efficiency. I am, after all, a business woman. Even in a poor country… Even except the first Mac I couldn’t afford to buy a new one and now I am at the third second hand Mac.

BUT!… As I have said before, frankly Tim, you suck! 

Back to positive things!

I have had the honour to virtually meet and talk with one of the most important Romanians at Apple, mr. Gabriel Marcu and his passion and his stories restored me somehow the trust in Apple.

Tonight thou I have to admit that I felt the need to throw out when I heard Tim said how much he admired Steve Jobs. Don’t you let be fooled by the his affirmation about how much he admired Mr. Steve Jobs. He admires only the profits and his position in the company. Heavy users knows better what I talking about!…

The second thing I couldn’t digest was the absence of Mr. Gabriel Marcu on the stage talking about colour sync and colours on any Apple device as the most competent voice of Apple on this matter. And this is not a matter of subjectivity related to nation but a professional reality and I assure you that I really know what I am talking about.

All in the presentation tonight was sooo wrong in so many ways that I was wondering if Mr. Steve Jobs doesn’t regret the great heritage he left you to piss on it.

..And my heart is crying out loud…

C’mon guys! You, so very few remained in the company after Steve passed away, I cannot believe that you just let happen’ what is happening now! And if you continue to do so, I am sorry but I will not stand with you! You make me be ashamed of myself! Marketing doesn’t mean to lie and to be hypocrites, you idiots! Marketing is about to be really different from the others, to stay truth and to defend what is valuable! THIS IS MARKETING! THIS IS APPLE! Not what is happening during the last years!

And do not forget that simplicity is the ultimate sophistication! A memorable one!

And for my readers – the official lousy presentation from Apple tonight: https://www.apple.com/apple-events/september-2017/

At the end, a request: please, don’t let Steve die! Please don’t kill Steve memory and legacy!

 

 

 

 

Gânduri… negândite


Rup foi din Biblie și le mestec încet și ca să nu deranjez – pe șest.

Încerc să interiorizez informația – așa mi-a zis un specialist.

Mă ridic cu greu

Cade greu la stomac – Dumnezeu.

Reset!

Când eram copil întrebam mult prea des

„Mama, cine l-a facut pe Dumnezeu?”

Reset!

Am crescut. Am învățat să nu mai pun întrebări

care deranjează. Nu contează că n-am înțeles de ce.

Visele mele s-au spulberat în toate cele patru zări

Realul a luat locul prezentului. Real – rapace.

Reset!

Când eram copil întrebam mult prea des

„Mamă, cine l-a facut pe Dumnezeu?”

Am înțeles mai târziu

Pe Dumnezeu l-a facut cineva care a vrut să se răzbune pe oameni.

Reset!

Și mai târziu am crezut că vreau să știu cine l-a facut pe Dumnezeu

Acum mi-e clar.

Oamenii l-au facut pe Dumnezeu

ceea ce e.

Reset!

 

Frumoasa și bestia – 2017


Știu că anul trecut, fără prea mare entuziasm vă spuneam că se mai face încă o ecranizare a poveștii „Frumoasa și bestia”.

Abia aseară l-am văzut. Povestea în sine e contextualizată de această dată, perspectiva e schimbată și, ca de obicei, e o poveste pentru copii, dar, mai ales pentru oameni mari.

Decoruri, muzică, unghiuri de filmare, animație…artă de animație. Pe scurt, un film din categoria „de văzut”. Musai!

Și, ca de obicei, după poveste, am rămas cu și în gandurile mele.

Câți dintre voi nu ați avut prieteni care v-au portretizat în chip de bestii atunci când ați ales altceva decât ce voiau ei – turma? Sau atunci când nu le-ați mai servit intereselor? Sau când ați simțit că nu mai aveți nici ce să le dați sau când interiorul vostru nu mai avea ce să le ofere? Sau când, pur și simplu ați decis să vă retrageți ori doar să alegeți alt drum?

Dacă nu ați experimentat asta în viață sunteți niște fericiți. Dar, chiar și așa, tot merită sa vedeți filmul. 🙂

E plin de metafore, ca orice poveste bine spusă.

La fel de bine titlul acestei postări ar fi putut fi…dar mai bine vă las pe voi să alegeți… 🙂

http://www.imdb.com/title/tt2771200/?ref_=nv_sr_1

 

False asteptari


Habar nu am ce am visat, cert e ca la sfarsit, inainte de trezire cineva imi spunea:

„Azi e prima zi din cea mai mare aventura a vietii tale”.

Dupa care am simtit cum mi se cutremura casa, iar bubuiturile in poarta ma asurzeau si am sarit ca arsa din pat. La 8. Dioda se dadea de ceasul mortii, calare pe poarta.

Ies si urlu:

– Cine-i? – ca proprietarul nu ma lasa sa pun sonerie, ca „pentru cablu, trebuie sa dam gauri in pereti”.

Mi se raspunde

– Baiatuuuu cu luuuuminaaaa.

Nu fac priza cu realitatea si mi se da calendarul peste cap

– E Pastele?

Nu astept raspuns, ca ma enerva cainele la cum putea sa faca, asa ca trag repede o textila pe mine si ies sa-l aduc pe Dioda in casa si apoi sa ii deschid omului. Dioda nu se lasa dus de la poarta, asa ca prind una din mingile de prin curte si zvarlu dupa el. El intelege ca e de joaca si nu intelege daca sa lase poarta in pace sau sa prinda mingea sa ne jucam. Il alerg un pic prin curte, fix cat sa ma umplu de spume si reusesc sa-l blochez si sa-l bag in casa.

Vine omul, face poza la contor si pleaca. Nu stiu cat am fost eu de coerenta. Mai stau un pic in pat, imi spun.

Suna telefonul. Uitasem ca il rugasem pe un prieten sa sune sa ma trezeasca. Ii raspund coerent si bag cornul in perna. Ca parca stie el ca nu m-am trezit!

Fabrica mortii – aka azilul de batrani de langa mine – intra in actiune. Mai intai urla ingrijitoarele. Apoi batranii. Apoi iar ingrijitoarele care ii ameninta ca ii omoara. Apoi o bormasina.

Apoi suna iar telefonul. La care nu raspund. Il pun pe silent.

Nu mai pot sa dorm. Ma dau jos din pat, imi fac o cafea. Nu-mi aud nici gandurile din pricina bormasinii.

Ma gandesc doar ca nu am fost deloc inspirata sa nu intreb vocea aia, asa, ca Moromete

– In ce sens?!!!

Auzi tu, „prima zi din aventura vietii mele”.

Exista vreun birou de reclamatii? As vrea sa spun ca vocea din vis nu parea amenintatoare si nici aventura aia de care imi vorbea nu parea a fi…asa cum a inceput aceasta dimineata de luni… Mi-a creat false asteptari si exista lege care pedepseste publicitatea mincinoasa. Ei comedie! :))

Hai saptamana misto sa avem, ca tot raul e spre bine!

Scrisul de mana si efectele terapeutice


Dintru bun inceput tin sa va spun ca nu o sa scriu aceasta postare cu diacritice. Pentru ca pentru mine este un efort suplimentar si, de foarte multe ori in loc sa scriu de placere ajung sa scriu cu nervi.

Pe aici am mai scris de foarte multe ori despre scrisul de mana, despre exercitiile de caligrafie, despre „side effects” ale tehnologiei si drumul nostru spre handicapare, despre importanta scrisului de mana pentru creier.

Azi o sa reiau tema, pentru ca, de curand am gasit un articol despre „morning pages” si am descoperit ca pe youtube este plin de tot felul de filmulete pe tema asta. Articolul este asta: http://www.inoza.ro/ritualul-care-iti-schimba-viata/

Asadar, scrisul de mana:

  1. Este un efort pentru creier, pentru ca:
    • te face sa gandesti mai mult la cuvintele pe care le folosesti
    • nu exista tasta de delete si, crede-ma ca, dupa ce tai cuvinte sau fraze o sa resimti acut frustrarea ca pagina din fata ta arata ca dracu’.
    • scrisul in sine, ca actiune mecanica, este un efort nu doar pentru mana cu care scrii, ci si pentru creierul tau care are tendinta sa o ia la galop, iar mana nu are puterea sa tina ritmul. In momentul in care creierul tau va face efortul sa incetineasca iuresul gandurilor si sa se sincronizeze cu mana, atunci lucrurile incep sa se aseze in tine, deopotriva in plan mental si emotional.
    • pentru cei care nu sunt obisnuiti sa stea la masa sa scrie, efortul este cu atat mai mare, pentru ca implica si reposturare fizica. Ai sa te prinzi foarte repede daca ai o pozitie gresita la masa, atunci cand scrii, pentru ca o sa-ti urle toti muschii, crede-ma!

 

2. Este cel mai bun exercitiu pentru creier pe care il poti face gratuit, in epoca noastra

  • in epoca in care totul este tehnologizat si ti se dau mura in gura tot felul de chestii, desi nu pare, creierul lancezeste. Uita sa faca diverse conexiuni, uita sa nu mai fie multitasking, concentrarea pe o chestie punctuala devine un efort etc.
  • scrisul de mana – indiferent de forma in care e practicat, la fel ca si caligrafia, reeduca creierul. O sa fiti foarte surprinsi sa descoperiti ca va da drumul unui adevarat robinet de creativitate! O sa fiti si mai surprinsi sa descoperiti ca facand astfel de exercitii creierul vostru va realiza mult mai repede conexiuni intre informatiile stocate, va deveni mai elastic, daca vreti

 

3. Ce beneficii are scrisul de mana?

  1. pai…depinde ce exercitii faceti…
    • daca va place sa scrieti pur si simplu, facand niste exercitii zilnice de scris de mana sau caligrafie, puteti sa reusiti sa va exprimati mai usor, mai fluid, dar si sa va creasca nivelul de creativitate, indiferent de meseria pe care o practicati.
    • daca aveti probleme nerezolvate „din urma” puteti face exercitiul de a scrie scrisori. Pana cand scrieti aceste scrisori? Pana cand scoateti totul din voi iar problema respectiva nu va va naste nici reactii (sau emotii ) pozitive nici negative. Pur si simplu o sa deveniti „reci”, simtitnd in interiorul vostru ca dupa ce ati scris si ati tot scris, uneori cu nervi alteori cu umor, ati scos din voi tot ce era de scos, dar ati si inteles ce era de inteles.
    • La fel de bine puteti sa tineti un jurnal si sa va propuneti ca la un interval de 3 luni sa recititi din urma ca sa intelegeti si mai bine ca ati facut o multime de pasi.
    • morning pages este foarte util pentru ca va curata mintea de gunoi si va „aseaza” pe ziua respectiva, crescandu-va gradul de concentrare, va ajuta sa va prioritizati activitatile si sa va urmariti obiectivele pe termen scurt, dar si pe cele pe termen lung si sa actionati in directia indeplinirii lor mult mai eficient.
    • ceea ce eu numesc „paginile de seara” – sunt acele pagini care va fac sa evaluati cum v-a trecut ziua, ce ati facut, ce nu ati apucat sa faceti, unde puteati sa fiti mai eficienti etc. Dar, in aceeasi masura, pentru ca e seara, va inspira sa scrieti povesti. Scrieti povesti despre visurile voastre! Eu chiar va incurajez sa faceti asta! Nu le scrieti pentru altii! Scrieti-le pentru voi! O sa vedeti ce misto o sa va fie odihna dupa ce faceti asta.
  2. un al doilea beneficiu este ca si randurile de dimineata si cele de seara si scrisorile au o „cerinta” – si anume aceea de a nu va gandi dinainte la ceea ce vreti sa scrieti, ci pur si simplu sa o faceti. Adeseori m-am gasit in fata foii de hartie cu senzatia ca nu am ce sa scriu. Si mi-a luat cateva minute bune, de fiecare data, pana sa pun mana pe stilou (chiar, va recomand sa scrieti cu stilou sau creion, NICIODATA cu pix, indiferent de calitatea lui), dar si cand am asezat penita pe hartie si „am lasat mana sa scrie”, ai, sa te feresca Sfantul! Credeam ca nu ma mai opresc si ma minunam de fiecare data de cat de multe scoateam din mine. Iti vine sa injuri? Foarte bine – fa-o! Iti vine sa bocesti? Foarte bine – fa-o, dar in scris! Iti vine sa urli de fericire? Foarte bine! Fa-o, dar tot in scris! Scrie fix cum iti vine, nu sta sa gandesti inainte, nu-ti pune bariere. Oricum caietele alea sunt doar pentru tine si doar ale tale! Sunt evadarea ta, sunt universul tau, sunt supapa ta ca sa poti sa-ti cureti viata si sufletul!
  3. scrisul de mana este terapie curata – in afara de faptul ca veti constata, in timp, ca sunteti mult mai calmi, mai asezati, mai concentrati si mai creativi. Va reechilibreaza energiile, ajuta la reglarea circulatiei sangvine (preponderent cea cerebrala), la reglarea tensiunii arteriale, la echilibrarea functiilor cardiace si ale plamanilor, reposturare (musculatura corpului lucreaza mult mai intens cand stati la masa in pozitia corecta de scris, adica 10 cm de la marginea mesei la corpul vostru, spate drept, picioarele – la genunchi unghi de 90 de grade la fel ca si intre picioare si trunchi, caietul pus drept nu inclinat mai mult de 10 grade la stanga / dreapta in functie de mana cu care scrieti), picioarele puse pe ceva care sa le inalte de la sol cu 10-15 cm si picioarele niciodata tinute unul peste altul, ca nu traim in jungla! 🙂 )

Am incercat sa scriu cat mai pe scurt lucruri care sa va ajute, iar daca va vor fi de folos, eu nu pot decat sa ma bucur! 🙂

Si nu uitati, scrieti cu stilou sau creion, NICIODATA CU PIX! Si scrieti IN FIECARE ZI! 🙂

Astept de la voi feedbackuri incepand de fix peste trei luni! 🙂

‘Ai va pup de nu va vedeti! 🙂

 

 

Cum am aflat io că-s asexuată


Mă rog, la fel de bine, titlul acestei povești ar fi putut fi „Cum să depizdifici o femeie”, dar îmi tot suflă voci pretențioase din auf că cică nu-i frumos să vorbești ca birjarii. De parcă ar mai exista vreun birjar în tot târgul ăsta!… În fine…

Nu știu cum se face, dar mai toată viața mea am trăit în găști de băieți. Sau, mă rog, cu foarte puține gagici. Poate de aia mă strâmb și acum când aud „hai să ieșim în club, ca fetele!” Pana mea, încă nu-mi plac femeile în acel sens!

Mă rog…și eu fiind de cele mai multe ori singura gagică în găstile mele, auzeam și ce nu voiam să aud. Pe de o parte mi-a prins bine, pe de altă parte nu, dar acum nu analizăm asta, că nu e relevant.

Și ies într-o seară cu niște prieteni să povestim, că nu știu ce era foarte important de era musai să ne vedem. Doar că, așa cum era de așteptat, ni s-a sculat apetitul de chefuială și, previzibil, ne-am apucat de făcut tur de crâșme, după ce-am terminat noi discuțiile importante.

Și ne distram și ei începeau să melițe câte o gagică și tot așa. Modelul binecunoscut dealtfel: mamă, ce cur are! mamă, ce țâțe are! mamă, ce i-aș face! etc

Și spre dimineață am zis noi să ne amintim de studenție și ne-am cărat în Club A. Oricum nu conta că ajunsese un jeg sinistru, că nah…chefuisem până atunci, nu ne-ncurcasem! Și după ce-o arsesem toată noaptea pe whisky, ne-am gândit noi – cu ultimul neuron viu, că ar trebui să ne adaptăm locului, așa că ne-am luat, nici mai mult, nici mai puțin, decât bere. Care este. Măcar să știm de ce aveam să înjurăm joburile, câteva ore mai târziu.

Și ne distram privind chinuiturile alea de epigoni și, evident, s-a ajuns la capitolul „ei, comentând nimfele din A”

Și io mai beam o gură de bere și mă mai abțineam sa nu le fmc…zic ceva de dulce și tot așa, că io-s o fire răbdătoare…până la un punct…

Punct la care îmi iau sticla de bere în mână, mă dau un pas înapoi și răcnesc cât mă țin bojocii:

– Bă, porcilor! Aia are țățe, aia are cur, aia e nush ce, aia e nush cum, da’ io ce pana mea îs, măh?

Șoc și groază. Li s-a oprit respirația. S-au întors șocați spre mine ca și cum atunci mă vedeau pentru prima dată în viața lor. Unul dintre ei pare că-și vine mai repede în fire, se scutură și-ntreabă:

– Ce-ai, mă, de la ce te-ai luat?

– Io….Io ce sunt, mă?!!!!

Se dă un pas înapoi ca să se uite mai bine la mine. Pare nedumerit. Nu mă întreb de ce și nici ce urmează să mă lovească.

Întinde mâna în care ținea berea spre mine, mirat cumva, și, după ce o flutură de câteva ori prin aer, ca și cum ar vrea să exprime ceva, reușește să articuleze tărăgănat, ca un lăutar beat și obosit

– Tu?!!! Tu, mă?!!!! Păi… tu ești cea mai bună prietenă a mea, făi!

Auzim cu toții declarația, ne uităm unii la alții și ne bușește un râs d-ăla până la sufocare și decidem, în sfârșit, că e cazul să ne ducem (dracului) acasă, să mai apucam aproape două ore de somn până să ne ducem fiecare pe la jobul lui…

A doua zi, mai spre seară așa, cand deja se mai lăsase mahmureala dusă ca urmare a multiplelor cafele și pastile cu magneziu îl sun pe prietenul cu pricina

– Și….deci io-s asexuată…

Și-nchid. Și suntem tot foarte buni prieteni și-n ziua de azi. 🙂

Și gata! :))

Cateva reguli de bun simt


Am tot amanat momentul sa scriu acest post, dar deja nu se mai poate, asa ca, iata:

Daca imi citesti blogul sau imi urmaresti pagina de Fb

Daca nu ma stii din viata reala sau ma stii doar ca ne-am intersectat fizicurile prin aceleasi locuri

NU

  1. Nu te autoinvita la mine acasa! E semnul cel mai clar ca nu imi vei calca NICIODATA pragul! Oricat de „haioasa” ti-as parea. Din mult prea mult bun simt o sa evit autoinvitatia ta sau o sa-ti dau un raspuns evaziv. Daca nu te opresti, eu stiu sa cobor la orice nivel, asa ca te voi baga cu cea mai mare usurinta in pizda ma-tii. Nu-s hotel, nu ma trag de sireturi cu tine si, in principiu, daca nu-ti stii locul voi avea rabdare cu tine, pana la un punct. Dupa care o sa zici ca te-a calcat trenul si mai bine nu ajungem in punctul asta.
  2. Nu imi da mail sa-mi spui ce crezi tu despre ce am scris eu pe blog, nu-mi da sfaturi si nu ma trage de urechi. Ca nu ma intereseaza. Va urma ce am scris la punctul 1.
  3. Nu te lasa inselat sa crezi ca daca mi-am rupt din si asa putinul timp pentru a-ti raspunde la un mesaj, asta e semnul ca ai ce fute. Ca nu ai! Pentru mine e doar semnul ca te las fara oute cat ai clipi din ochi. Tot pentru ca…ce am scris la punctul 1.
  4. Daca iti faci pacatul sa imi gasesti numarul de telefon pe net, nu ma suna! Te rog, nu ma suna! Detest sa aud un imbecil care rade si ma intreaba „ghici cine e” si raspund…accordingly, de-o sa te usture curu’ trei luni!
  5. Nu ma intreba ce zodie sunt sau ce inaltime am sau ce barbati imi plac, pentru ca..vezi punctul 1. Adica te bag in pizda ma-tii! Din simplul fapt ca asta imi arata cat de lipsit de creier esti.
  6. Blogul asta e un blog personal, mai degraba pentru prieteni, mai vechi si mai noi. Daca simti ca nu rezonezi, pleaca! Unde vrei tu, da’ pleaca!
  7. Revenind la faza cu autoinvitatia, lucrurile sunt simple – oricat de educat ai incerca sa o arzi, in momentul in care te autoinviti la mine acasa arata exact ce esti – un bou. Casa mea este o casa cu usi deschise pentru cine vreau eu. Inclusiv pentru cei care imi citesc blogul, dar care au trecut deja de niste filtre si care, ce sa vezi, mi-au devenit foarte buni prieteni in timp. Si care nu vin la mine pentru ca n-au ce fute!

Azi ma rezum la aceste puncte.

Voi, prietenii mei, va rog din suflet sa ma iertati pentru aceasta postare, dar era necesara.

Cea mai mișto cerere în…job


Nu mai știu până la ce vârstă ziceam că gata, nu prea mă mai poate surprinde nimic pe lumea asta. După cum am stabilit deja, Dumnezeu drăguțul are un simț al umorului ieșit din comun și, de multe ori, ciudat. Așa că… never say never. 😉

În urmă cu 2 ani…zic să încep cu începutul, totuși, povestea asta… așadar, în urmă cu 2 ani problemele mele cu ochii s-au agravat la modul la care nu mai puteam să-mi găsesc scuze și să amân o consultație serioasă. Așa că am cerut recomandări în stânga și-n dreapta – de pe la prieteni obișnuiți și prieteni medici, am căutat comentarii pe net și, în cele din urmă am hotărât să merg la clinica pentru care primisem cele mai multe recomandări.

Am fost, am plătit și am plătit extrem de scump această alegere. În afară de prețurile clinicii respective, la japcă, am plătit cu cateva luni care mi-au transformat viața în coșmar. Ajunsesem să leșin pe stradă, în continuare nu vedeam cum trebuie…Am mers de câteva ori la clinica respectivă în încercarea de a „vedea” ce se întâmplă. De fiecare dată plecam înțelegând că e vina mea, că sunt prea prințesă și că trebuie să sufăr până mă hotărăsc să ma adaptez. Și plecam de acolo cu sentimente amestecate – de neputință, de enervare și de umilință. Până în ziua în care am leșinat pe trecerea de pietoni din Piața Victoriei și-am zis „stop! ceva chiar e în neregulă și nu cu mine!”.

Am mers din nou la acea clinică și am pus piciorul în prag. Ceva i-a speriat, căci au început să verifice, că nu erau nici fericiți să-mi dea înapoi cele multe sute de euro plătite până în momentul acela.

Și în paralel m-am apucat să verific și eu și spumele m-au apucat cand am identificat diagnosticarea greșită și scuza doctoriței în încercarea de a se dezvinovăți: „Am geșit când am copiat rezultatul dat de un aparat în fișa dumneavoastră și de aici tot restul lanțului de greșeli, dar se mai întâmplă”. Sigur că se mai întâmplă. Până la urmă, oricât de ciudat vi s-ar părea, medicina evoluează și ca urmare a unor greșeli, dar asta era o chestiune care depășea o eroare medicală. Pana mea, dacă nici copy / paste nu ești în stare să dai!…

În spume am plecat de acolo și m-am chinuit vreo 2-3 luni să îmi recuperez banii.

În fine, la un moment dat mă întreabă cineva de ce nu mă duc la Bio Terra Med. Am pufnit în râs. Locuisem pe strada cu clinica ata niște ani și eram ferm convinsă că nah…zona Primăverii…păi tre’ să aiba ăia niște scoruri de să te lase nervii și puterile. Sunt contrazisă. Au mai trecut niște luni și tot nu reușeam să capăt o recomandare bună. Și-am zis din nou stop si m-am luat la întrebări pe mine:

-Bă, de ce ești tu tâmpită?

-Nu știu, poate că de frică

-Frică de ce anume?

-Nu știu…fără obiect…

-Toată viața ta ai experimentat, de cele mai multe ori pe pielea ta. Ce dracu’ te blochează acum?

-Prostia și lipsa de educație, că dacă nu m-aș fi transformat într-o cizmă, probabil că m-aș fi dus până acum de un milion de ori la controale și nu numai la ochi.

Și-n timp ce îmi dădeam singură răspunsul ăsta, în capul meu s-a făcut lumină. M-am dus până la Bio Terra Med, că tot eram prin zonă și mi-am făcut programare la oftalmologie. Aveam să aflu că oftalmologia se află în alt sediu al lor, pe Grivița, aproape de Victoriei și că, ce să vezi, prețul consultației era la jumate față de clinica unde fusesem diagnosticată și tratată greșit. Mda, deci mama iar a avut dreptate „draga mamei, două lucruri sunt cele mai scumpe pe lumea asta – prostia și domnia – căci ambele se plătesc foarte scump”…

Pe doctoriță o cheamă frumos: Taină. E blondă, nu foarte înaltă, cu o voce blândă care îți face bine, mai ales când ești stresat. Constat că numele i se potrivește la marele fix. De la recepție, de când îmi făcusem programarea, fusesem instruită că va dura ceva mai mult de o oră, că trebuie să vin fără mașină. Mi-a făcut control și cu și fără atropină, mi-a explicat pe limba mea de ne-medic tot ce făcea și, mai ales, de ce. M-a verificat și cu și fără aparate, ba chiar a făcut și double check și, cel mai important lucru, nu s-a grăbit să îmi pună un diagnostic. Aveam să aflu că există suspiciunea de glaucom la ambii ochi, chestie pe care o auzeam pentru prima dată în viața mea și mi-a prescris o rețetă pentru ochelari de vedere, dar și o listă întreagă de analize pe care le mai am de făcut pentru a stabili diagnosticul final.

Dincolo de faptul că scăpasem de un stres și dădusem peste altul, m-am bucurat că nu s- a repezit să-mi arunce un diagnostic, să-mi ia banii și să mă trimită acasă, dar și că, ce să vezi, cu noii ochelari m-am înțeles din prima, dovada că și acum, după atâta timp, îi folosesc cu succes.

În următoarele două luni am tot stat de vorbă cu mine și așa am decis că e cazul să mă reeduc și să-mi fac eu controale preventive din creștet până în tălpi. Nu tot ce am aflat a avut darul să mă bucure, dar măcar aflasem cum stau, până la urmă, căci dacă eu nu am grijă de mine și se întâmplă, Doamne fere, ceva, n-are cine avea grijă de mine și nici nu vreau să fiu cuiva povară.

Ideea e că, pe măsură ce mai făceam un control și mai cunoșteam un medic din Bio Terra, eram din ce în ce mai surprinsă, ca să nu zic șocată și din ce în ce mai nedumerita – cum e posibil ca în România…în România asta de-o simțim pe pielea noastră în fiecare zi, să găsești un loc cu atâția oameni mișto și din punct de vedere profesional și din punct de vedere uman. Asta era o chestiune care mă intriga.

Și cum perioada mea de „căutat de toate cele” presupunea multe vizite, iar eu mă împrietenesc repede cu oamenii, am zis să dezleg misterul.

Mai mergeam la un control, mai stăteam cu fetele la o țigară, d’astea…

Aveam să aflu că acolo „capul răutăților” e o tipă de vreo treizeci și ceva de ani – deopotrivă inima și creierul întregului organism Bio Terra Med. Și am fost curioasă să o cunosc, lucru pe care l-am rezolvat în doi timpi și trei mișcări.

Știi cum e să dai peste una ca tine, dar având avantajul vârstei – ca atare mult mai tare ca tine? Îți spun eu – cel puțin ciudat. De la bancuri am trecut rapid la chestiuni serioase, că io-s, cum știți, de o delicatețe ieșită din comun.

-De ce naiba nu vă știe lumea?

-Ne știu cei care trebuie – și zâmbește. Și zâmbește cu toată fața și cu niște ochi de un albastru extraterestru de-a dreptul. Zi și tu ce crezi că era mai important – să bagam banii în echipamente și pregătirea oamenilor sau în publicitate, fără să ne intereseze neapărat calitatea serviciilor medicale, viața pacienților?

I-am dat dreptate. În aceeași măsură în care știu foarte bine că eu am ales să nu mă folosesc de minciună în publicitate și, mai târziu, în marketing. Am înttrebat dacă mă lasă să ajut cu ce știu eu să fac.

Mi-a mai zis o dată unde e important să se ducă banii și i-am zis că am înțeles perfect.

Așa am început colaborarea.

Nu e o constructie pe care să o vezi ca pe palatul din povești care se înalță peste noapte, pentru că eu nu cred în lucrurile ridicate așa.

Mai mult, am vrut să văd dacă și oamenii din jurul meu au aceeași părere ca mine, sau doar mă entuziasmasem eu. Bucuria a venit din mulțumirile lor – fie că mă sunau, fie că îmi lăsau mesaje. Atunci am căpătat încredere și am zis că asta e drumul pe care vreau să apuc.

Și uite așa au trecut aproape 2 ani. Anul ăsta Bio Terra Med a semnat parteneriatul cu Theraclion și eu am fost din nou entuziasmată. Să devii singurul centru medical acreditat să faci tratamente cu ecoterapie pentru toate țările Europei de Est mi se pare nu doar o reușită. Sinceră să fiu, mie mi se pare wow. Sau, cu atât mai wow cu cât totul în țara asta, e pe negativ, pe tensiune și scandal, iar eu refuz acest peisaj. Pur și simplu.

Aflu că vin francezii în țară pentru primele tratamente cu ecoterapie și îmi pregătesc în cap planul de acțiune.

La plecare sunt invitată și eu în Franța, alături de echipa de la Bio Terra care mergea acolo pentru training. Și mă uit la „mama la teroriști” – căci așa am botezat-o eu pe doamna asta pe care nu doar că o admir pentru ce creier are, dar care mă enervează infiorător pentru ce capacitate de muncă are și, mai ales, pentru felul în care mișcă lucrurile. Ea confirmă că voi merge și eu.

Pleacă francezii pe la casele lor, noi pe la casele noastre. Aveam atâta treabă, că n-aveam timp de respirat.

Trec zilele, noi cu treaba noastră.

Cu câteva zile înainte de plecarea în Franța, ieșisem să mai fumăm o țigară înainte de a pleca acasa și povestim de ale noastre. Terminăm, io salut și o iau la pas. „Mama la teroriști” mă strigă, mă întorc și văd că ținea o mână întinsă către mine și în mână avea o punguță din plastic cu ceva în ea, da’ cum io-s cam oabla cu ochii, fără ochelari pe nas, n-am identificat conținutul. Am întins și io mâna, că doar mi se dădea, nu mi se lua.

Am ajuns acasă și m-am apucat de lucru. Pe la 2-3 dimineața îmi amintesc de punguță și zic să mă uit să văd ce-am primit, că de data asta aveam și ochelarii pe nas. 🙂

Erau niște cărți de vizită cu numele meu pe ele și dedesubt scria frumos, nuuuu, nu cum zic io de obicei – „femeie de serviciu pe 3 scări” – ci Marketing Director.

Am notat chestia asta în cap și fără nici o tresărire ori vreun gând legat de asta mi-am continuat lucrul cu un firesc iesit din comun, de parcă n-aș fi fost eu. Peste două zile urma să plecâm în Franța. Păi aveam io vreme de pierdut cu prostii?

Cred că prima dată când am realizat / conștientizat treaba cu noul meu job a fost acum vreo lună, când a trebuit să vorbesc la conferința de presă despre ecoterapie.

De atunci mă distrez în cap la mine cu ideea că „m-au cerut în…nu în căsătorie, ci în job” și mi-s fericita ca o mireasă într-o perpetuă lună de miere, chit că nici nu poate fi vorba de vacanță, că am treabă de nu-mi văd capul. 🙂

Mno, cum ziceam, a fost cea mai faină întamplare din viața mea profesională, so far.

Pe de altă parte, mă distrează foarte tare ideea că o să se roage de mine să ies la pensie, când o veni vremea și io o să le zic „Ntz!”, mai ales că o să fiu și sănătoasă si frumoasă și plină de energie.

Și hai pa că am o grăma’ de treabă!

Vă las „acilișa” și „nește” linkuri, că cititul n-a omorât pe nimeni. 😉

http://bioterramed.ro/

http://bioterramed.ro/blog-de-sanatate/

https://www.facebook.com/EchotherapyEasternEurope/

https://www.facebook.com/CentrulMedicalBioTerraMed/

https://www.facebook.com/groups/goodlife.bioterramed/

https://www.instagram.com/bioterramed/

https://www.youtube.com/channel/UC7jYkJzjNsg4KDtbpTsbGRQ

https://vimeo.com/bioterramed

https://www.linkedin.com/company-beta/15229133

Și să știți că orice semn din partea voastră mă ajută să îmbunătățesc lucrurile. 🙂