Vreti sa stiti povestea Zamolxienei?


IMG_0133Cand m-am trezit timpul se oprise si se uita la mine mirat. Inca existam in forma asta, in locul asta si, mai cu seama in timpul asta.

– N-ai cum, mi-a soptit. Trebuia sa fi plecat demult. De ce mai stai?

– Din curiozitate. Si pentru ca nu-mi amintesc tot restul si tot viitorul.

S-a pornit sa ticaie lenes, parand ca nu ma mai baga in seama.

Abia atunci am inceput sa fiu atenta. Da, avea dreptate. Nu trebuia sa mai fiu pe aici pana acum si cu toate astea, ma bucura sa aud ticaitul si nu stiu de ce ma gandesc la nisip.

Era o vreme cand eram cea mai mica particula de energie din univers. Cea mai mica particula care, la un moment dat s-a materializat… Dar asta, deja, e inceputul povestii Zamolxienei…. 🙂

Orice poveste e parte din alta poveste…


Imaginati-ma pe un sezlong in mijlocul gradinii. Nu e cine stie. Nici gradina. Abia de se vede ceva gazon si niste flori care au supravietuit iernii. Caisul e un inchipuit inflorit. Anul trecut a fost plin de flori, dar a facut 3 caise amarate, dintre care doua au avut grija sa vada inainte de a ma bucura de ele, iar pe a treia am mancat-o, nu doar preventiv, ci de pofta. Eu nu mananc fructe coapte, doar verzi, dar stiti deja ca-s o ciudata.

Dupa Inviere am inceput sa ma simt rau. Nu rau. Foarte rau. Fizic. Lucru logic dealtfel – oboseala acumulata, nu doar in ultimele saptamani, ci in ultimii ani. Asa ca nu imi fac griji. Imi propun doar sa fug de lume.

Caut o veche cuvertura tesuta la razboi de bunica. Dantela ei e crosetata tot de bunica. Nu-i vreo opera de arta. Mi-e doar foarte draga. E singurul lucru pe care il mai am de la bunica…lumina din viata mea.

Ma asez confortabil infofolita si imi iau o carte. Soarele bate puternic si ma bucura lucrul asta. Deasupra mea crengile caisului care se trufeste cu tineretea lui. Oftez…Dar in suflet mi-e bine.

Nu stiu cat o sa dureze asta…

Inchid ochii si simt soarele pe frunte. Ma saruta si urma ma arde. E bine asa…

Cartea mea e una de aventuri (cum altfel?!).

M-am saturat de carti se specialitate. Parca m-am cretinit in ultima perioada in disperarea mea de a fi la curent cu tot…de parca aici ar conta asa ceva, de parca ar avea nevoie cineva de creierul meu… Bine ca am gasit cartea asta! E un autor nordic despre care nu stiu nimic si nici nu vreau sa ma documentez pana nu termin de citit.

Stiu ca i-am promis lui Ilisoi ca dupa ce ii citesc cartea o sa scriu despre ea. Am si inceput-o. De fapt am ajuns la jumatate, dar am lasat-o deoparte. Nu aveam starea sa continuu. Ilisoi scrie foarte bine, nu stiu daca v-am mai spus. Dar acum nu aveam chef sa ma leg de lucruri serioase.

Cartea de aventuri troneaza pe burta mea, iar eu aleg doar sa inchid ochii si sa aduc soarele in mine. E o tehnica foarte simpla si eficienta.

Soarele nu se lasa invitat de doua ori, insa, in loc sa simt liniste profunda, creierul meu pune intrebari. Nu ma simt capabila sa ii raspund asa ca il provoc sa faca o lista. Ce-i prost sa abandoneze?! Dau cu mana prin aer sa-l fac sa taca si, daca vad ca nu o face aleg sa-l ignor. Poate-i o prostie, dar am obosit.

Imi amintesc de „starea povestilor”.

Imi amintesc de trairile recente si de cate povesti mi s=au nascut iar in cap. Da, stiu, caut scuze sa nu le scriu. Poate intr-o zi, poate ca nu va fi prea tarziu…

E bine. Soarele ma arde pe frunte in continuare, cartea ma arde pe burta, asa cum sta linistita urland la mine sa continuu.

Concediez totul. Eu sunt regina si eu decid.

Aleg sa nu ascult nici ganduri, nici suflet. Brusc incep sa simt miros de iarba, de flori, de nori. E bine….Ma las purtata de val.

Deschid incet ochii…

Tunelul acela intunecat ma purtase catre o incapere scaldata de lumina. Inauntru o multime de oameni lucrau. Inca imi aduc aminte „totul a fost prevazut dinainte; sitemele de life support sunt garantate sa nu se opreasca o suta de ani”.

Nu stiu de unde simteam o adiere usoara si aer curat de munte.

M-am oprit un pic sa astept sa mi se potoleasca bataile inimii. Nici nu puteam sa dau navala acolo, asa, pur si simplu. In fond, cine eram eu? Un om cu o imaginatie prea bogata care patrunsese intr-o unitate secreta de cercetare despre a carei existenta stia doar o mana de oameni, restul lumii fiind convinsa ori ca e doar o poveste ori ca toata chestia respectiva fusese inchisa in urma cu 25 de ani….

Mi se parea ciudat ca mirosea a aer curat, desi in unele zone oamenii imbracati in halate albe pareau ca efectueaza experimente chimice. Era un intreg furnicar si nu stiu de ce, pentru o secunda am avut senzatia ca sunt un fel de omul invizibil pentru ei. Iar dupa secunda aia senzatia mi s-a prelungit.

Cineva m-a batut pe umar prieteneste:

– Ha, te-ai gandit sa mai muncesti si tu alaturi de noi, geniule?!!

Simt cum mi se opreste respiratia de spaima.

Ma uit mai atenta la omul din fata mea. Parea sa aiba o varsta apropiata cu a mea. Fata ii era luminata de un zambet natural care il facea sa para mai vesel decat era cazul.

Hei! Cazul cui?!!!!

Creierul meu luase foc. Ma uit la el si nu e nici o urma de indoiala – nu mai fusesem niciodata in viata mea in locul ala si nici pe individ nu-l cunosteam, desi parea ca reciproca nu e deloc valabila.

In timp ce ma holbam la el cu un amestec clar de spaima si uimire, vedeam alti oameni care treceau in treburile lor si ma salutau ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata.

Simt o palma puternica pe spate si mi se opreste respiratia. Deschid ochii cu senzatia clara de inec. Sunt in curtea mea. Soarele ma arde in continuare pe frunte, iar inima imi bate cu putere.

Huh, am visat din nou cu ochii mai mult sau mai putin deschisi.

Deschid cartea. Unde ramasesem? Ah da, un nou capitol.

„Pipai in intuneric si dau de un lant. Eram in muzeu…”

Pleoapele imi cad grele, cartea imi aluneca din nou pe burta.

Sunt din nou in acea unitate subterana. Nu, trebuie sa ma trezesc! Imaginatia mea a luat-o razna de la povestile lui Olav.

De data asta sunt in fata unui calculator analizand niste date.

Fratilor, potoloti-va cu imaginatia tropotitoare! Chimia e obiectul de studiu pe care l-am urat cel mai mult, iar din fizica, in afara de optica nu mi-a placut nimic.

Alta palma prieteneasca pe spate.

– Ai avut dreptate! daca luam in calcul vibratia undelor luminoase…

Deschid ochii brisc. Socul e mare.

Cred ca trebuie sa ma duc singurica la spitalul de nebunei, de nebunici si de nebunoaie. Din curtea de alaturi aud vocea unei batrane de la azil:

– Pe vremuri, oamenii priveau eclipsa prin cioburi de sticla. Desigur, cunostintele din Evul Mediu erau amestecate cu traditii si mituri.

N-am puterea sa ma ridic de pe sezlong. O singura intrebare imi sfredeleste creierul:

– Oare am inebunit? Am inceput sa traiesc in povestile mele? Si daca toti cei din jur au dreptate si trebuie sa ma apuc serios de scris?…

Las soarele sa se lupte cu zidul conacului boieresc de alaturi in ultimele lui incercari de a-mi cuprinde fruntea si ma las dusa de vis…. Ma reintorc in subteran. Acum eram de-a dreptul curioasa…

Nu de alta, dar cu doua saptamani in urma am descoperit casa Profesorului….Nimic nu mai pare intamplator…

Mno….


Era tanara pe vremea aceea si plina de entuziasm. Reusea, fara nici cel mai mic efort sa-i convinga si, in aceeasi masura, sa-i contamineze pe toti cei din jur. In memoria colectiva aparea mereu cu fustele ei cambrate si pantofii cu tocuri cui peste arunca in graba, primavara un pardesiu cloche kaki, care provoca natura sa se trezeasca la viata. Nimeni nu intelegea cum poate sa stea, dar mai ales sa alerge toata ziua pe tocurile alea fara sa dea nici un semn de oboseala.

Parul ii era mereu ingrijit, dar asta nu a fost niciodata meritul ei, ci al naturii si al multor coafori care trebuiau sa treaca testul „parul meu trebuie sa stea bine la orice ora, fara sa ma apuc sa ma pieptan”. Lucios si drept, tuns mereu dupa acelasi tipar, insa mereu cu un accent nou…cum ziceam…o ajutase natura. Dimineata se farda in graba, cu ochii inchisi in fata oglinzii. Nu suferise oglinzile pana la 21 de ani si dupa aceea incheiase cu ele o conventie tacita astfel incat acum, se tolerau reciproc. Isi cunostea atat de bine trasaturile matematic taiate incat n-avea nevoie sa deschida ochii. Si apoi, radea ea, asa am ajuns la performanta de a sta in fata oglinzii mai putin decat un barbat.

Desi aparent dezordonata si aiurita, grija fata de aspect era de-a dreptul paranoica.

Nimic din ceea ce facea nu trada efort, grija accentuata, frica sau implicare prea adanca.

Cineva i-a zis intr-o zi:

– Ai atata energie cum au numai nebunii clinic!

Ea a izbucnit intr-un ras baritonal, disonant cu faptura migniona.

– Si geniile mai au surplus de enrgie, stiai?!…

si a plecat mai depate in viata.

Dincolo de existenta publica, sociala, avea o existenta ascunsa pe care nimeni nu reusise sa o puncteze cu precizie. Toti isi dadeau cu presupusul, insa nimeni nu stia nimic concret.

Intr-o buna zi, pur si simplu a lasat totul balta si a plecat pentru „cele 5 minute de racorit creierii”.

Stai de multa vreme de un profesor batran, un istoric. Isi luase, dupa indelungi chibzuinte, inima in dinti si se hotarase sa-l abordeze. Dupa o asteptare incordata de cateva luni, primise raspunsul mult asteptat. Atunci a disparut ea…

Profesorul purta un costum gri petrol, cam ponosit, insa prezenta lui avea ceva maret. In primele secunde ea ramasese muta in fata lui si sentimentul asta o coplesea. Apoi, fara nici o introducere ii povesti in detaliu tot ce stia si, mai ales tot ce putea din subiectul care ii rapise ultimii ani de timp liber, dar care, o acaparase inca de la nastere.

Uscativ si cu parul grizonat, cu o postura impecabila profesorul o asculta fara ca vreun muschi sa i se clinteasca pe fata, dar cu o privire usor amuzata la pauzele cand ea se oprea sa respire.

Dupa o vreme ea a tacut. Si profesorul n-a incurajat continuarea discursului sau inceputul vreunei conversatii.

Seara se lasa peste oras si ei stateau acolo, in biblioteca profesorului, ireala in contextul unui oras de secol XXI, in tacere. Luminile strazii faceau ca umbrele cartilor, ale rafturilor sa joace renghiuri imaginatiei, dar ea nu s-a speriat si nici n-a incercat sa scoata vreun sunet. In sfarsit, dupa atatia ani, avea ocazia sa taca si asta ii placea. Uitase sa-si scoata pardesiul kaki, si se cocolosise in el, in fotoliul imens si-i era bine in suflet. Aproape ca nici nu mai voia altceva.

Soneria ii facu sa tresara pe amandoi.

Ceremonios, Profesorul se ridica din fotoliul lui si se scuza:

– In sfarsit a sosit persoana pe care o asteptam sa completeze grupul nostru.

Si, inainte sa deschida usa bibliotecii se intoarse catre ea, raspunzand sperantelor din ochii ei:

– Te-am ascultat cu atentie si nu stiu de ce stiam dinainte ca vei veni, asa cum stiam, fara sa stiu – alminteri – tot ce imi vei spune. Nu incerc sa-mi lamuresc misterul, incerc doar sa-l ajut.

Din vestibul se auzeau voci soptind, dar ea nu se stradui sa capteze niciunul dintre sunete si, de fapt, nici nu-i pasa. Sentimentul de prea bine era ceva complet nou pentru ea. In plus, intotdeauna ii placuse noaptea si nu intelegea, oricat s-ar fi straduit, cum le poate fi oamenilor frica de intuneric. Ii placea mirosul de lemn si de carti vechi din biblioteca si structura acelei case scapata deocamdata de avantul arhitectilor moderni pusi pe distrugere.

Si-i placea starea de „acasa” pe care o avusese o singura data in viata ei, in biblioteca bunicului.

Nu stia daca are o avalansa de ganduri sau nu gandeste deloc. Se lafaia in starea de bine si n-avea nici un chef de perturbari, insa era curioasa despre identitatea personajului care il vizita pe profesor, asteptat tocmai pentru discutia lor.

– Buna seara! Omagiile mele!

Ea tresari, caci nu auzise cand cei doi patrunsera in biblioteca. In incercarea de a-si aranja un pic tinuta si de a se ridica de pe fotoliu pentru prezentari, reusi sa se impiedice si sa ajunga direct in bratele musafirului. Ridica ochii stanjenita de situatia pe care o considera de neacceptat, dupa propriile standarde, dar si distrata la auzul „omagiilor” venite parca din alt secol. Se invartea intr-o lume care uitase de eleganta comportarii…

Ochii vizitatorului erau veseli si gura trada un inceput de izbucnire in ras, mult prea bine mascata de educatie, dar suficient de vizibila pentru ea, asa ca dadu ea tonul rasului in grup. In fond era o scapare usoara dintr-o sitiatie stanjenitoare.

Imbracat impecabil si cu maniere asortate, el omisese un singur detaliu: numele. Asa ca ea il boteza, cum facea de obicei cu toti oamenii pe care ii intalnea. Pentru ea, el avea sa fie Iorgu si nu ar fi acceptat nici in ruptul capului sa auda vreun alt nume.

– Profesorul m-a pus in tema, in linii mari cu povestea dumneavoastra. Stiti….stiti ca in alt mediu ati putea fi considerata ori prea nebuna, va rog sa ma iertati, ori cu o imaginatie prea bogata, nu?!…

– Da, stiu. Nu ma deranjeaza. De fapt, ani de zile am cautat cui sa ii spun povestea si doar cand am simtit ca am gasit omul potrivit am avut curajul sa-l abordez pe Profesor. E ceva ciudat, care, parca, nu pleaca din mine, ci e mai presus de mine. Nu stiu sa explic mai exact. Si, culmea, e acel ceva in viata pe care nu il poti pune la indoiala.

Cei doi s-au privit pret de cateva secunde parand ca isi spun ceva unul altuia in tacere, dupa care, profesorul se intoarse spre ea:

– Si acum…cum vrei sa facem?

– Am rezolvat toate chestiunile financiare si in fata casei ne asteapta o masina. Cred ca ar trebui sa va dau timpul necesar sa va impachetati cateva lucruri, pentru ca eu le aveam deja pregatite si…sa ne asternem la drum, daca nu va incurca prea tare ideea mea.

– Eu am cateva ustensile absolut necesare de luat…in rest, cred ca ne putem lua haine potrivite de pe drum, zise Profesorul. Nu cred ca e cazul sa mai asteptam si sa ne faca zorile sa ne razgandim.

Drumul a fost in tacere. Doar replicile strict necesare si opririle pentru cateva cumparaturi.

Cand au ajuns, se luminase bine de ziua, iar apucasera sa se bucure de un rasarit de soare ca la carte plus cafele aburinde in fata.

Pentru ea, desi STIA, lucrurile erau un pic ciudate. Nu aveau nevoie de cuvinte. Era altceva. Comunicau din priviri si gesturi.

Oprirea „de rasarit” fusese facuta la cativa kilometri buni de manastire. Nu voiau sa intre in vizorul nimanui. Cel putin nu deocamdata. Stiau, fiecare afland in felul sau, ca, in timp, calugarii aceia reusisera sa indeparteze toti oamenii de acea manastire. Lumea mai venea acum doar de sarbatori si atunci erau mai mult turisti cu intrebarile si curozitatile lor idioate. Nimic care sa nu poata fi rezolvat, insa…

Energizati de soarele care promitea o zi splendida si de cafea, se urcara din nou in masina. La un moment dat parasira drumul principal si intrara pe un drum de tara care ii ajuta sa inconjoare dealul fara sa intre in vreun sat. Felul ei de a gandi detaliile se vedea inclusiv acum. Inchiriase o masina fara pretentii, genul care poate trece neobservat in orice context.

In momentul in care profesorul ridica bratul, de parca ar fi vrut sa spuna ceva, ea deja franase. Dupa cateva momente, parasi drumeagul si intra direct intr-un palc de tufe, taman bune cat sa mascheze prezenta vehicolului in zona.

In fata portbagajului deschis, Iorgu incerca sa articuleze:

– Stiti eu trebuie sa…

Privirea ei il facu sa amuteasca. Tacu, dar nu se simti confortabil cu asta, asa ca incerca o alta varianta:

– Rolul meu in povestea asta….

Ea se indrepta de spate, il atinti cu o privire intensa si-i puse in brate o geanta ce nu parea prea usoara.

– Asta!

– Da….raspunse el incurcat…SI ASTA!…. apoi isi dadu seama ca orice cuvant era inutil.

Si ea si profesorul aveau o capacitate de a comunica fara cuvinte care il punea pe ganduri. Citise doar in cartile de specialitate si nu crezuse niciodata ca asa ceva poate fi real. Se supunea de bunavoie unui joc pe care nu il cunostea, dar pe care il gasea, intrucatva, familiar. Nu avea o explicatie logica pentru asta.

– Esti cool in blugi!

Replica ei il facu sa tresara. Instinctual a vrut sa-i raspunda cu eterna salvare a barbatului „si tu”, dar ceva l-a oprit. Adevarul e ca ea era cool in orice. Asa simtea el. Si i se parea ciudat. I se parea ciudata pustoiaica asta, cu tot ce reprezenta ea.

Renunta la orice fel de replica si se incarca cu tot bagajul pe care ea i-l transfera normal si firesc. Zambi. I se parea ca arata ca un pom de Craciun. Prefera sa taca, insa…

Se asternura la drum, tot in tacere, trei umbre mangaiate de soarele diminetii.

Dealul, desi parea o jucarie, se dovedi mult mai greu de urcat decat crezusera ei. La a saptea gaura in pamant, bine mascata de vegetatie si dupa cum arata, niciodata descoperite de vreun localnic, se oprira. Asa era in visul ei. A saptea gaura!

– Cum ma asteptam!….Doar eu pot sa incap in asa ceva. Ma intreb ce v-ati fi facut fara mine ! – vocea ei vesela rupsese parca tacerea de atatea ore cu ceva important.

Incet, fara nici un complex, chestie care il facu pe Iorgu sa se intoarca instinctual cu spatele, ea se dezbraca de hainele sport si isi puse costumul care arata mai degraba a costul de astronaut.

Dupa ce il puse pe profesor sa verifice inca o data inchizatorile si etanseitatea costumului, facu prima proba de microfon.

– O sa ma legati de picioare. E mai bine sa cobor cu capul in jos, ca sa preintampinam orice surpriza. Si acum, inca o data, sa va intre bine in cap: daca se intrerupe legatura radio, lucru la care ma astept AICI, ne raman semnalele pe franghie.

– Ok, ii raspunse Profesorul, fapt care ii facu si pe ea si pe Iorgu sa izbucneasca intr-un ras vioi, tineresc. Se asteptau la orice, numai la adaptarea la modernitate a Profesorului – nu.

Incepu coborarea.

Era greoaie si pe masura ce inainta canalul se ingusta facand-o sa respire sacadat.

– Esti ok? – era vocea ingrijorata a lui Iorgu.

– Ihi, doar ca am senzatia ca a fost cea mai proasta alegere sa-mi doresc sa ma ingras. Vocea era inca vesela.

Adevarul e ca ii era frica. Pentru prima data in viata ei simtea frica adevarata. Frica de necunoscut. Frica de moarte. Frica ancestrala. Pana in maduva oaselor. Dar nu era pregatita sa recunoasca asta public. Intotdeauna simtul umoruui o salvase si stia ca oamenii nu sunt capabili sa treaca de aceasta portiune superficiala a glumelor ei. Asa reusise sa se ascunda mereu…

Refuza organic sa-si imagineze ce va gasi jos. Isi lasa mintea libera si deschisa catre orice posibilitate. Ultimii metri, pana la baza canalului, ii facu cu efort. Dadea din umeri ca sa poata incapea, sa poata respira, sa poata avansa.

Aproape de baza ceva o facu sa tipe. Vazuse un sobolan. Nu stia daca din cauza imaginatiei i se paruse urias ori chiar asa era, insa tipatul ii pleca din piept inainte sa il poata controla. La fel de instinctual si necontrolat Profesorul si Iorgu o trasera brusc in sus cativa metri, pana cand ea reusi sa-si recapate glasul, sa-si calmeze bataile inimii si sa le spuna:

– Stop! M-am speriat, ca orice femeie, de un sobolan! Lasati-ma inapoi, in jos!

Dupa ce a refacut din nou traseul le spuse, de data asta si mai clam

– Gata, am ajuns la baza tunelului…sau canalului…sau cum s-o chema chestia asta. Acum o sa ma extrag incet. Sa nu confundati miscarile mele cu semnele de a ma trage inapoi!

– Ok! – vocea Profesorului parea calma, dar ea simtea ca nu e asa.

„Probabil ca le-am transmis, fara sa vreau, emotiile mele. Acum trebuie sa calculez exact fiecare miscare sa nu-i mai sperii.” – se gandi ea.

Stradaniile de a se extrage din canal au durat mai mult decat estimase ea. Cel putin o jumatate de ora. Cand in sfarsit a reusit sa-si recapete pozitia verticala a constatat ca o luase ameteala, asa ca si- mai petrecut cateva secunde bune sa-si revina. Stia ca asteptarea era grea, mai ales pentru cei ramasi la suprafata.

– Ok, sunt in picioare acum. Inca nu vad nimic, asa ca am sa aprind lanterna – si, inainte sa-si controleze reactiile, ii scapa un: mi-e foarte frica!

Regreta imediat momentul de slabiciune, dar aprecie cu atat mai mult tacerea de la celalalt capat al microfonului.

„Sa ne regrupam, sa ne regrupam” – si-a spus, mai mult pentru sine si, in timp ce-si spunea fugar o rugaciune in mine, si-a aprins mica lanterna fixata pe casca.

Privelistea o amutise. Nu putea sa strige, nici sa exclame si cu atat mai putin nu avea la indemana o usa pe care sa fuga si sa nu se mai uite inapoi.

Incapera era imensa, aprope ca nu ii vedea capetele. Boltile din caramida rosie erau intacte, dupa atatea mii de ani. Nu-si dadea seama de unde venea lumina aceea albastruie, invaluita in ceata si nici nu-si punea problema sa gaseasca acum vreo explicatie.

Pe fiecare masa, dintre sutele aranjate cu grija, erau carti si manuscrise. Fusese inspirata sa se gandeasca sa ia costumul asta de la prietenii de la rector. Ciupercile cartilor pot fi mortale. Si cu toate astea, uluita la privelistea ce i se desfasura in fata, uitase de orice norma de securitate si-si scoase casca si manusile.

– Ne mai auzi? – vocea Profesorului parea ingrijorata.

Nu-i raspunse. Facu doar un semn din mana, convinsa ca Profesorul ca intelege ceva ce nu poate sa vada oricum.

Mormane de documente i se desfasurau in fata ochilor, oferindu-i o placere de nedescris, confirmandu-i ca nu fusese nebuna sa duca cu sine aceasta taina, care parea mai degraba o poveste spusa de nenumarate ori de bunica ei in noptile reci de iarna; dar ce o ingrozea ce mai tare era ca, pe scaunul din fata fiecarei mese, trona cate un schelet de om, ca si cum acolo se intamplase ceva ce ii surprinsese pe toti acei calugari sau ce-or fi fost ei, la lucru.

Urma cu privirea dra de lumina slaba si albastruie in partea dreapta a incaperii si identifica cu greu, in penumbra o masa asezata altfel decat toate celelalte.

– Ia te uita, arata ca o catedra! – constata un gand zgomotos care o facu sa tresara.

De mica ii era frca de morti, de schelete si de tot ce are legatura cu moartea, in expirmare fizica. Se scutura, nici ea nu stia daca de repulsie sau de frica si inainta cu grija printre toate acele mese, uitandu-se mereu inapoi sa fie sigura ca nici un schelet nu se va ridica sa o urmareasca.

– Esti bine?!!! Ne mai auzi?

Era prea covarsita de emotie pentru a articula vreun cuvant. Scutura franghia semn ca totul e in regula si isi continua inaintarea precauta. In mod ciudat, pe masura ce inainta spre masa „ca o catedra” sentimetul de frica i se disipa si facea loc unui sentiment de familiaritate care o uimea si mai tare, dar macar o linistea.

Lumina albastruie se transforma si se ingemana acum cu o raza aurie. Incerca sa identifice sursa celor doua raze, dar cum nu reusi din prima, nu dadu mare importanta. Era bine ca nu avea nevoie de lanterna.

– O s-o economisesc. Nu stiu ce ma asteapta. – ii venira in cap gandurile de natura practica ce o insoteau permanent si ii dadeau cele mai bune solutii.

Ajunsa in fata mesei realiza ca isi scosese casca si manusile instinctiv si avu din nou o tresarire. De undeva, un gand timid o linisti. Facuse exact ce trebuia sa faca in asemenea conjunctura.

Cartea de pe masa ii amintea de catasifele reliogioase ale bunicii. Adica acele carti foarte vechi cu dimensiuni impresionante si cu tot felul de desene de neinteles pentru mintea ei de copil. Doar ca aceasta carte nu avea desene. Avea niste semne ciudate.

– Rau am facut ca nu mi-a placut cartea la vremea mea! Poate daca as fi invatat mai mult decat latina acum…- dar sirul constatarilor ei interioare fusese brusc curmat de un gand ca o comanda.

– Pune mana pe pagini!

Fara sa gandeasca nici o secunda logic, practic sau in orice fel cunoscut de ea, intinse mana stanga, desfacu degetele larg si puse palma, cu toata greutatea pe pagina din stanga.

Dintr-o data semnele luara foc sub palma ei, insa stia ca nu mai comanda ea nimic, asa ca isi lasa palma acolo. O adiere starnita din senin facu paginile cartii sa se dea, una dupa alta, cu o viteza din ce in ce mai mare. Simtea cum, de jur inprejurul capului o mana nevazuta ii pusese o coroana de foc, iar semnele traversau aerul si i se intipareau direct in creier, in mesaje decriptate.

Pe masura ce se apropia de finalul cartii adierea se intetea pana cand ajunsese o adevarata vijelie care matura in calea ei scheletele calugarilor si pe ea odata cu ele.

Dupa care totul se transforma in intuneric.

Nu stia de cata vreme zacea acolo. O durea fiecare milimetru din corp, dar ca si cum acel fiecare milimetru de carne duranda ducea direct in sufletul ei.

Cand reusi sa deschida ochii, vazu deasupra ei privirile ingrijorate ale Profesorului si ale lui Iorgu.

– Cum…?…

– Stai linistita, nici noi nu stim cum. Revino-ti incet si o sa incercam sa intelegem impreuna. Franghia ne-a adus aici. Cand iti recapeti fortele TREBUIE sa ajungem la masina si sa plecam de aici. Cred ca toata intamplarea asta este peste limita noastra de intelegere si nu stiu daca eram pregatiti pentru ea. Prea multa curiozitate te poate face sa ramai doar la suprafata lucrurilor.

Vocea profesorului era voit calma, insa se simtea o agitatie in ea pe care nu o putea controla cu nimic.

Au tacut din nou, o vreme, apoi, cand ea a facut semn ca e gata sa mearga, au sprijinit-o amandoi si, cu o greutate pe care o constientizau ca nu e a lor, s-au indreptat catre masina. Ea nu mai putea sa conduca, asa ca Iorgu s-a asezat la volan. Profesorul nu condusese in viata lui, iar ideea de masina cu el la volan ii repugna intru totul. Chiar daca, pe undeva, prin sertarele adanci ale biroului sau, inca mai avea un permis.

La un moment dat, pe drumeagul de tara, masina a parut ca ii lasa, exact cand treceau pe langa unul dintre calugarii de la manstire.

Uscat si cu vesminte mult prea largi pentru trupul supus atator restrictii, cu plete neingrijite si fata de copilandru, calugarul avea niste ochi mici si negri ca taciunele, cu o lumina stranie in ei.

– Parca e Dracul! – zise ea, din pozitia aceea in care mai degraba aveai senzatia ca e raspandita pe bancheta din spate, mai degraba decat asezata.

Cei doi nu-i raspunsera, dar pe toti trei ii trecu un fior rece si urat.

Calugarul ii urmari cu privirea, mustrator parca, dar datorita coborarii reusira sa nu-l mai vada. Intre timp masina isi revenise parca si rula linistit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Abia acum contemplau dealul acela golas, sec, cu tufe dese pe ici pe colo. O priveliste care mai degraba te alunga decat sa te atraga. Oricum nu mai conta. Scapasera cu bine si asta era cel mai important lucru. De vorbit vor vorbi mai tarziu, dupa ce isi vor reveni cu adevarat, in biblioteca Profesorului, in fata unei cesti de cafea.

La baza dealului, in zona unde trebuiau sa iasa in soseaua nationala era agitatie mare. O multime de masini trase pe dreapta, plin de politie si de bariere.

– O fi fost vreun accident….concluziona profesorul.

Pe masura ce se apropiau de bifurcatie soseaua se ingusta si un sentiment nefiresc si neplacut punea stapanire pe ei. Taceau, doar ca de data asta o faceau ca sa se protejeze unul pe altul.

Una dintre directii era blocata complet cu capriori de lemn, semn ca politia oprise deja circulatia pe ruta aceea, iar ei trebuiau sa aleaga varianta drumurilor comunale pana la urmatorul nod care i-ar fi ajutat sa iasa in nationala.

Ca si cum semnele nu ar fi fost de-ajuns, un politist se apropie de geamul din dreapta, pentru confirmare:

– N-aveti voie sa o luati pe drumul din stanga. Pentru dumneavoastra, singurul drum e cel din dreapta.

Masina s-a pus in miscare incetisor, iar lor le ramasese intiparit extrem de puternic in mine acel „pentru dumneavoastra singurul drum e cel din dreapta”…..dar au continuat sa taca, pregatindu-se pentru orice ar putea sa apara. Adrenalina nu-si mai facea efectul, iar starile pe le incercau erau de calm si acceptare. Abandonare, cu alte cuvinte…

Drumul devenise dintr-o data mocirlos si le dadea senzatia ca noroiul ala clisos li se lipse nu doa de masina, ci avea tendinta sa le intre in suflet.

Undeva, in partea stanga vazura o o zona de pamant, fara copaci. Iorgu trase incetisor masina acolo. Adevarul e ca aveau nevoie cu totii sa respire adanc…

P.S. Asta-i o parte din ce am visat eu azi…sa va zic si continuarea povestii? Ca tot ma frecati la cap sa scriu! 😀

Suntem camere de hotel…


Suntem ca niste camere de hotel unii pentru ceilalti. Oamenii vin si pleaca.

Unii vin de placere, altii vin cu treaba si nu trebuie sa le placa neaparat, unii revin, altii se jura ca nu mai calca in viata lor, unii fura prosoapele si halatele de baie, altii isi incrusteaza initialele pe mobilier.

Numai camerele raman la locul lor, uneori ravasite, dar intotdeauna tacute.

Nimeni nu se intreaba ce simte o camera de hotel atunci cand o invadezi tu, cu gandurile tale, cu problemele tale, cu angoasele tale, cu frustrarile tale, cu bucuriile tale, cu micile tale victorii…

Asa cum nimeni nu se intreaba ce simte o camera de hotel din care tocmai au plecat oaspetii si altii noi se pregatesc sa dea buzna.

Si la fel cum nu se intreaba nimeni ce simte o camera de hotel care isi asteapta oaspetii care parca au uitat sa vina…

Exista, insa si camere de hotel fericite. Sunt rare, ce-i drept, dar exista si asta da speranta tututor…oameni, camere… Sunt oameni care isi cauta mult si bine camera…CAMERA lor. Si, tot asa, sunt putini aceia care o gasesc. Si asa se hotarasc sa ramana acolo pe viata…

Inzapezeala tura 2. La a 3-a ma razbun


Ca tot se intampla din nou, o sa va spun ca zilele astea n-am avut chef, pur si simplu sa scriu nimic. Nici macar prostii. Am avut chef sa tac.

Da’ nu pot sa nu va spun ca asta noapte dupa ce am adormit ca plavanul pe canapea si am dormit in ghionturi, din simplul fapt ca imi era lene sa ma duc pana in dormitor, o mare bucata de noapte, adica pana in momentul in care m-am impacat cu ideea ca-s prea lenesa sa-mi misc fundul. Dupa aia am avut vise faine.

Asa se face ca am visat ca trebuia sa organizez pentru un client, un concert cu Madona, desi mie nu-mi place ce canta doamna asta, insa o admir ca profesionist.

Cum se face nu stiu, da era exact vremea de azi. Si tot nu stiu cum se face da’ firma pt care faceam evenimentul era firma la care lucreaza frate-miu. Asa ca a venit si el. Si Madonei i se pusese pata pe el. Si eu ma uitam stramb.

Si pentru ca era frig am facut niste carnati d’ai nostri, cu muraturi si am mancat pe o margine de trotuar, stand in fund pe bordura, Madona, frate-miu si eu.

Si dupa aia m-am gandit ca trebuie sa iau masina sa merg undeva. Doar ca am observat ca vecinii mei imi luasera masina pe sus si o mutasera ca sa ma dezapezeasca. Ce frumos! Macar in in ceasul al doishpelea au demonstrat si ei ca sunt niste barbati educati! Si m-am bucurat de gestul lor.

Doar ca am descoperit ca peste masina mea cazuse o creanga imensa si sparsese plafonul masinii. Si eu m-am speriat ca deh, era masina de la job si ma gandeam sa nu creada aia ca am facut eu ceva intentionat.

M-a busit rasul: hai ma! cum sa creada asa ceva? Tu vezi ce speriata de bombe esti? Da vad si ma uit la creanga aia nefireasca. Pentru ca era verdele cel mai verde, asa cum doar vara poate arata o creanga ca aia. Si cum sparsese ea plafonul masinii, ca si cum vazuse ca masina mea era plina de ghivece goale pe care le adunasem nu stiu de pe unde ca sa imi pun plantutele mele.

Si tot nu-mi iesea din cap o faza: ma, io dau cu Madona de pamant, cat o fi ea de vedeta, ca frate-miu ii om serios si mai e si foarte insurat!

Si dupa aia m-am trezit si am realizat ca acea creanga din vis era, de fapt, Dioda, care iar se urcase in pat fara sa aiba voie si se asezase foarte confortabil pe spatele meu, de unde si plafonul spart al masinii, iar eu eram asa bine infasurata in pilota ca nu ma puteam misca nicicum….si mai era si 7 dimineata….

Cu Madona inca nu m-am lamurit, da’ va tin la curent. 🙂