Andrei Makine


Pe Makine l-am descoperit recent, spre rusinea mea, desi aveam cartea „O femeie iubita” in biblioteca si nu-mi amintesc nici daca ma taie cineva sa o fi cumparat. O fi fost primita pesemne si am aruncat-o peste alte carti – si ele primite – de o factura indoielnica. (Ei bine, da, am si astfel de carti pe rafturile mele si, poate o sa radeti, dar sunt momente in care prind bine si ele la spalatul creierului; in plus, cu atat mai mult apreciezi o carte buna, dupa ce te-ai lasat dus de val de vreo prostie, caci creierul nostru este inzestrat cu marele dar al asezarii informatiilor pe nivelurile potrivite, insa pentru asta, desigur, e nevoie sa citesti mereu, ca sa mentii ritmul si exercitiul)

Cursivitatea si naturaletea scriiturii lui te fac sa nu lasi cartea din mana.

Te contrariaza multe scene „de contratimp”, dar te regasesti in zbaterile interioare ale lui Erdman, un rus provenit dintr-o familie cu origini germane, al carei leit motiv pare sa fie ”şi când te gândeşti că toate asta ni se întâmplă din pricina micuţei nemţoaice devenite Ecaterna cea Mare

o-femeie-iubitaViziunea tanarului Erdman asupra Ecaterinei dea Mare se schimba in permanenta – de la cercetarea istorica, la obsesia legata de viata tarinei, care traverseaza etapele unei iubiri ce-l amprenteaza puternic pe scriitor, apoi despartirea. In paralel povestea ei, a Tarinei si a lui – Erdman, scenaristul povestite prin sticla semiopaca a doua regimuri politice distincte – cel de dinainte de Gorbaciov si cel al lui Gorbaciov, se impletesc si dau imaginea unui film de actiune, cu scene scurte si alerte, in mintea cititorului.

Makine scrie foarte mult printre randuri si ecourile sunt mult mai puternice in generatia de peste 40 de ani, care a apucat sa traiasca si sa si constientizeze comunismul si ce a urmat dupa el – o democratie schizoida intr-o cautare permanenta a propriei matci, pe care nu pare sa si-o fi regasit nici acum.

Dincolo de a fi doar un roman, „O femeie iubita” este o trecere in revista, plina de analogii, a unor epoci aflate la antipozi.

Eu v-o recomand, insa nu va asteptati sa fie o lectura lejera de weekend si asta mi se pare un lucru foarte bun.

O carte care nu iti provoaca ecouri in minte si suflet, e doar maculatura.

 

Fifi stie, ma!


cropped-header3

Ma…deci cum sa va explic io voua?…

Despre Cristina auzisem ca nah…domeniul de activitate….Nu avuram sansa sa lucram impreuna pana acum (din pacate, dupa parerea mea)….

Despre Fifi stiam, insa, ca despre un cal breaz. In anii trecuti am tot postat pe Fb diverse chestii care mie mi-au placut de pe blogul ei.

Da’ dracu stia ca Fifi si Cristina is una si aceeasi fiinta care vietuiesc in acelasi trup si, mai ales, in aceeasi casa si-n acelasi timp! Ca io nu intreb anumite chestii. (Don’t ask, I know I am wired)

Se face ca o intreb pe Laura cine i-a facut niste poze bestiale. Laura imi spune, da-mi zice sa caut omul pe Fb.

Eu il caut, il gasesc si nu-i dau add ca stiu cum e cu add-urile de le persoane pe care nu le stii, dar au in lista un numar mare de persoane publice la „prieteni comuni”. Da-i dau omului un mail super decent in care il informez ca as vrea sa lucrez un proiect cu el.

Fac asta si imi scot din cap chestiunea, nu de alta, dar aveam o multime de lucruri de facut in ziua aia.

Seara imi iau si o bere ca un om normal si-mi acord doua ore de vacanta, aka de bananait pe net.

Suna telefonul. Nu recunosc numarul, dar raspund, cum fac de obicei. Aud o voce de femeie, insa primele ei cuvinte imi reseteaza creierul:

– Buna seara, v-am sunat (pe mine cand ma ia cineva cu „dumneavoastra” e ca si cum m-ar scoate la tabla) pentru ca i-ati dat un mesaj sotului meu pe Fb.

Creierul meu face stop cardiac.

Ma uit la sticla cu bere, abia de luasem o gura din ea, ma uit la telefon. Imi scuip in san, pe soptite, sa nu se auza in telefon.

Doamna vorbea, dar nu ma intrebati ce. Io ma gandeam: „ba, Ioane, tu n-ai facut in viata ta cacaturi, deci cand ai facut asa ceva si nu mai tii minte, ca inseamna ca situatia e de-a dreptul grava!”. Simteam ca imi ia creierul foc, desi nu-mi aminteam sa fi facut vreo mitocanie, ma simteam aiurea si cumva din departare aud in telefon cuvantul magic „poze”.

Cu mare galagie nu-mi cade o singura caramida in cap, ci ditamai zidul chinezesc.

Ma abtin fooooaaaarte greu sa nu cad pe jos de ras, imi revin si discutam despre sedinta foto despre care ii vorbisem in mesaj sotului doamnei. Care doamna e Cristina, adica Fifi, ma! Iar io in toata povestea asta nu mai stiu cine eram, ca ma preocupam mai degraba sa nu rad ca vaca, decat la altceva.

Dupa cateva zile, insa, ii povestesc si lui Fifi ce si cum si radem, de data asta impreuna de ne tavalim.

De fapt, io voiam sa va zic si aici, pentru cei care nu aveti Fb, ca Fifi si-a facut site, ca e misto si ca merita sa va abonati. Parerea mea! 😀

…si asta pentru ca Fifi stie, ma!

Si despre restul intamplarilor va mai povestec si in alta zi, ca doar n-au intratara zilele in sac… 🙂

Pergamentul diafan


culianu-eliade1
sursa: https://vasilegogea.wordpress.com/2011/05/21/20-de-ani-de-la-asasinarea-lui-ioan-petru-culianu-filmul-ultimei-zile/

Cand eram copil parintii imi controlau lecturile. Nu pentru ca le-ar fi fost frica sa nu dau peste carti nepotrivite. Pe vremea aia, nici nu prea iti puneai problema de asa ceva. Poate cartile lui Rebreanu ce starneau interesul adolescentilor cu hormoni tropotitori…

Ai mei imi controlau lecturile in sensul de indrumare, de recomandare, dar, mai mult decat atat, acasa era mai mereu atmosfera de club de carte. Cartile, la mine in familie, se discutau. Poate ca, fara sa imi dau seama, asa am ajuns sa devorez cartile, sa nu simt niciodata ca am obligatia sa citesc ceva, ci sa o fac din placere si sa fiu intr-o cautare febrila permanenta.

Tot ai mei erau cei care imi spuneau daca o lectura depaseste nivelul meu de varsta si de intelegere, insa de interzis nu mi-au interzis niciodata sa citesc.

Asa se face ca la 9 ani l-am descoperit pe Eliade cu a sa „Enigma doctorului Honigberger” si tot atunci am incercat cel mai intens cumul de stari si nevoia de a nu mai vorbi cu nimeni vreme indelungata. Ai mei au zambit usor si m-au lasat sa-mi domolesc minte si suflet, pentru ca stiau ca ma voi duce la ei „sa vorbim cartea”…de fapt povestea. Si mama si tata au ascultat cu atentie ce aveam eu de spus si apoi, tot sub forma de joc, mi-au deschis noi orizonturi in ceea ce priveste interpretarile posibile, dar, mai ales, mi-au povestit despre Mircea Eliade. Doamne, cat am povestit atunci!

Si, Doamne, cat de mult am putut sa tac din nou dupa aceea! Era ca si cum repirasem intreg universul in interiorul meu ala sfrijitul si incercam sa negociez nebunia aia tumultuoasa.

In urmatorii ani am facut tot posibilul sa gasesc tot ce puteam gasi scris de Eliade si simplu nu a fost, el fiind usor interzis in Romania acelor vremuri.

De atunci si pana in ziua de azi, doar cateva carti au reusit sa-mi trezeasca aceste stari.

Despre Ioan Petru Culianu inca nu se spun / stiu multe lucruri, iar despre impuscarea sa, ei bine, FBI-ul nu este in stare sa elucideze crima, iar serviciile noastre secrete au clasat dosarul. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Petru_Culianu sau aici; https://vasilegogea.wordpress.com/2011/05/21/20-de-ani-de-la-asasinarea-lui-ioan-petru-culianu-filmul-ultimei-zile/ )

Discipol al lui Eliade, Culianu imi da uneori senzatia ca reuseste sa isi depaseasca maestrul, iar daca va aventurati sa „il cititi”, trebuie sa stiti ca fara o cultura generala solida, fara cunostinte legate de simbolism, de istoria religiilor si misticim, nu veti reusi sa-i patrundeti sensurile si, sincer, n-ar avea rost sa incercati.

Pentru cei pasionati, insa, recomand „Pergamentul diafan”.

Recunosc, la o prima lectura m-a naucit. Am avut senzatia permanenta ca sunt sub hipnoza si tot universul mi s-a spart in cap. Puzderie de notiuni, zeci de legaturi pe care trebuie sa le faci la fiecare cuvant, emotii de o intensitate de care nu ma mai credeam capabila.

In mine a fost un urlet permanent pe parcursul lecturii: ‘CAUTA SENSUL, CAUTA SENSUL!”, dar si o senzatie paradoxala in care, desi simteam cartea in maini, aveam sentimentul clar ca m-a absorbit in interiorul ei si ma poarta unde vrea ea.

Traiam in aceeasi secunda, la propriu, in mai multe universuri paralele si le constientizam pe toate odata.

Nu va spun mai mult.

…dar nu intrati in regatul povestilor „Pergamentului diafan” decat pregatiti!

Despre tot felul de politici…mai putin politice, la Altex


…sau cum aflam din povestea de astazi despre….Ei, dar mai bine va spun povestea, sa nu ii stric farmecul!… 😉

Nu demult, intr-o zi insorita de vara (ce e drept, vorbesc despre vara, nu despre parodia de anul acesta) se face ca a trebuit sa-mi parasesc lenea la umbra marului si s-o pornesc spre Carrefourul de pe Soseaua Chitila, pentru refillul lunar cu hrana pentru dihania numita Diodă. Il stiti, doar! Evident ca ma intind la povesti cu vanzatorii de la pet shop si uit complet ca pe langa animalul din dotare, mai trebuia sa ma hranesc si pe mine, dar, precum am mai spus, era prea vara si prea frumos ca sa-mi pese de un astfel de detaliu. Asa ca in momentul in care m-am hotarat sa plec, nu ma duc si eu ca orice crestin botezat, sa ies pe usa principala, ci ma abat prin Altex. Asa…sa mai casc gura.

Aham…zi-i tu unei femei sa intre intr-un magazin doar sa caste gura!!!…sau, in fine, nu mie!

Si mi se arata brusc si fara preaviz ca e timpul sa imi schimb aspiratorul. Nu ca cel vechi avea ceva, Doamne fere, ca nici macar 2 ani nu facuse de cand ma „indragostisem” de el intr-un alt magazin. Dar asa…

Si descopar cu bucurie aspiratorul care avea sa-mi faca mie viata mai usoara. Vertical, fara fir, de putere mare – sa faca fata la cat naparleste Dioda in fiecare anotimp. Rog un reprezentant de vanzari sa ma ajute sa il testez. Se face. Doar ca obiectul era defect. Reprezentantul de vanzari mi-a spus asta, dar, ca sa-mi dovedeasca a si cuplat obiectul la o priza. Mda…nu mergea…desi se presupune ca in felul acesta un client ar fi fost motivat sa cumpere. Nu-i bai, zic, doar n-o sa va cumpar decorul! Iau unul sigilat si netestat de un milion de oameni si care sa si mearga. Asa…de fiță…

Cauta copilul ala ce cauta prin calculatorul lui si constata ca nu mai are absolut nici o bucata. Nici macar o bucata de cablu din obiectul pe care mi-l doream, un buton, o ceva…

Ma dezumflu.

Copilul vine cu o idee salvatoare.

– Lasati-mi datele dumneavoastra de contact si va sun sau va dau email cand aducem.

– Nu-i problema, dar asa, ca idee…cam cat ar dura?…

– Sincer, nu stiu. Nu depinde de noi…Stiti, sefii…

Da, stiu, sefii…

A trecut mai bine de un an de atunci. Nu m-a sunat nimeni. Intre timp aparuse zvonul ca nu se vor mai produce si comercializa aspiratoare peste o anumita putere, nicaieri in UE. Sincera sa fiu, pe mine m-a umflat rasul cand am citit stirea asta, dar nu pot spune ca n-am avut o strangere de inima. Chiar era fain aspiratorul ala!…Si tare mult s-a mai lasat asteptat.

Nu-i vorba, ca am mai trecut prin Altexul cu pricina si mereu mi se spunea ca n-au mai adus. Ce m-a contrariat de atunci incoace, a fost faptul ca, in continuare, acel aspirator stricat este expus spre vanzare. In fine, nu mi-am batut capul prea mult, sa nu-mi cauzeze.

In fond, cu cateva luni inainte cumparasem ultimul filtru de cafea cu programare si mi s-a spus

– Stiti, sefii ne-au pus sa aruncam ambalajul, ca e ultima bucata….Stiti…politica magazinului…Va suparati daca il luati in brate?

Nu, dar cum sa ma supar pentru atata lucru. Fericirea de a ma trezi dimineata in parfumul cafelei gata facute si nu de mine, era prea mare. Si-apoi, cine sa se mai uite la faptul ca cine-s io sa-mi permit sa mai fac si figuri?!…un client amarat acolo…

Si tot in fond, dupa cele doua tarasenii trebuia sa vina si o a treia, pentru ca eu am enuntat cu multi ani in urma un principiu care vad ca functioneaza perfect (cel putin in privinta mea): cand gresesti o data e omeneste, cand gresesti de doua ori esti prost, iar cand gresesti de trei ori, pentru ca Dumnezeu are simtul umorului, iar Murphy traieste si e printre noi, primesti una peste dinti sa te trezesti la realitate.

Mno…si se face ca mi se strica telefonul de totul totului. Era spre seara asa…Ma urc in masina si apuc drumul cunoscut. Imi trebuia telefon musai musai, ca altfel as fi stat extrem de linistita. Din start nu-mi propun sa imi dau o poala de bani pentru un telefon. Ca daca tot am degetele rare si il sparg in maxim 48 de ore de la achizitie, tăt un drac. Phiii si ce vremuri erau alea in care imi uitam telefonul pe capota masinii dupa ce cautam o juma de ora cheile si plecam si telefonul cadea si nu se spargea!….Frumoase vremuri….

Ma uit pe la toate cele de prin magazin. Imi sare in ochi un Akai si ma distreaza gandul ca s-au apucat si astia sa produca telefoane. Subtire, usor, de dimensiuni rezonabile, frumusel ca design. Unde mai pui ca era si 400 de lei. Chilipir, vere! Asa ca il iau.

Ajung acasa cu sufletul impacat ca am telefon si ma apuc sa il butonez. Primele 5 secunde am avut impresii bune. Dupa aia s-a stricat caruta. Cu mine in ea. Pocnesc de nervi, dar la ora aia era deja inchis la Altex.

A doua zi, era sa spun ca Andries „ma urc in tramvaaaaai”, dar de unde tramvai pana in porumb la Altex? Ma urc si eu ca tot omul in masina si ma duc cu gandul sa schimb produsul si da, de data asta, chiar sa dau mai multi bani, dar sa nu mai fac experimente pe pielea mea.

Ei ash!…

– Ne pare rau, nu vi-l putem schimba. Trebuie sa il trimitem in service. Asa e politica noastra, stiti….

– Produsul nu are nici macar 24 de ore de la cumparare. Cum credeti ca as vrea un produs reparat? Sunteti cumva magazin de sh-uri?

– Nu, dar stiti…politica….

Sun un prieten de la …nici nu conteaza de unde…un prieten care ma putea lamuri.

– Nu poti sa le faci nimic, daca aia e politica lor, aia bate legea.

– Ma, a dracu’ lege, de ce n-o schimbati daca e ilogica?

In fine, respir de cateva ori adanc si ma calmez. Ma intorc spre reprezentantul de vanzari

– Stiti, voiam sa dau bani in plus, sa cumpar un alt produs, mai bun.

– Nu se poate…stiti…

– Da, stiu, politica…

Deja simteam ca fac urticarie.

Tot prietenul cu pricina imi spusese ca reparatia trebuie sa dureze maxim 15 zile calendaristice si, daca nu-l puteau repara, trebuiau sa ma lase sa imi iau altceva sau sa imi returneze banii.

Cinshpe zile?????!!!!! Si io ce fac fara telefon atata timp?

Dau sfoara in tara pe la prieteni dupa un telefon de bogda proste pentru cateva zile. Se brodise sa fie sezon de spart telefoane. Aia e, vineri 13, pisica neagra.

In a 18-a zi de la trimiterea obiectului in service (sincera sa fiu uitasem de telefonul ala si intre timp m-am procopsit cu o frumusete si o bunaciune. De telefon zic!), in timp ce eram in discutii cu un client, primesc un apel de la un numar necunoscut. Imi cer scuze si raspund.

– Buna ziua, de la Altex…

– Asa, daaa, ca si uitasem!

– Aaaa v-am sunat sa va spun ca ati primit negatie…aaaa

– Ne….ce, ma?!!!!!

– Negatie, zice vocea speriata.

Izbucnesc in hohote de ras pana cad (ca o doamna, cu ma stiti) de pe scaun, ca oricum nu intelegeam ce mai inseamna si asta si cand reusesc sa-mi adun vorbele intr-o chestie coerenta numita vulgar (de la lingua vulgaris) vorbire, intreb:

– Cum adica…am primit negatie?!!!

– Aaaaa….adica telefonul dumneavoastra nu poate fi reparat. E mort.

– Dumnezeu sa-l ierte si despre morti numai de bine. Si-acu’ ce facem?

– Pai veniti la noi la magazin sa ne dati acceptul si dupa aia mai asteptati sa va sunam noi sa va confirmam negatia si apoi sa mai veniti o data sa va luati banii.

Era prea tare chestia asta, asa ca pun telefonul pe speaker si rog personajul sa mai repete o data.

Clientul meu, om serios, imbracat ca orice om de business – la costum, lasa domnia la o parte si cade si el de pe scaun, din acelasi motiv din care cazusem si eu mai devreme. Fapt pentru care ne alegem cu propunerea, venita din partea ospatarilor, sa ni se aduca perne, sa stam direct pe podea, sa nu ne mai accidentam.

In fine, nu stiu sa va spun cat am ras, tinand bietul timorat de la Altex la telefon. Cert e ca am inteles ca trebuie sa ma duc la ei sa…ceva si apoi sa ma sune ei sa….altceva si abia pe urma puteam sa ma duc sa imi recuperez banii.

Bref toata povestea a durat fix o luna.

Cand s-a-mplinit luna, m-am dus la magazin, ma prinsesem intre timp cam cand e aglomerat (eufemistic vorbind), am intrat mandra de parca aveam de luat potul cel mare la loto, mi-am recuperat banii si apoi am racnit in mijlocul magazinului:

– Altex, luna noastra de miere s-a terminat! DI-VOR-ȚĂM!

Unde mai pui ca, desi era vara, ploua mocaneste si era un frig taman bun pentru o depresie post divort!….

P.S. Si uite-asa am mai taiat unul de pe lista….

Cumpara de la Selgros doar daca ai pastilele de inima la tine!


…ca altfel iese cu inmormantare si pe secetea asta cine dracu sa mai aiba si bani de coroane?!…

Mie mi-a placut dintotdeauna Selgrosul. Ca avea produse faine, ca nu era macel de lume, ca ii stiam pe nenii de la macelarie si de la pescarie si, ca atare, primeam cel putin recomandari foate bune in privinta produselor.

…dar nu mai trecusem pe acolo de….fix de dinainte sa schimbe designul interior. Imi amintesc perfect ca atunci era curat luna in interior, cu sensul ca nu aveau la vanzare mai nimic.

Si nush ce ma taie saptamanile trecute sa merg la ei pentru cumparaturile alea multe si marunte.

Intru si ma izbeste noul aranjament in moalele capului. Pare mult mai aerisit si mai luminos, asta e adevarat. dar n-ai tu o schema a magazinului….o ceva…E un fel de labirint, extrem de bine gandit de aia din afara, cat se te plimbe peste tot, adica si pe unde n-ai treaba, cat sa-ti scoata poala de bani din buzunar. Desigur dragut, daca ai vreme de pierdut, frustrant daca te trezesti in punctul din care te-ai pornit in preumblari si mai ai si probleme cu ochii vatamati de lumina meschinelor de neoane, ca mine.

Dincolo de necesitati, pe wish listul meu se afla notat mare cat capul motanului, sa vada pana si o chioara ca mine, „de achizitionat un set de fondue”.

Cum m-am ratacit prin noul lor aranjament si m-am apucat de injurat grav, am zis sa apelez la personalul magazinului. Care personal, in afara de faptul ca habar nu avea ce mama dracului de produse comercializeaza ei pe acolo, m-au plimbat pe la diverse departamente, insotindu-ma de atitudinea de tipul „uite-o si pe cretina asta ce s-a gasit sa caute”.

Dupa inca o ora petrecuta in splendida lor baie de lumini cretine am renuntat la cautari. Nu doar ca imi obosisera ochii, ma ratacisera aia de nu mai stiam nici cum ma cheama si se purtasera MIEZRABIL, dar imi trezisera niste instincte criminale ceva de speriat. Asa ca, precum am spus, am renuntat si m-am dus sa iau cele necesare.

Alta plimbare, alta ratacire. Alti angajati cu atitudini nepotrivite si voci pe inalte, se duse dracu’ tot fengshuiu meu pe ziua aia.

Intr-un final apoteotic, dupa mult prea multe ore petrecute in ceea ce devenise mai stramt decat o celula de puscarie pentru creierul meu, ajung la casa.

In timp ce casiera scana de zor, eu umblam cu mintea aiurea. Si-n preumblarile mintii mele, inregistrez en passant o suma. Nici mai mare nici mai mica de 6150 de lei. Trec peste suma, spunandu-mi mie, -mi, ca o fi totalul incasarilor pe ziua respectiva al casei la care ma aflam si trezindu-mi-se un sentiment de compasiune fata de comersantul Selgross care traverseaza o astfel de criza. Si pe urma ma trezesc din somnul care naste monstri si o intreb pe casiera:

– Aia e cat ati inacasat dumneavoastra toata ziua sau e factura mea?

Duduia se uita la mine cu dispret si-mi arunca din varful buzelor:

– Pfff…e totalul dumneavoastra! – si continua sa scaneze

In toata panica o apuc de brat si ii arat cu degetul spre casa de marcat, facandu-i semn sa se opreasca. A fost prima data dupa foarte multi ani cand plecasem fleaura de acasa fara pastilele de inima. Simteam ca ma sufoc si ametesc.

– Șase mii si ceva de lei?!!!!! – reusesc sa ingaim intr-un tarziu….Șase mii si ceva de lei….pentru ce, DOMNISOARA?!!!!!

– Pai atata face ce ati cumparat?

Nu-mi permite educatia, aia putina, ramasa pe fund, sa injur ca birjarii in public, dar jur ca in capul meu Tourette era bine merci viu si activ.

Si da, i-as fi tunat un „fa, futu-ti mortii ma-tii de cretina patentata, tu faci misto de mine?!!!”, insa, precum spuneam, nu ma lasa fizicul.

Ma duc aproape de monitor si o pun sa deruleze ceea ce scanase, sa vad si eu de unde mama dracului am ajuns la peste 6 mii de lei.

Rasuflu usurata cand gasesc. Luasem 3 caserole cu carne de vita cu o greutate totala de un kil opt sute. Ii spun cat e kilu’ de carne de vita la ei in magazin, nu-i spun si ca ea nu valoreaza nici macar atata, ma injur pe mine pentru lipsa de inteligenta de a-mi lua pastilele cu mine, inima imi facea ca vaca in țeava.

Dialogul urmator e de domeniul fantasticului, dar da, ce sa vezi, arata cam ce fel de companie a devenit Selgross in Romania:

– Nu ma intereseaza ce ati vazut la raft, eu am batut codul si atata costa!  – zice duduia tipand la mine.

Doamna (clienta) de la casa de alaturi s-a intors, dand nemultumita din cap.

– Hmm…ok, ati batut UN cod, sunt de acord cu dumneavoastra. Dar ati mai pomenit undeva, pe fata pamantului, ca aproape doua kilograme de carne ordinara sa coste aproape 2 mii de dolari?!!!!!

– Eu am batut codul! – si, dupa o scurta pauza de gandire ridica tonul si mai sus si urla de-a dreptul la mine: il mai bat o data, ca doar io o sa plec acasa…MAINE!

Era 21:30, magazinul se inchide oficial la 22:00!….

– Va rog sa verificati cu seful de departament. Va interzic sa continuati scanarea produselor din cosul meu, pana cand nu rezolvam aceasta situatie!

Se uita cu toata ura omeneasca la mine.

– Da, ca io sunt sclav sa nu plec acasa! Mi s-a luat de cretini!

Din nou sunt o adevarata doamna si ma abtin sa-i spuna pe gura cu gura: cretina esti tu, care iti iei salariul de la cretini ca mine, in pizda ma-tii!

O cheama pe o colega. Bate si aia ce bate pe casa si le da o cu totul si cu totul alta suma. De data asta, doar vreo 4 mii de lei. Colega chemata ii ia apararea disperatei mele.

– Pai noi am batut codurile si daca asa iese, atata trebuie sa platiti! Si mai trebuie sa plecam si noi acasa!!!!

Ma incapatanez, ca io am capu’ cat portocala, dar matematica mi-a placut. Cer sa vina seful de casiere, in speranta ca ala / aia n-o fi tot atat de spalat pe creieri.

Dupa peste 10 minute de asteptare vine un tanar. Dragut si la propriu si la figurat. Decide sa ia pachetele cu carne si sa mearga cu ele la macelarie sa rezolve problema. Se intoarce. Total de plata: 38, 5 lei

QED cum s-ar spune.

Cu tot designul nou si luminos, pe mine Selgros m-a pierdut de client!