Uite ca ma asez la ora asta la calculator, ca-mi vine sa scriu ganduri.

Anul asta a fost mai degraba ciudat. Nu stiu ce alt cuvant mai potrivit sa-i atribui.

Am pierdut o prietena draga mie, dar am castigat un inger. M-a marcat profund aceasta intamplare. Mai ales ca ea venea dupa tarasenia lui frate-miu cu infarctul si operatiile. Le-am avut si eu pe ale mele. In mod ciudat nu m-a marcat atat de grav intamplarea in care era sa ma inalt si eu la cele sfinte. Asta m-a mirat peste masura. Ca si cum i s-ar fi intamplat unui strain.

Aceste trei intamplari ale anului au modificat ceva fundamental in mine, insa. Nu cred ca pot spune cu certitudine ce anume, doar simt in momentul asta si probabil va mai trece un timp pana cand lucrurile se vor aseza pe rafturile mintii si sufletului, etichetate.

Dincolo de asta, anul a fost bun cu mine. Atat de bun incat si in momentul in care am implinit 41 de ani si mi-am pus o intrebare de bun simt – „ar trebui sa fiu mai serioasa?” – m-a umflat un ras de-am trezit cartierul, asa ca am abandonat ideea, concluzionand ca sunt nesimtitoare. Asta ca sa fiu draguta cu mine insami si sa nu-mi spun ca am fost de-a dreptul nesimtita. Nu cred ca imi realizez varsta, nu in sensul larg acceptat social, dar nici vinovata nu ma simt. 😀

Tot anul asta am realizat altfel decat pana acum ce inseamna prietenii adevarati. Iar sentimentul asta e cald si bun si frumos.

Inca ma gandesc la faptul ca am pierdut o nepoata (cu sensul de copil) si am castigat o prietena. Uneori ma uit la ea si incerc sa o plasez in contextele ei sociale si imi dau seama ca a devenit o tanara pe care, probabil, daca as fi incercat sa o desenez in dorintele mele adresate lui Dumnezeu nu as fi reusit sa o creionez atat de frumos.

M-a intrebat deunazi ce faceam eu (trasnai adica) la 20 de ani. In secunda aia mi-am dat seama ca nu ii pot povesti, ca stric „copilu’ ‘

Cum sa ii spun ca faceam sporturi extreme? Cum sa ii povestesc ca ma duceam la curse ilegale de masini? Cum sa ii spun ca am condus fara permis niste multi ani? Cum sa ii spun ca ma duceam in cluburi si dansam pana ma matura femeia de serviciu la 9 dimineata si de acolo plecam la scoala si apoi la job?  Ori ca ma plimbam de nebuna pe stradutele targului toata noaptea, negandindu-ma vreodata ca ar putea fi periculos?

Eu am fost un om al extremelor. Totul trebuia sa fie la maximum de intensitate ori deloc. Si, cu toate astea, in afara de privarea de somn si mancare, n-am facut excese niciodata. Ba da. In dragoste. Atat. In rest nu. Mereu mi-am zis ca eu am calea mea morala si pe aia imi tin drumul.

Si fiind asa „defecta”, dincolo de ganduri si intrebari care m-au tot bantuit anul asta, a venit o alta mirare.

Ca niciodata in viata, enorm de multi oameni mi-au multumit pentru diverse chestii. Nu-s obisnuita cu asta. Oricum nu am inteles niciodata nici de ce ma plac oamenii care ma plac, dar prefer sa cred ca ei sunt mai sonati ca mine, caci motive chiar nu au. Real! Adica ii inteleg pe aia care nu ma plac. Ii inteleg pe aia care ma secera la genunchi, dar nu-i inteleg pe cei care ma plac. Ma, oameni buni si frumosi, ma simt aiurea fata de voi! N-am facut niciodata in viata mea chestii speciale. N-am …nu stiu ce n-am, dar in general n-am…

Ce am? Pai v-am stresat, v-am frecat la cap cu tot felul de chestii, v-am tinut cu inima in gat de cate ori am facut vreo nefacuta, v-am plictisit de multe ori, v-am capiat cu cat vorbesc si cu cat scriu…d-astea…

In fine, nu asta e subiectul….

Una peste alta, anul asta a fost bun cu mine. Inca am mintile in cap, inca am sufletul in mine si inca am cuvintele de asternut pe hartie.

Nu, nu mi-am cumparat domeniu inca. Pt blogul asta adica. Ma gandesc ca fix asta v-ar lipsi…

Cand eram io mica, in targul fara tramvaie in care m-am nascut, istoria m-a amprentat. Si tot pana anul asta nu mi-am dat seama de asta. Dar in targusorul Arrubiumului am trait cei mai frumosi ani din viata mea.

Si pentru ca suntem deja in ziua lui Craciun, o sa spun ca la noi colindele se cantau doar in zilele in care trebuiau cantate, bradul se facea pe 24 decembrie si se „desfacea” pe 7 ianuarie, in ziua de Sfantul Ion, ca daca azi sunt asa cum sunt (adica asa cum sunt, ca nu stiu sa zic io cum sunt) e din pricina pamantului ala al Dobrogei, a oamenilor de acolo, a parintilor care mi-au dat viata si a lui frate-miu care, probabil, si-a dorit o sora normala la cap. A primit doar sora.

Universul acela a fost universul povestilor care a deschis in mine universul povestilor mele. Eu nu prea traiesc in lumea voastra. De aceea zona de business in care functionez – ca sa ma tin ancorata.

Tot legat de ancore, mi-am dat seama ca nu mi-am luat o casa a mea, pentru ca nu voiam sa fiu legata cu nimic, dar m-am legat singura luandu-mi caine. Nu, Dioda nu e primul. In bucuresti i-am mai avut pe Bobita si pe Huck. Bucuresteanca nu sunt si nici nu voi fi vreodata. Nu-mi vine. Nu ca e ceva rau. Dar nu pamantul asta m-a dat lumii, ci doar ma gazduieste de 18 ani.

Nu-mi fac rezolutii pentru viitor. Nu mi-am facut niciodata. M-as simti ca in bancul ala cu „stii cum il faci pe Dumnezeu sa rada in hohote? ii povestesti planurile tale de viitor”. In plus mie imi plac suprizele., iar peste toate astea eu sunt un om foarte spontan. Si peste toate peste-urile de pana acum, mereu m-am gandit ca daca imi fac planuri ori dau rezolutii inchid usa tuturor celorlalte posibilitati pe care fiecare situatie le poate oferi si ma privez de o paleta larga de alegeri. Unde mai pui ca nici nu as mai putea bate campii cu imaginatia?!…

In fine, iar am scris o gramada.

Voiam doar sa va multumesc din toata inima mea! Ca SUNTETI!