Distractia etichetelor


Recunosc, ma distrez teribil citind etichetele produselor aflate pe rafturile magazinelor.
In seara asta am descoperit cat e de greu ” sa realizezi”….oua de gaina.
Serviti, va rog! 🙂

Anunțuri

rezumat


Am stat destul de cuminte in ultima vreme cu scrisul. Pentru ca multe s-au intamplat…Nu tocmai bune.
Azi cineva a postat un status pe Fb in care spunea ca ” in romania femeia trebuie sa munceasca de doua ori mai mult si de doua ori mai repede decat un barbat, pentru a fi platita la jumatate fata de un barbat”. Despre recunoasterea meritelor nu mai vorbim. Nici despre hartuirea psihologica sau sexuala.
Ei bine, eu una, m-am hotarat sa ma pregatesc sa vorbesc despre asta.
Din experiente personale. Asta ca sa nu ma acuze cineva ca povestesc lucruri pe care le-am auzit.
Direct si fara perdea.
Nu pot sa las lucrurile asa dintr-o datorie morala. In primul rand pentru femeile care ar putea sa treaca prin ce trec eu.
Stiu ca in statul roman ar fi foarte greu sa ma lupt eu, femeie, considerata overqualified din punct de vedere profesional, dar credeti-ma, am ajuns la limita la care nu mai pot trece cu vederea.
Atat deocamdata.

De doua ori in viata!


Pana la urmatoarea poveste din culisele muncii de publicitar, ca vad ca v-a placut treaba asta, sa va mai povestesc o intamplare in urma careia inca am emotii.
Nu mai stiu de unde am auzit ca oamenii se intalnesc de doua ori in viata si niciodata intamplator. Cert e ca dupa ce am auzit asta, am dat mai multa atentie acestui aspect. Pana acum, cel putin la mine, s-a vaildat.
Familia mea, implicit eu, ne-am mutat intr-un oras cu tramvaie cand eu aveam aproape 10 ani. Am urat organic orasul in care ne-am mutat, desi in mod paradoxal il iubesc…cumva…Dar nu asta e relevant.
Oraselul in care m-am nascut era foarte special. Prin multe lucruri. Prin curatenie si nu doar a strazilor, ci mai cu seama a oamenilor, prin frumusete, prin faptul ca oamenii se respectau si mai cu seama ca isi respectau locul si pozitia sociala. Prin faptul ca acolo comunismul cred ca a fost cel mai moale dintre toate orasele tarii. O sa va spun mai multe altadata.
Dupa ce ne-am mutat eu nu am mai putut reveni in acel loc vreme de multi….mult prea multi ani. Pentru ca ma durea fiecare celula din mine.
Acolo a fost locul unde am ras ultima data cu toata fiinta mea si locul care va fi toata viata in sangele meu.
Am avut multi prieteni. Pe trei dintre ei nu am incetat niciodata sa ii caut.
Astazi mi-am regasit cea mai veche prietena din copilaria mea si cea mai draga. E cu un „an scolar mai mare ca mine”. Ne stim…cred ca ne stim din scutece. Si impreuna am avut o copilarie aboslut fantastica!
Cand ea a intrat la scoala, eu m-am simtit cumva…abandonata, dar mereu o puneam sa imi povesteasca ce se intampla in clasa, cum e sa fii scolar. Cand ea a terminat clasa I cu coronita (caci nu se putea altfel), la serbare a avut cea mai zana de rochita de zana 🙂 Eu eram inca „gradinareasa”, asa cum imi spunea tata si ardeam de nerabdare sa „ma fac si eu scolareasa”. Pastrez si acum fotografia cu ea. O tineam de mana, cu respect si teama si mandrie si cate si mai cate in acelasi timp. Ea, printeza – zana, in rochia alba si diafana, cu coronita de premiant pe cap, eu gradinareasa, imbracata intr-o salopeta rosie cu un mare motan brodat pe piept, semn ca mai am pana sa cresc, cu o palarie de soare crosetata de „doamnele bucatarese” din tabara de la Curtea de Arges, a caror mascota fusesem cu o vara inainte, pusa ca porcul la cura de ingrasare, esuata lamentabil.
Cu prietena mea inventam povesti. Cu orice. De la povesti cu norii de pe cer si pana la povesti despre cum o sa fie cand o sa fim noi „doamne”. Ne mai si certam, ne mai si inghionteam, dar niciodata nu ne prindea somnul de noapte in starea asta. Pentru ca nu puteam. Eram cele mai bune prietene.
Imi amintesc ca radeam foate mult impreuna.
Trasnaile le faceam tot impreuna.
Pedepsele le luam separat, fiecare in sanul familiei.
Mie imi placea mai mult la ea acasa, ei ii placea mai mult la mine acasa.
Ne intalneam la mijloc si apoi faceam ravagii de razboinci in ambele case.
Radeam mult si ne cataram in toti copacii din targ.
Si mancam fructe inca necoapte.
Si radeam mult.
Si primavara ne luam la intrecere sa plantam flori si matzisori.
Si radeam foarte mult.
Ea avea un halat de casa rosu din catifea. Eu o priveam ca pe o printesa. In primul rand pentru ca e mai mare ca mine si asta inseamna ca are acces mai repede la lumea pe care eu urma sa o cunosc. Apoi avea si rochita de zana si luase si premiul intai si acum asta…adica halatul. Eu aveam doar papuci rosii din catifea, cu canaf. Eram mai mica.
Azi eram in masina cand i-am auzit vocea la telefon. Mie mi se pare ca nu s-a schimbat deloc. Asa stiu eu si inseamna ca asa e!
Azi am plans. De fericire!
Dupa 28 de ani, ne-am regasit!
Habar nu am cum sa va pot spune ce e in sufletul meu…cant, rad, plang…sunt fericita!
Maine o sa o intreb din nou: cum e sa fii mare?! Eu sper sa nu stie sa imi raspunda, insa!!!! 🙂
Zi frumoasa voua!

…ramase din copliarie


…eram foarte mica atunci cand am ascultat aceasta melodie prima data. mi-au pus parintii mei discul si m-au rugat sa ascult…
am plans si simteam cum toata fiinta mea se cutremura de ceva ce nu cred ca pot sa explic…
asta e versiunea originala:


mai tarziu, un al doilea disc, avea si versuri. nu ma puteam concentra asupra lor. aceeasi reactie. plangeam. fara sa fiu trista. plangeam pentru ca asta imi transmitea melodia in sine.
aceasta este a doua varianta:

si acum, dupa atatia ani, in afara de cateva versuri nu stiu mai mult, caci lacrimile imi spala fata cu duiosie, cu durere, cu fericirea eliberarii…nici nu stiu daca pot sa explic…
pentru mine muzica si miscarea (dansul) au alte valori…o sa va mai povestesc despre asta alta data…
acum…shhhhh….ascultati cu inima!

Tot felul de stiri


In amalgamul de stiri, de la spagile politice si diversele tepe din mediul de afaceri romanesc, la concentrarea romanilor pe ceea ce se intampla in Egipt, desi la noi situatia e mai maronie decat la ei si multe altele, razbate pana la timpanul meu o stirutza. Mica si anemica. Si ramane infipta in timpan si striga.
Ma uit ca toata lumea trece nonsalant peste ea…
„Este posibil ca autostrada Soarelui (ala care apune cred) sa fie terminata anul acesta, dar mai exista o mica problema: aproape de Constanta au fost descoperite 67 de situri arheologice. Asa ca acum angajam 4 arheologi sa se uite peste ramasitele astea ca sa putem sa turnam asfaltul”
Ei nu pe bune?!!!!
4 arheologi pentru 67 de situri arheologice din perioada dacica! Peste care se va mai turna si asfalt!
Continuam sa ne ingropam istoria, cat mai adanc, nu ca am sti foarte multe despre ea. Dar e mai bine nici sa nu stim.
Suntem nedemni de pamantul asta si mici……
si-atat…

moment nepotrivit


apucasem sa promit ca merg la teatru in seara asta, asa ca m-am chimizat bine cat sa alung manifestarile cruntei raceli prin care trec, mi-am luat zambetul la mine, si am fost. la teatru adica.
uneori ma regasesc pe o lungime de unda diferita fata de ce se intampla in jurul meu. nu e vina nimanui.
radu afrim e un regizor ridicat in slavi si eu sunt de parere ca nu iese foc fara fum.
si, in plus, mi-era dor sa merg la teatru.
dar va jur cu mana pe inima ca mai mult de 48 de minute pe ceas eu nu am rezistat la spectacolul „avalansa”.
nu pot sa zic eu ca e un spectacol prost, ca nu-s critic de teatru. dar strict pentru mine, a fost unul dintre cele mai proaste spectacole de teatru vazute ever.
dupa cele 48 de minute m-am ridicat. chiar aleg ce fac cu timpul, cu viata si cu nervii mei.
n-am putut insa sa nu observ privirea plina de ciuda a unui domn, care probabil avea ceva interese la domnita de langa-i. ala saracu cred ca a murit pe scaun pana la final. ce sa-i faci nene daca aduci damele la culturalizare ca sa obtii un cat de mic privilegiu in desuuri rosii!….na! sa-ti fie invatatura de minte! :))
acum pe bune, nu zic nimanui nici ca e bun nici ca e prost spectacolul. poate n-oi fi avut eu dispozitia necesara. poate eram pe alta lungime de unda….poate…orice e posibil pana la urma.
eu v-am zis doar ca, din punctul meu de vedere, mi s-a parut o ordinarie.
atat.
ba mai e ceva. actorii au avut miscare scenica destul de dificila. eu cred ca toti tin in secret cura de slabire. caci nu mi-am putut explica aplombul lor in a realiza acele miscari si lipsa lor de pasiune in joc. sau poate…doar mi s-o fi parut….
dar nu, eu nu va pot recomanda spectacolul asta.
sh-acu, hai la somn ca tre’ sa avem cu totii o saptamana de senzatie! 🙂

Va multumesc!


Doamne iti multumesc pentru fiecare zi a vietii mele, pentru fiecare lectie, pentru fiecare intamplare , pentru fiecare om, pentru ca sunt, pentru ca respir si ma bucur de viata, pentru…pentru TOT!
Azi…azi am invatat ceva de la un copil autist.
Stiti ce e autismul? Va spun eu foarte superficial: sa traiesti in universul tau si sa nu ai de-a face cu exteriorul decat in rare (aproape imposibile momente) si putine momente.
Azi am invatat de la un copil autist cum e sa te bucuri de viata, asa cum e ea, la modul suprem.
Si m-am simtit mica si insignifianta pe langa acest copil.
Si nu pot decat sa spun: Doamne iti multumesc pentru TOT ceea ce am si ce am putere sa traiesc!
Atat…nu sunt in stare de mai mult…
Decat poate sa va spun inca o data: va iubesc dragii mei prieteni, din toata inima!

Cat tine educatia?…


Revin …E pentru prima data in viata mea cand revin…indiferent ca e vorba de viata profesionala sau personala. E un sentiment ciudat…dar nu voi intra in detalii. Pur si simplu, platforma blogspot m-a dezamagit.
Si n-am mai scris pentru ca s-au intamplat multe si pentru ca am fost intr-o stare de observatie.
Mi-a sarit in ochi ceva si am tot insistat asupra acelei imagini pana cand sa ma apuc sa scriu randurilea astea.
Educatia la romani a devenit intrucatva o amintire. Din toate punctele de vedere.
Dar m-am aplecat asupra ideii ca romanii le spun copiilor lor ce si cum sa faca si cum sa se comporte in anumite situatii, insa e ca o informare. Pentru ca lucrurile acelea nu se intampla acasa in mod constant, pana cand copilul capata reflexul si naturaletea de a le face.
Barbatul roman stie ca ar trebui sa deschida portiera masinii, de exemplu, dar o face la cel mult primele 3 intalniri cu o femeie. Dupa aia, duca-se! :))
E doar un exemplu, un punct de plecare.
El STIE. Asta nu inseamna ca si aplica, pentru simplul fapt ca de la a sti si pana la a avea relexul cu pricina, distanta e foarte lunga.
Mi-am amintit ca pe vremuri, intr-una din gastile mele, era un tip care cred ca isi mentinea conditia fizica de cate ori se ridica de pe scaun de cate ori se ridica vreo femeie sa mearga la toaleta , de pilda. Sigur ca tipii „cool” din gasca il luau peste picior. E mult mai simplu sa faci misto. Nu exista ca vreo femeie sa isi manifeste intentia de a scoate tigara din pachet si el sa nu aiba bricheta pregatita. Nu exista saptamana fara sa-i duca iubitei lui flori. Si multe astfel de lucruri. Pentru el, acestea erau reflexe. Crescuse cu bona nemtoaica si povestea razand cum avea o frica teribila de acea femeie foarte dura si foarte organizata, datorita careia, educatia lui nu a fost doar o suma de informatii luate la cunostinta. Omul asta e un fel de rara avis in aceasta societate complet lipsita de repere. Cel mai mult am apreciat faptul ca isi educa proprii lui copii la fel, aplicand zilnic propriile „reflexe”. Jos palaria!
Rad…si nu rad…
Zilele trecute am iesit in oras. Foarte frumos. Luat de acasa, normal. Deschis portiere ajutat …mers in carciuma…deschis portiera si ajutat la coborare…frumos….La plecare insa, domnul cu pricina s-a ridicat si a asteptat sa ma imbrac. Era o situatie delicata, iar pentru mine si hilara. Era din categoria „luat la cunostinta”. Asa ca m-am ridicat de la masa, am luat haina si i-am intins-o cu un zambet larg pe fata si l-am rugat sa ma ajute. Nu a sesizat, cred, ideea. Am mers la masina. Uitase complet ca trebuie sa deschida portiera si sa ma ajute sa urc. Am zambit din nou.
A doua zi, m-a luat de acasa. De data asta nici nu s-a mai deranjat sa mai coboare din masina. pe jos era gheata. Nici asta nu a parut sa-l deranjeze. Am zambit in sinea mea. Ii pusesem eticheta de „asta nu”. Doar ca avea sa o afle ceva mai tarziu, la momentul potrivit. Unii ar putea sa ma acuze ca judeca oamenii. E adevarat. ii judec in masura in care vreau sa stiu daca suntem in aceeasi clasa au ba. Cred ca ideea de a nu judeca oamenii nu se refera la a analiza detalii ca sa stii unde te pozitionezi si daca ai ce cauta intr-o anume situatie sau intr-un anume context. 🙂
O sa-mi spuneti: bine, dar si pe tine cand te apuca, injuri ca la usa cortului. E adevarat. Mi-am negat educatia multi ani si mi-am creat un alt tip de reflex. Asta nu inseamna ca sunt mai putin vinovata.
Dar nu ma pot opri sa nu ma intreb: cat tine educatia?…Si mai ales, de ce renuntam la ea atat de usor?…In general, de ce ne lipsim de lucrurile bune si frumoase pe care le invatam inca din frageda pruncie?…Incerc sa inteleg….

2011


Irlandezii fac o urare tare frumoasa, pe care as dori sa v-o transmit si voua pentru 2011:

„May flowers always line your path and sunshine light your day.
May songbirds serenade you every step along the way.
May a rainbow run beside you in a sky that’s always blue.
And may happiness fill your heart each day your whole life through.”

Sa aveti un an frumos si plin de intamplari bune pe toate planurile!

despre plimbarea de azi


Nu a fost chiar o plimbare. Sa alergi dupa acte, cand nu stii care sunt alea, pentru ca nu gasesti nicaieri informatii si nici oameni dispusi sa te ajute prea mult, ei bine, teoretic se lasa cu plimbareeee luuuunga prin targ. Pentru unii enervanta. Dar eu azi nu aveam de ce sa ma enervez.
Am plecat de la mine de acasa, unde era soare. Ajung la Obor, soare. Intru pe Lizeanu – soare fratioare. Zambetul era inflorit ca o floarea soarelui pe fata mea. Stau pe la niste cozi, depun niste acte, dar aflu ca mai trebuia un timbru fiscal si ma urc in viteza in masina. Ma pornesc spre Dimitrov, ca alta posta nu stiam. Aia nu mai exista, asta ca sa stiti. O rup la fuga catre Iancului. Mereu soare. Frumos. Iau timbrul si ma intorc in Tei. Tot soare. Doamne ce bine ar fi sa fie mereu soare!
Mai invart o coada si apoi aflu ca trebuie sa ajung in Pipera. Ei…nu prea ma bucur si de acest drum suplimentar si neprogramat, da’ unde-i lege nu-i tocmeala. Stiam ce ma asteapta in zona aia care, pe langa faptul ca nu are drumurile terminate, detine poate cea mai extinsa zona de business din targ. Stiam cam cum e traficul, asa ca, zen si cu soarele impreuna cu mine ma pornesc la drum. La Citroen la dreapta…bara la bara si soarele ia-l de unde nu-i. Un ditamai norul, negru, posomorat trona cam peste tot cartierul. Ajung, reusesc sa si parchez fara greutate si dau peste o domnisoara draguta care ma dumireste in legatura cu hartiile de le mai aveam eu de luat si facut si ma ajuta in maxima viteza. Ma bucura chesta asta, insa cand ma intorc ies vad ca se pornise o ninsoareincredibila. Trafiul parea si mai greu. Imi iau inima in dinti, ies si ma avant catre masina. Pornesc motorul si imi dau seama ca am stergatoarele date pe maxim si nu prea vad mai departe de botul masinii.
Nu-i bai, catinel, catinel tre’ sa ma descurc.
Si asa si fac. Imi propun sa-mi vizitez un bun prieten si ma gandesc cum o fi si prin oras. Ies din Pipera si brusc apare soarele. Da’ soare, nu gluma.
Fac vizita cu pricina si apoi plec catre casa. Tot soare. Orbitor chiar. Rad in sinea mea.
Prietena mea, logica infantila imi zice asa:
„soare peste tot. peste cartierul de business, adica acolo unde s-au inghesuit foarte multe dintre companii sa-si mute sediile centrale, nor si vreme cam de cacao. ca si business-ul romanesc.”
Zambesc. Am ajuns in fata casei mele unde e tot soare si frumos. Dioda e vesel pentru ca a mai prins o zi in care sa se joace pe cinste, iar in casa e cald si bine.
Gata! :))

Nu pot sa urez „La multi ani, Romania!”…


Mi-am petrecut ziua de ieri incercand sa-mi raspund la intrebarea: ce inseamna pentru mine Romania. Mi-am dat seama ca e o intrebare foarte grea si chiar nu glumesc.
Cred ca in scris voi avea o fotografie mai clara….asa ca…ia sa vedem…
Inseamna mai presus de orice, familia mea – parintii si fratele, dar si stramosii.
1. Inseamna locul in care m-am nascut. Geografic
2. Inseamna fiecare particica din tara asta, pe care am cunoscut-o datorita parintilor mei. Dincolo de geografie, ei inventasera un joc extrem de simplu: daca mergem la vara in regiunea x si te intreaba cineva despre istoria, geografia, cultura locului si nu stii, te faci de ras. Asa ca am intrat in jocul asta, fara sa imi dau seama ca invatam pe rupte si, sau mai ales in vacanta. Asadar: geografie, istorie, cultura
3. Inseamna profesorii pe care nu i-am avut niciodata, pentru ca am avut fericirea de a avea doar mentori in viata mea scolara, Oameni carora nu stiu cum le voi putea multumi vreodata, adevarate repere de moralitate si inalta tinuta. OAMENI
4. Inseamna emotiile puternice incercate de-a lungul anilor cand vreun roman reusea sa spuna ceva bun despre tara asta: in sport, cultura, arta, stiinta etc.
Dar mai inseamna ceva:
1. Inseamna o istorie repetitiva in bucla, de la daci incoace. O natie care a asteptat mereu sa vina ceva de sus, ca sa o salveze, semn ca niciodata nu si-a invatat lectia, nu a schimbat. S-a invartit abulic in aceeasi bucla si a ales raul cel mai mic.
2. Inseamna locul in care strabuni si parinti au avut de suferit pentru ca au avut opinii, pentru ca s-au ridicat in picioare si au stat verticali si au luptat pentru lucrurile in care au crezut, impotriva sistemelor si a lasitatii generale.
3. Inseamna locul in care sora si parintii mei au murit inainte de vreme datorita medicilor.
4. Inseamna locul care isi bate joc de valori.
5. Inseamna locul in care majoritatea nu reuseste sa faca nimic impotriva minoritatii (si aici ma refer la oameni, la popor vs cei din sistemul politic)
Toate acestea si poate inca multele inseamna tara mea pentru mine.
Cu bune si mai putin bune, e tara mea.
Si cu toate astea, chiar nu ii pot ura „La multi ani!”, pentru ca ar insemna sa continui sa -i urez sa continue blestemul sub care se afla de atatea sute de ani.
Si atunci…ce i-as ura tarii mele….ori ce mi-as dori eu de ziua tarii mele?….
Greu de spus…
Mi-as dori „sa rupem matza in doua”, sa ne trezim si sa facem ceva prin care sa schimbam patternuri. Sa schimbam ceva (istoria!) in bine, dupa doua mii de ani!
E mult?…E putin?…Nu stiu, dar asta e tot ce mi-as dori.
Voi ce parere aveti?