Cântecul îngerilor

Habar nu am cum vor decurge rândurile acestea…abia am aflat și tremur din toate încheieturile….

Odată cu venirea mea în țară, concertele lui Johnny erau bucuria mea din fiecare săptămână. Nu doar în Lăptărie, așa cum erau mulți obișnuiți. Pe vremea aia mergea și la Big Mammouth și la Green-ul lui Voicu, și la Indigo și în multe alte locuri. Am și lucrat împreună la un proiect, dar asta nu se pune, pentru că doar presa internațională a fost real interesata de ceva ce au denumit „cea mai eleganta campanie europeană”.

Prostii…totul pare dezbrăcat de sens acum…

Era o noapte caldă de toamnă. Oamenii plecaseră de pe Motoare, care încotro, ca niște vrăbii gureșe. Cred că v-am mai scris povestea asta pe undeva…nu mai știu… și nu-mi pasă dacă o repet. Pentru mine e ceva special.

Rămăsesem la povești cu Johnny și Călin. Eram stăpânii terasei. Noi, cerul plin de stele și Dumnezeu. Atât.

Tăceam și ascultam fascinată poveștile lui Johnny, ca de obicei. Mai făcea câte o pauză și urma tărăgănat într-o melodie știută doar de el: „așaaaa….măăăăi COOOOPPPPIIILLLLEEE măăăăăi…”

Niciodată nu mi-a zis pe nume. Nici nu am crezut vreodată că îmi ține mine numele. Aveam să aflu mai târziu că mă înșelam.

Pe la concerte stăteam atârnată de piciorul pianului și toată lumea din jur dispărea, iar eu călătoream prin universurile mele paralele și era tare bine.

În seara aia stăteam pe un scăunel mic și negru, cuminte. Mi-era rușine și să respir ca să nu întrerup sau să nu aud ceva important.

Bătea de miezul nopții și poveștile curgeau în ritmul adierilor. Îi mai vedeam degetele tresărind, semn că dincolo de povești, undeva, foarte sus, se mai țesea o linie melodică.

Mi-a spus că vrea să bea ceva. Johnny nu bea alcool. Dar nici ceai nu voia. Am fugit de pe terasă rugându-l să facă pauză de povești și m-am reîntors după ce sculasem tot Interul în picioare și-l aliniasem. Mi-am făcut intrarea triumfal (fără tam tam, dar cu mândrie) pe terasă, cu o cană cu lapte călduț, cum știam că îi place. A zâmbit…

„Măăăiii COOOPPPIIILLEEEE”

Nu știu de ce mi-au dat lacrimile. Era ceva în felul cum mă striga, o căldură pe care nu am cuvinte să o descriu. Mi-era bine în suflet și chiar mă simțeam din nou copilul ăla de pe vremuri, care se pitea pe după tocurile ușilor să mai asculte poveștile „oamenilor mari”, de la petrecerile din familia mea.

S-a ridicat încet de pe scaun și a plecat în teatru. Nu știam ce vrea să facă. Nu voiam să mai fie nici o pauză de povești. Dar nici nu îndrăzneam să îi spun să continue. Poate o avea omul nevoie la toaletă, mi-am dat eu repede explicația.

După vreo douăzeci de minute s-a reîntors. Mergea încet și avea o luminiță în priviri. În mâna stângă ducea un contrabas. Dumnezeu știe pe unde îl avea pitit.

Și-a căutat alt scaun, cu ajutorul lui Călin, și-a căutat o poziție potrivită și zâmbind mi-a zis:

„Așaaa…măăăăiiii COOOPPPIIILLLEEEE…așa…înceeeettt….să nu uiți niciodată că într-o noapte de Sfânta Marie, cadoul lui Johnny pentru tine e că pune mâna pe contrabas prima dată după douăzeci de ani și îți dă sufletul lui cadou…măăăiiii COOOPPPIIILLLEEEE”

Abia atunci lacrimile mele nu s-au mai oprit. Nu plângeam. Îmi curgeau doar lacrimile. Și așa a fost până când a terminat el de cântat. Pentru că în noaptea aia eram în Ceruri și cutreieram Universurile călăuzită de sufletul muzical al lui Johnny.

Habar n-am cât a durat. Habar n-am de nimic altceva.

Am plecat împreună, cătinel, către casă, fără să ne spunem nici un cuvânt.

Ce-ar mai fi fost de spus?….

De atunci acel „măăăăăiii COOOOPPPIIILLLLEEE”a devenit un semn de complicitate, pentru că acum știam cum arată îngerii.

Nu știu nici ce am făcut să merit asta, dar MULȚUMESC!

Plânsul meu e egoist acum. E plânsul copilului. Iartă-mă Johnny și drum bun printre îngeri!