Calatorie bidirecțională și bilingvă (de data asta) – II

N-am apucat sa descarc pozele de prin telefon și tabletă, așa că…liber la înjuături, da’ mai cu grijă ca e vineri și vinerea se ține post.

Așa că încerc să-mi dau seama cu ce ar trebui să pot continua povestea, deși in seara asta nici nu sunt în vreun mare chef de scris.

O să va scriu despre…nu, despre aia nu pot, că tre’ sa pun și poze. Nici despre…pfff, e complicat…

Bine, o să vă scriu despre experiența cu hotelul, că la asta nici poze n-am și nici nu-mi trebuie.

Mă, cum să vă zic io…hotelul, din poze, arăta fain. Realitatea ne-a rupt fâșul.

Situat fix lângă turnul Montparnasse și botezat complet lipsit de imaginație „Montparnasee Saint Germain”, hotelul s-a remarcat prin următoarele:

– pula (n-avea) bar. Adică un loc, o bucată de hol…o ceva în care să-ți depozitezi fizicul și să bei o cafea, o citirica ori pur și simplu să stai ca prostu’.

– pula (n-avea) frigider în cameră – în caz că vrei să-ți pui și tu o amărâta de apă bere apă, la rece

– pula (n-avea) căldură în baie, da’ avea un vâjgăloi de ventilator care te făcea să înveți să urăști, chiar dacă nu te știai capabil de asta; în cameră aveam un fel de n-ar mai fi de aer condiționat pe care a trebuit să îl dăm pe 28 de grade. Celsius. Că mai mult nu știa, că l-am fi dat. Am tremurat cu vorbe. Adânci și înțelepte. Vorbele. Noi nu.

– pula (n-avea) telefon în cameră. Nu știu, vere, poate ți se face rău peste noapte și nu reușești să te dai jos din pat și ai nevoie să suni la recepție să cheme ăia vreo salvare. Nimic, rien de rien, nada, nothing! – continuați voi…

Da’ știi cum e…te adaptezi. Și noi oricum nu aveam vreme de stat în hotel, că ne dusesem cu treabă. Așa că în prima zi am fost pe zen. A doua zi, am plecat pe zen. Da’ s-a răzbunat karma.

Venim noi de la birou, fericiți nevoie mare, că am scăpat pe la 3 și nu în creierii nopții. Eram gureși ca vrăbiile. Până am ajuns pe holul camerei. Unde ne-am transformat în ciori. Adică am devenit negri de supărare.

Ușa de la camera noastră, a fetelor adică, era dată în lături. Ne-am oprit că ni se blocaseră rotițele, brusc. Nu numai că nu uitasem ușa camerei dată de perete, dar din camera noastră ieseau 2 bărbați care mai că au dat peste noi, așa de preocupați erau, pesemne de gânduri profund filosofice. Singurul nostru regret (sau mai bine vorbesc doar în numele meu)…așadar singurul meu regret a fost că nu erau și aia niște bunaci futabili. Au contraire. Da’ au contraire la modul extrem aș putea pentru ca să spun.

Când ne-am dezmeticit ne-am îndreptat către cameră. Cu teamă.

Pe jos se vedeau urme de picioare desculțe. Nu pentru că ar fi strălucit podeaua, ci pentru că urmele alea trădau pe cineva care ieșise din duș fără să-și șteargă fizicul cu un prosop, un șervețel, o hârtie de budă, ceva…

Din nou creierele noastre au intrat pe avarie.

După încă niște secunde bune, din baie apare o…doamna, tanti…mă rog, o femeie de gen feminin, cum ar veni.

Bălmăjea un soi de franceză, dar a avut inspirația să se scoată din semne.

Am priceput și noi, într-un târziu, că era menajera. Uite, chiar, nu vă sună tembel de-a dreptul expresia „cleaning lady”? – că mie da. Adică alăturarea de noțiuni – cleaning și lady, pe mine mă depășește mai ceva ca trenurile de mare viteză care la noi nu există, da’ despre care am aflat de pe net. Ca și despre altele. De aflat zic, să nu mă înțelegeți greșit.

De la un punct încolo datul din mâini al femeii care încerca disperată să ne explice ceva a devenit neinteresant pentru noi. Ne-am trântit pe pat, lăsând ușa dată de perete, că poate or mai vrea ceva cetățeni să se preumble prin camera noastră și să ne vadă că avem deschidere să ne integrăm și noi (la dracu’!) în cea Europă. Ne-am deschis telefoane, tablete, care ce aveam la îndemână și ne-am apucat să vorbim despre ședința din care tocmai ieșisem.

Într-un târziu, ză clining leidi a părăsit camera. Noi ne uitam una la alta, fără sa mai articulăm vreun sunet. Doar ne-a bușit râsul care suna ușor isteric, pentru că și oboseala avea ceva de spus în toate astea. Și în râsul nostru în hohote ușa camerei noastre se deschide larg din nou. Inițial nu am văzut nimic, după care ochii ne-au alunecat spre podea. Aproape de ea era femeia de …pardon, ză clining leidi, care făcuse o reverență atât de adâncă încât ajunsese în genunchi, în încercarea disperată de a se scuza. Ei și abia în momentul ala pot spune și eu cu mâna pe inimă că am izbucnit într-un râs de-a dreptul isteric.

Cănd ne-am revenit, tot fără vorbe, ne-am împărțit dusul la baie, strânsul hârtiilor și după aia ne-am îmbrăcat, care cu ce-și adusese de acasă, cât să mai prindem și noi vreo 2-3 ore de plimbare înainte de a pica de tot din picioare.

(…) Alea 2-3 ore s-au făcut mai multe și ne bucuram că o sa picăm cu toții lați la somn, cu speranța ca ziua următoare o să ne preumblăm mai mult prin târg și, eventual, o să băgăm și ceva shopping.

Frânți de oboseală ne-am întors la hotel, dar și fericiți că aplicațiile astea deștepte de-ți măsoară numărul de pași ne declarară învingători și mai multe nu. Adevărul e că eu simțeam că-mi ies picioarele prin creierii capului.

Cineva avusese grijă să ne oprească aerul condiționat din camere, așa că procesul de decriogenrae a durat ceva mai mult, dar nu știu să vă spun cât, că io am adormit lemn. pe la 3, cum îi șade bine oricărui boier – să se culce la ore mici.

(…) Nu știu să vă spun ce anume m-a făcut să sar ca arsă din pat. Poate domnul care a intrat peste noi în cameră, la, nici mai mult, nici mai puțin de 7 ale dimineții.  Noi având camera încuiată, ori cel puțin așa credeam noi…

Și cum experiența mea de vara trecută, din Vamă, când mă trezii io vitează cu gâtul în cuțitul aluia pesemne că începuse să se învechească, Dumnezeu drăguțul mi-a servit un refresh. Așa că io știu doar ca m-am trezit direct în fund urlând atât de tare la nenea care era deja în mijlocul camerei, încât omul a făcut pe el de frică și a rupt-o la fugă. Bine dreaq că nu suferea de inimă, că acu’ scriam și io o carte din pârnaia franțuzească! Om mă făceam, nu alta! Că tot aveam sursă de inspirație de la politicienii pârnăiași de pe la noi.

După care am făcut ceva ce n-am făcut în viața mea – m-am culcat la loc. Io! Moi meme! Desigur, nu înainte să constat gradul de epuizare la care sunt, dacă sunt în stare ca după așa tărășenie să mă întind la loc, în pat și să trag la aghioase.

În următoarele minute o bormașină cu rotopercutor a început să ne cânte. Păi să nu ne simțim noi ca în Romania?!!!!

Pe la prânz m-am mai trezit. Adică m-am dat jos din pat, că dracu’ putea să doramă cu bormașina în cap. Mi-am făcut încet și zen toaleta de dimineața mea și am coborât la recepție.

Recepționerul din dimineața aia – hipster. Bă, da’ genul de hipster d’ăla de-ți vine să-l dai cu dinții de masă de cum îl vezi că-ți deranjeaza peisajul. Io – calmă. Bai, da’ știți cum? Calmă cum nu m-a văzut nimeni până acum. Calmul ăla despre care eu spun că la mine e cel mai periculos, pentru că e semn că s-a trezit criminalul din mine.

Încerc să-i explic tânarului ce și cum se întâmplase în ultimele 24 de ore. În franceză. Io care nu mai vorbisem limba lu’ Voltaire de douăj de ani! Mă rog, nu se pun momentele când sunt atât de nervoasă încât nu-mi mai dau seama că vorbesc în franceză mai fluent decât Voltaire însuși.

Ăla se uită cu o scârbă la mine de parcă ma făcea și pe mine să vomit. Da’ m-am ținut tare! Măh, da’ știți cum?!! Tare, tare!

Până la un punct. Adică fix până la ăla în care hipsterilă-cap-de-gorilă îmi spune extrem de nervos (atenție – io îi vorbisem frumos și calm până atunci, da?!!!!):

– Ați pus semnul cu „don not disturb” pe ușă?

Îi raspund candid și elegant:

– Ntz!

Se uită la mine triumfător și zice:

– Păi dacă nu l-ați pus pe ușă, e normal să intre în cameră.

Io devin proastă în cap, că pe asta n-o văzusem venind, și întreb ca o veritabilă soră a lui Bulă

– Oricine?

– Da, NORMAL!

Ei și atunci s-a terminat gazu’ lu Ioan. Carele, ca o doamnă elegantă, educată și de os boieresc ce mă aflu, mă pornesc a înjura bilingv – franceză / engleză de hotelul și de serviciile și de afacerea lor.

Mă, pe mine dacă mă pui să înjur – știu pe românește, mai știu fuck you pe englezește și mai știu una în ungurește, învățată de pe vremea când ne strângeam la Budapesta pentru rapoartele de țară. Da’ atât! Teoretic! Pentru că realitatea fizico-metempsihotică conjuncturală mi-a demonstrat că mă înșel amarnic. Da’ să știți că în timpul ăsta i-am și explicat omului despre privacy, despre ce și cum …diverse…d’astea de business, că pe mine oricum nu mă duce capul la altceva decât la business.

Frate și din toată avalanșa aia de cuvinte ce mi se încălecau sa-mi iasă pe gură în două limbi în același timp, numa’ ce-l vad pe-al meu că se ridică precum Stefan cel Mare din morți(i mă-sii) și intră într-o buclă de Tourette în care nu zicea decât

– Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! Madam, du not toc dărti tu mi! etc etc etc

‘Ai să moară mă-ta!

Băi și cred că în momentul ăla m-am pornit a-i zice și pe românește, dar nu bag mâna în foc că i-am zis numa de business, că parcă țin minte, așa, ca prin ceață, că i-am pomenit și ceva neamuri și organe sexuale, ca să fie orgia demnă de o bună aducere aminte.

După care am pus frână brusc, mi-am luat zâmbetul de divă 13.789.565 și l-am anunțat cu un calm desăvârșit și un zâmet copiat după reclamele de la Blend-a-med-all-in-one-ca-la-șampoane că mă duc vis a vis sa crăp în mine o cafea mare și neagră, după care mă duc la miliție și la protecția consumatorului și după aia dracului. Ăla mai avea un pic și își lua și notițe, astfel că, pentru o fracțiune de secundă m-a bătut gandul să-l angajez ca secretară – că prost e suficient. Da’ m-am abținut, că, dacă am învățat ceva în țărișoara noastră, aia e că proștii te costă cel mai scump.

Mnoah…cam asta a fost și cu ‘otelu’ sufletului.

Da’ să știți că din toată întâmplarea asta m-am ales și cu ceva bun. Mai era un recepționer acolo, pe numele lui Myron. Un copil bun și blând și fain. Am povestit mult cu el în noaptea dinaintea plecării, că n-aveam somn, așa ca am ieșit în curtea înterioară, la fumat. Myron s-a născut în Ucraina. Familia lui s-a mutat în Franța cand el avea 5 ani. Spunea că se simte mai degrabă francez, decat ucrainian, dar că îi e în fiecare zi dor de țara în care s-a născut și de care își amintește vag. E student și muncește la hotelul ăsta ca să-și ajute familia și să-și plătească studiile. Mă, un om așa de cald și de blând, rar am văzut. Și foarte, foarte educat. Un om de pus la rană. Un OM frumos!

Și cum ziceam, mai dați semn dacă vreți să mai scriu foiletonu’ ăsta sau vă plictisesc. 🙂