Călătorie bidirecțională – în suflet și prezent (I)

Încă de când am aflat de plecare, m-am apucat să fac lucruri pe care nu le mai făcusem demult, cum ar fi: atacuri de panică, aritmii cardiace, crize de bilă, migrene și multe altele. Insomnii nu, că pe astea le „fac” oricum, da’ cică așa e la geniile cărora le-au murit lăudătorii.

Panica legată de valiză a fost spectacol, în fapt supapa necesară – credeam eu. Oricum, la final, a fost roșie, evident aleasă în momentul în care până și eu am realizat ca Once e în pragul unei căderi nervoase din cauza mea. Sigur că mă distrează să o duc în corzi. De Once zic, pentru că nu m-ar pizdui nici dacă ar pica cerul pe ea, iar eu taman asta vreau să o fac să facă odată. Poate pentru că nu-mi e clar nici acum de ce (dracului) mă suportă de atâția ani, în condițiile în care eu una mi-aș fi rupt dinții demult. Da’ nah…poate de aia e cea mai bună prietenă a mea. Sau, mă rog, nu cea mai bună, că cea mai bună sigur m-ar fi pocnit de câte ori aș fi luat-o razna, dar cu siguranță cea mai veche. Deci, practic, cea mai bună, că una normală m-ar fi trimis demult la origini și și-ar fi văzut de drum. Da’ io cred că asta e din cauză că Once are inima prea bună. Sau, mă rog, că e nebună de legat. De-aia nici nu mă pronunț în momentul ăsta, că mă gândesc să mai las să treacă timpul, ca la vreo sută de ani, așa, ca să mă pot decide ce e cu Omul ăsta în viața mea.

Creierul mi se resetase complet. Singurele chestii care mai existau în el, în creier adică…adică în ala mare care e la fel de mare ca ș-ăla micu’ – erau niste amarâte de flashuri, ș-alea fără prea mare focalizare, că io dacă-s chioară, mai nou, prin inducție gândesc și mai greu ca de obicei, care obicei e deloc. Secvențe mai proaste decât pe peliculele de la începuturile cinematografiei de pe la școală, de pe la job, de pe vremea când eram și eu om care trăia civilizat și nu doar simplu supraviețuitor blazat, totul într-un carcalete de zile mari.

Si-a dat Dumnezeu drăguțul de mi s-a înțepenit orice miscare a gândurilor fix cu cateva ore să mă aburc în avion, fapt pentru care consemnez, onorat auditoriu, că am fost maimuța perfectă. Mă rog, mai mult ca perfectă, că apucasem să-mi fac unghiile, chestiune care contează în economia oricărui eveniment de importanță majoră.

Aeronava Tarom e una de prin anii ’70 (cu puțin noroc) și merge cum mergea șareta cu care mergeam la Smârdan când mă duceam la ferma lui unchi-miu, care nici nu-mi era unchi, de fapt, dar așa e cu boierii – pot avea ce neamuri vor ei.

Echipajul urlă a sărăcie și dezgust. 2 stewardese și un stewart. Costume ponosite, voci blazate, machiaj – mult, prost și fără efect – detalii care te fac să te gândești că ar trebui să faci cumva să scoți masca de oxigen și să ți-o pui pe figură, preventiv. Și să-ți dorești ca în caz de vreo neîntâmplată, să se termine repede totul, să nu crăpi ca prostul în chinuri.

Nu înțelege absolut nimeni nimic din instrucțiunile lor și oricum nu pare nimeni interesat. Și chiar asa – de ce naiba să te intereseze ceva ce oricum nu are absolut nici o relevanță în caz de Doamne fere?!…

Pilotul, însă, mare om, mare caracter. Și nu dezminte nici măcar cu un milimetru ce se spune despre piloții români – că sunt foarte buni. Jos pălăria! Îmi pare rău că nu i-am reținut numele, din simplul fapt că n-am înțeles nimic din ce bălmăjea stewardesa trecută binișor de 50, că l-aș fi menționat aici. Nu că v-ar fi interesat pe voi, dar cred că s-ar fi bucurat să afle, fie și accidental, că cineva îl apreciază.

La Paris, încă de pe aeroport s-a schimbat kalimera. Dincolo de zâmbete, tensiunea te izbea în moalele capului. Mă rog și nenumaratele controale, precum și avertismentele permanente legate de grija la buzunare și bagaje. Și noi, știindu-ne cu musca pe căciulă, adică venind dintr-o țara cu un renume tocma’ bun prin cea civilizație, parcă resițeam cu atât mai mult amenințarea din spatele avertismentelor. Și da, e al dracu’ de frustrant!

Am ieșit ca disperații la o țigară și ne-am zis unii altora cum să nu luăm țepe în aeroport, de la taximetriști. Eram, să moară Țaca, ăi mai docenți din Univers. Până ne-a făcut unu’ de ne-a ascultat cu urechea, nu alta, și-am plătit pe taxiul lui mâncarea noastră pe două zile, că am zis că nu o ardem pretențios.

Algerianu’ vocal nu glumă. Mie mi s-a terminat gazul în momentul în care îl aud că zice

– Ceaucescu, I know! He was the best president for Rumania!

‘Ai să moară mă-ta! Da’ mâna pe o carte mai punem și noi sau o ardem pe #rezist, că e pe val?!!!

Io am ales să cedez și să nu-l dau cu dinții de volan, că oricum eram în spate și mă străduiam doar să-mi conving creierul să se miște măcar de la Văscăuții din Vale la ăia din deal, da’ algerianu’ a rezistat, futu-i ceapa mă-sii de viață și de trend în care scroafa urcată în copac face legea!

Urmarea în numărul viitor, când o să vă mai dau și cu poze. Desigur, daca vreți să aflați și urmarea ați putea să vă exprimați printr-un comentariu, aici sau pe FB… Ca să eficientizăm, zic, și să nu vă plictisesc cu prostii, că vă știu ocupați.