Rick cu c și k

În anul ăla finalul a fost, la modul real, finalul uneia dintre viețile mele. Nu intru în detalii, că nu despre asta este povestea.

Zilele de la Paris au fost pline de munca, plâns cu muci și experiențe de tot felul, dar nici despre asta nu este vorba aici. Un singur lucru mi-a rămas bălăngănind ca trăsura lui Caragiale, în cap. Era anul în care intra în vigoare interdicția la fumat. Pe nu-știu-care dracu-tvcinque-de-canal ziua era acaparată de subiect. De la debate-uri și până la tot felul de reportaje de real-life-on-the-street. La un moment dat, i se ia interviu unui profesor care trăgea cu nesaț dintr-o țigară (și ușor îndrăcit), pe minusculul (cum alfel?!!) trotuar din fața școlii, cot la cot cu colegii de catedră și elevii.

„- Așa…și?!!! Azi ni se interzice fumatul. Mâine se va interzice consumul de brânză, iar poimâine – consumul de vin. Să vă văd când se vor interzice femeile!”

Sinceră să fiu, am fost mândră de el. Nu-l cunoșteam și, în esență, mie nu mi-au plăcut niciodată femeile, dar m-a îngrijorat în cel mai profund mod cu putință ideea că vreodată ar putea fi interziși bărbații.

Ca o prințesă pur sânge ce mă aflu, am alungat ideea cu o mână imaginară defilată ferm prin aer și un academic și perfect din punct de vedere dicție „mai duceți-vă și-n pizdele mamelor voastre cu prostiile voastre de interdicții cu tot!” și-am decis ca Scarlett că la asta o să mă gândesc mâine-azi, în avion.

Dintotdeauna destinația mea de „fugă, să mă pot gândi în liniște” a fost un mic hotel de familie din sudul Franței, din, poate, unul dintre cele mai duale orașe pe care le știu eu. Și nu le știu pe toate, că d’aia mă ard tot timpul tălpile s-o șterg pe nepusă masă oriunde văd cu ochii. Un hotel cu peste 200 de ani vechime, o chestie de 2 stele mari și late, cărora eu nu le-aș da nici măcar o stea d-asta oficială, dar mereu voi da 5 stele pentru ceea ce îmi oferă.

Orășelul e mai dual decât orice curvă ați întânit voi în lumea asta. Iar eu fac parte din ambele sale universuri. Dar nici despre asta nu e vorba aici.

Urăsc diminețile. Cu seninătate spun asta. Mai puțin diminețile de vacanță care-s anapoda complet în anatomia mea, întrucât se pornesc să înceapă de pe la 5 jumate dimineața și-nici-măcar-nu-mă-deranjează-chestia-asta.

Obloanele albe sunt închise și ghicesc mandarinele care îmi bat în geam și-mi provoacă o foame cât să moară Gargangtua și Pantagruel de ciudă – mie – care nici nu mănânc nimic la micul dejun. Stau în pat și număr dungile pe care le lasă pe perete. Dacă ies fără soț – mă dau jos din pat și-mi încep ziua, dacă nu – mă întorc pe partea cealaltă și bag cu sforăit. Ale dracu’ dungi, mereu îmi ies fără soț. Poate și pentru că le număr până ies așa, că altfel, ele îs optâșpe de toate. Da’ dacă împarți la 2 sau calculezi refracția luminii pe suprafrața peretelui pe care e baia, ies fără soț, îți zic io!

Mă târâi mereu în 4 labe până la duș. N-am învățat să-mi placă dușul până la vârsta asta. Dușul e pentru grăjdari nu pentru prințese, dar la Richelieu nu avem altceva. Apa caldă vine imediat și asta este mereu un semn bun. Pentru că așa am decretat eu!

Mă îmbrac mereu fără chef. Să te îmbraci de una singură n-are niciodată farmec. Îmi adun ființa în una singură și cobor. Nu intru niciodată în salle-a-manger. Mă tuflesc pe fotoliul din catifea fostă verde, cu o mână arunc pe jos purcoiul ăla de reviste mizerabile și aștept să mi se pună în față tava cu micul dejun. Am o carte cu mine. Mereu am o carte cu mine. Dacă nu pe hârtie, atunci pe tabletă. Chestie care îi deranjează pe patronii – moșteniori ai familiei & business-ului. Detestă tehnologia, iar asta mă face mereu să îi provoc.

  • Știți, avem un oftalmolog bun… Ar putea să vă consulte și să vă dea prescripție pentru o pereche de ochelari cu care să puteți citi…ei bine…CĂRȚI!

Le arăt triumfătoare tableta și ei mă amenință de fiecare dată că o să-mi aduca un mic dejun englezesc. Sinceră să fiu, chestia asta mă terifiază mereu, chiar și după atâția ani! Micul dejun englezesc este cea mai mare jignire adusă meselor, indiferent de ora la care acestea s-ar întâmpla. Nu poți, la o adică, să tratezi cu așa ceva nici pe grăjdar.

Cădem la pace. Eu scot „cartea pe hârtie”, iar ei îmi aduc un mic dejun adevărat. Râdem de ne prăpădim pe seama „turiștilor proști” din salle a manger care infulecă, nu savurează, dornici să o zbughească prin târg să vadă, până la urmă, NIMIC, dar să arunce bani pe prostii scumpe făcute special pentru ei.

Cu așa distracție premium îmi încep mereu ziua la Richelieu.

Plec apoi agale să mă pierd pe străduțe. Pentru că asta îmi place să fac. Mereu.

Aurolacii locali au geci de fâș, „jabulici” – cum le spun eu, și zac regește pe băncile încă neocupate de ‘turiști” și beau șampanie la 7 dimineața. Direct din sticla fără punga maro în cap. Când treci pe lângă ei întorc sticla cu fața la spătarul băncii să nu vezi eticheta. Știu, până și ei, că nu trebuie să facă product placement prin vreo poză a vreunui turist rătăcit la ora la care orașul nu le aparține, fără un buget alocat.

La capătul „Lipscaniului” apuc mereu la stâga. Pentru că la ora aia turiștii (aproape) niciodată nu o iau în direcția aia. Deși merg cu pași repezi, pentru că pentru mine e frig la final de ianuarie, când sunt 21-24 de grade, Celsius de toate, notez în cap că nici o clădire nu e încă tapetată că fructe, pentru a vesti celebrul Festival al citricelor care ține întotdeauna 3 săptămâni. Și asta mă bucură. Orașul este încă al meu. Grăbesc pasul să ajung la cârciuma lui Ricky, unde îmi beau mereu „cafeaua de trezie”. Da-n dimineața aia îmi dau seama că trebuie să mă opresc pe mica lui terasă. Conform legii nu mai am voie să fumez în interior. Și tremur ca un câine bătut și, brusc, mă apucă dracii. Da-i trimit la dracu de draci, că n-am chef să-mi stric ziua!

Trag un scaun și mă așez, complet fără chef, așteptând să mă observe Ricky și să-mi pună în față cafeaua-dătătoare-de-viață.

Nepermis de mult, Ricky întârzie. Îl simt cum mă urmărește cu privirea din spatele perdelelor lipsă ale cârciumii și mă aștept la replicile lui acide ori pline de sarcasm. Ricky știe exact pe ce butoane să mă apese, la o adică, chiar dacă eu încă nu pricep de unde are manualul meu de instrucțiuni, pe care îl caut de o viață și tot nu reușesc să-l găsesc…

Într-un târziu, Ricky apare. E la fel ca în orice altă zi (normală). Îmbrăcat impecabil ca un butler englez, la fel de înalt și de impunător. Dacă ar exista o revistă „The Butler” Ricky ar fi, cu siguranță, pe coperta ei la fiecare număr. Pentru că Ricky nu doar că arată într-un mare fel, dar ținuta lui este mereu impecabilă, la fel ca și atitudinea și limba aia ascuțită pe care i-aș tăia-o de multe ori, dacă nu mi-ar răsuna mereu în minte aprecierile mamei la adresa ascuțimii proprie-mi limbi. Așa că tac și-l las să-și facă numărul.

Și-s șocată că, teoretic, se comportă „cam prea normal” cu mine în dimineața aia.

  • Ce să vă aduc?

Hai, pe bune?!!! Păi mă vezi acu’ pentru prima dată și întâiași dată în viața ta…sau cum?!!! – dar îmi păstrez vorbele și zic să intru în jocul lui. Nimic nu e mai greșit decât să intri în jocul lui Ricky, crede-mă pe cuvânt! Dar eu nici nu mă pot abține.

  • O cafea, Ricky, și un croissant, dar vezi să nu fie din ăla pentru turiști, ci din ăla făcut de tine. N-am chef de altceva în dimineața asta… O zic cu amărăciune, dealtfel, dar Ricky nu pare să dea atenție acestui detaliu. Înclină capul ca un soi de început de reverență.
  • Mai doriți și… altceva?…Poate să stați înauntru…la căldură?!!!

Îi arăt țigara aprinsă cu un gest triumfător de om care s-a pus la curent cu noutățile. Zâmbetul din colțul gurii lui nu-mi place și mă neliniștește de-a dreptul, dar până să apuc să spun eu ceva rostește aproape militărește, probabil încercând să înece hohotul de râs pe care m-am prefăcut că nu-l observ, un

  • …Cum doriți….Eu v-am invitat!…

și dispare în cârciuma mică unde e cald și bine la ora aia.

Tremur cu vorbe și observ cum degetele mi se învinețesc de frig, dar viciul fumatului este un viciu serios, așa că nu-i pot diminua importanța. Am voință.

Timpul se dilata și până a reapărut Ricky am avut senzația că au trecut o mine de ani.

Când, în sfârșit, și-a făcut din nou simțită prezența, pentru mine trecuseră milenii deja. Nici nu mai nimeream să bag țigara în gură de frig, dar imaginea cafelei și a croissantului făcut de el mă țineau încă în viață.

  • V-am adus cafeaua. Sigur nu doriți să intrați?!!!…
  • Ricky, toate viciile din lumea asta au un preț. Al meu este, poate, o pneumonie zdravănă. Dar să nu care cumva să te prind că-mi aduci la spital mizeria aia care se numește supă de pui, că te omor cu mâna mea și-o să declar că ai ales să te sinucizi de deznădejde că mie nu-mi e bine.

Din nou, unda acelui zâmbet în colțul gurii lui mie nu mi-a „sunat” bine nicicum, dar din nou am ales să trec peste acest detaliu.

  • Cum doriți, dar dacă…

L-am concediat cu un gest făcut cu ultimele puteri ale unui om tremurând cu vorbe. A ridicat din umeri și, când să intre în cârciumă, i-am auzit hohotul albastru de râs.

Ricky râde mereu ca marea.

Du-te dracului, Ricky, cu tot umorul tău și cu tot aspectul tau de bărbat fatal din categoria cel mai futabil butler englez de pe teritoriul Monaco-ului! – i-am transmis în gând. Și Ricky s-a împiedicat de pragul ușii, chestie care m-a făcut să râd în hohotele ăle mari. Așa meriți – i-am spus în gând, triumfal.

După încă o jumătate de oră nu mai vedeam nici Mediterana, nici cafeaua, din pricina clănțănitului dinților, așa că mi-am dat seama că până și eu am (totuși) o sinapsă care se ocupă cu lupta pentru supraviețuire și care s-a activat, în sfârșit. Am decis să mă declar înfrântă și să intru.

De-afară nu vezi nimic în cârciumă. Doar seara se pun lumânări aprinse pe masă.

În momentul în care am pășit înăuntru, orbită suficient de lumina soarelui, n-am văzut nimic, dar am auzit o explozie de aplauze și râsete. Practic, toată lumea era înăuntru – de oamenii casei, zic, că turiștii nu vin la ora aia, oricum.

M-am îndreptat către masa mea pe care era deja așezată o nouă ceașcă cu cafea fierbinte. Pe drum Rick mi-a pus o pătură pe umeri.

- Vous êtes une femme très forte, Amelie! - și mă conduce ca pe un copil năuc și mă așează pe scaun, înfofolindu-mă și mai bine. 

Pe urmă, ca să-și mai atenueze din sentimentul de vinovăție care se vedea că-l roade, că a făcut mișto de mine vreme de mai bine de o oră, a început să-mi aducă tot felul de bunătăți – de la peștele ăla care ți se topește în gură, la stridii proaspăt pescuite și tot felul de prăjituri pe care doar el știe să le facă.

Iar eu? Ce altceva mai bun aveam de făcut decât să fac miștouri de mine împreună cu toți cei din cârciumă și să apreciez zgomotos toate bunătățile cu care mă alinta Rick și să-l văd cum se fâstâcește de emoție și bucurie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.