În ce copac cresc ouăle?

‘Ai să vă mai zic o tărășenie din copilărie. Cred că aveam vreo 5 ani. Scriam, citeam de pe la 3. Citisem, de plictiseală, în afară de cărțile mele – și manualele școlare până la clasa a IV-a inclusiv, că, dacă tot erau în casă, să nu stea degeaba. Mergeam cu ai mei în vacanțe (cei de prin „sufrageria cu prieteni” știți deja poveștile alea) prin fiecare colțișor de țară și era musai ca eu să știu istoria fiecărui loc, chestii de biologie, literatură și multe alte lucruri. Nu zic asta ca să mă laud, Doamne ferește! E o introducere – lungă ca toate introducerile mele.

Cuprins

O văd pe mama că se îmbracă. Era iarnă și se întuneca devreme, deci nu știu să vă spun ce oră era, că pentru mine era deja noapte. Dar intuiesc un motiv taman bun să mai ies pe afară. Nu că nu asta aș fi făcut toată ziua….

– Mamăăăăăăă! Mamaaaa! Maminaaaaa! Mămicuța mea dragă (asta era șantajul suprem, căci uram chestiile dulci încă de pe vremea aia)

– Te ascult. Nu mai miorlăi. Vrei afară, nu-i așa?

– Depinde unde te duci… – zic s-o ard așa, pe prevenție, să nu creadă femeia că-s mega leșinată după ieșitul afară cu orice preț.

– Să iau ouă.

– Vin și io!

– Eu!

– Bine, bine, cum zici tu. Mă ieeei?!!!!

– Dacă te îmbraci repede.

Nu priceam eu, copil fiind, cum e aia că dacă se dă sfoară în țară că s-au adus ouă ești gata de ieșit pe ușă în 2 timpi și 3 mișcări. Până la urmă, astea-s probleme de oameni mari, ce mă interesează pe mine? Oricum ar fi fost, am demonstrat (brusc) că sunt capabilă, la o adică, să fiu precum un soldat gata de luptă. O văd pe mama că zâmbește mulțumită de victorie. Îmi dau seama și că asta o să mă coste atunci când o să mă mai frăsui să mă pregătesc pentru mersul la grădiniță (pe care, btw, o uram sincer și necondiționat), dar parcă mai contează în fața faptului că am o ocazie suplimentară să ies din casă, fie și la cumpărat de ouă?!…

Mama se așează la coadă și se întâmplă, ca de obicei, nimic neobișnuit – în fața și în spatele nostru erau oameni care fie îi fuseseră elevi, fie aveau copiii la ea sau la tata în clasă, fie erau oameni pe care ai mei îi ajutaseră cu ceva, oricât de mic. Și fiecare avea ceva să- spună.

M-am jucat ce m-am jucat și, evident, la un moment dat m-am plictisit. Și-am început să casc și eu gura în toate părțile, răsucind mâna mamei în toate părțile, de parcă ar fi fost din plastilină. Și la un moment dat îmi dau seama că stăm a coadă la GOSTAT. Ori, la noi în târg, de la Gostat cumpărai legume și fructe.

Învârt ideea pe toate părțile și-mi rezultă cu zecimale. Fapt pentru care încep a trage în jos de mâna mamei. Prima dată, mama s-a făcut că nu observă, dar, pe de altă parte, nici nu avea mâna pân’ la pământ. Așa că, drept răspuns mă strânge ușor – semn că nu poate vorbi în acel moment. Mai stau, mă mai frăsui, dar, indiferent ce problemă avea femeia aia despre care nu-mi amintesc cum arăta, dar care vorbea aprins și sacadat ca mașina de cusut a bunicului, cu siguranță nu era mai importantă ca a mea. Și m-apuc și trag și mai vârtos de mâna mamei. Mama, iar îmi raspunde cu o strângere de mână – de data asta mai fermă și mai puternică. Eeei, comedie, dar doar n-o să stau să-mi rupă mâna doar pentră femeia aia nu tace o secundă, o secunduță, o secundituță măcar! Fapt pentru care, cu mâna rămasă liberă o înșfac pe mama de poalele paltonului ăla superb – verde smarald – și cu cealaltă mână o zgâțâi și mai abitir.

Acum, uitându-mă înapoi, eu nu știu să vă zic de unde avea atâta răbdare cu mine și nici cum reușea să fie atât de calmă, dar, din nou, pe atunci, asta nu era problema mea de copil. Se apleacă ușor către mine și mă-ntreabă

– E urgent?

– Da!

– Sigur nu suportă amânare până acasă?

– Nu!

– Bine, atunci, spune-mi ce este.

– Nu pot! Trebuie să-ți spun la ureche!… E…SECRET!

– Dacă e secret, atunci nu se spune în public. E disgrațios să-mi spui ceva la ureche de față cu toată lumea.

– Ei, asta-i acum! După ce că trebuie să stau la coadă după tot orașul până să apuc să-ți spun ceva acum mai e și disgradzios sau cum îi zici tu…. Dacă-ți spun că e SECRET, atunci E SECRET și basta!

Și-am bătut și cu piciorul în pământ, ca să întăresc și mai mult că nu era de joacă cu mine. Ei, comedie!

Și de noua achiziție a lui „și basta” în vocabularul meu care sfida normele familiei eram foarte mândră, trebuie să recunosc.

– Dacă e secret, atunci îmi spui acasă. Dacă nu e secret, atunci te ascult.

– Ești sigură, sigură că vrei să te întreb în gura mare?

(Mare curajoasă mama cu un copil modelul drac, ca mine!!!)

– Dacă nu e secret, desigur.

Și, cum doar eu știam să-i fac pe ai mei de cacao în public, am vorbit cât de tare și de răspicat am putut eu:

– Mamăăăăăă, în ce copac cresc ouăle???

Mama, să facă stop respirator nu alta. Femeia mașină de cusut a tăcut și ea brusc. Și tot brusc, toate capetele de la coada aia s-au întors către noi. Dar cred că mai degrabă ușor acuzator și ușor cu dezămăgire către mama, că io eram oricum de pe altă planetă. Mama, așa înghețată din pricina șocului, reușește să se replieze destul de repede și mă întreabă (frate, tot calmă, jur!)

– Draga mea, cine ai învățat tu că face ouăle?

– Găinile – o ard eu pe inteligență, brusc.

– Buuun…și dacă ȘTII asta, cum de mă întrebi o asemenea grozăvie?

– Păi tu să-mi răspunzi, că tu cumperi ouă de la legume-fructe! Acum putem să mergem să ne mai jucam un pic în Piața Civică? – am zis totul dintr-o suflare, ca nu care cumva să aibă timp de trickurile ei cu care mă învingea în orice polemică.

Mi s-a părut foarte ciudat când absolut toată lumea a izbucnit în râs și toată atmosfera aia ciudată de la coadă s-a destins și-am fost convinsă în anul ăla că ouăle de la Gostat au adus Crăciunul mai devreme. Și parcă și cozonacii au fost mai buni.

Zi end