E rândul vostru

Am spus de câteva ori că în ultima perioadă scriu mai mult în cap decât pe blog sau în altă parte și e adevărat.

Nu mă mai atrage așa de mult să scriu pentru ca cineva să citească. Pentru că, de fapt, nu contează.

Izolarea autoimpusă din ultimii 10 ani mi-a dat foarte multe lucruri. În primul rând mi-a dat timp să renunț la orice explicație pe care mi-aș fi dat-o în fața mea. Și așa, într-o bună zi, m-am trezit despuiată de tot în fața propriei ființe, fără locuri în care să mă mai ascund. Și brusc mi-am dat seama că nici nu mai aveam nevoie de toate astea.

Mi-a dat timp să mă gândesc cu adevărat și să lucrez cu mine.

Dar cel mai mult mi-a dat posibilitatea să ajung la adevărata mea ființă pe care, fără să îmi dau seama, o incuiasem bine, undeva foarte adânc.

Am devenit extrem de calmă și starea asta mă sperie și acum, pentru că mereu am impulsul să controlez dacă mai sunt în viață. :))

Mereu am prețuit tăcerile, doar că acum această prețuire s-a transformat și ea în ceva mult mai profund și mai vibrant.

Detașarea față de tot ce înseamnă politică, de exemplu, mă face să-mi folosesc creierul și sufletul pentru lucruri frumoase și bune. (Uneori mă întreb de ce nu vă consider tâmpiți că ați ajuns să vă scuipați între voi, să vă impuneți unul altuia părerile, să fiți răi și intoleranți, ori chiar violenți, abuzivi și răzbunători și răspunsul este..poate fi: pentru că nu-mi mai pasă sau pentru că m-am detașat, dar evit totuși să cad în acest fel de judecată, nu pentru că ați merita sau nu asta, ci pentru ca eu nu merit să-mi fac răul ăsta.)

(…)

În seara asta am făcut, pentru prima dată în viața mea, gogosi. Sigur că nu au ieșit ca ale mamei. Și nici nu e important. Mă gândeam doar la o grămadă de chestii… Oare ce aș fi vorbit cu mama dacă ar fi trăit? Sau…nu știu…cum ar fi fost să o știu acolo. E ciudat cum am uitat ce înseamnă mama și tata. Și bizar în aceeași măsură…

Adevărul e că dacă mama ar fi trăit, probabil că ar fi râs de s-ar fi împraștiat să mă vadă făcând gogoși. Și tata sigur mi-ar fi dat niște replici de șah mat și, evident, mama i s-ar fi alăturat.

Au plecat de atât de multă vreme încât am uitat cum e.

20 de ani…nu știu dacă e mult sau puțin…dar e mult. Suficient de mult încât să uit, dar să nu uit nici măcar o singură secundă să-mi amintesc.

Mama era surprinzătoare. Din toate punctele de vedere. Tata nu și asta pentru că fiind prea la fel, absolut nici o reacție sau acțiune de-a lui nu mă luau prin surprindere. Mă rog, mai puțin perioada când eram extrem de mică și chiar credeam toate prostiile pe care mi le spunea, cum ar fi tărășenia cu lingura de lemn despre care am scris pe aici. Toată viața am să-mi amintesc, de pildă, că tata spunea că unul dintre lucrurile extrem de importante pe care părinții trebuie să le facă pentru copiii lor este să le creeze amintiri care să dureze o viață. 🙂 În esență, asta cred că este si o formă de a deveni nemuritor…

Mă distrează gândul la discuțiile voastre cu părinții voștri, voi fiind acum oameni mari…adică, mă rog, crezându-vă oameni mari. 🙂 Despre momentele în care încercați să le explicați / demonstrați ceva, despre cele în care le alergați în brațe sau ați vrea să o faceți, doar că sunteți prea blocați în niște cutume ca să o faceți…despre cum râdeți împreună, cum …nu știu…tot felul de chestii…

Uite, chiar, că tot am pornit discuția asta – povestiți-mi voi!