Tot felul de ganduri

De departe cele mai misto zile ale mele sunt, fara o ordine anume:

– cele foarte pline

– cele in care am sansa sa intalnesc oameni foarte misto cu care sa port conversatii care sa imi stimuleze creierul si sufletul

– cele in care constientizez fiecare respiratie si fiecare lucru marunt – pe care le celebrez in interiorul meu

– cele in care ajung la niste concluzii misto (asa cum mi s-a intamplat ieri, de pilda, cand un gand cu valoare de revelatie m-a lasat intepenita fix in mijlocul supermarketului, pret de minute bune, facandu-i pe angajati sa se si sa ma intrebe daca sunt ok. Stiam ca am ceva de cumparat, dar eram atat de obosita ca nu mai stiam ce. Am zis sa ma duc, totusi, ca poate imi amintesc. M-am preumblat o bucata buna de timp printre zecile de rafturi pana m-a pocnit: bai, eu am tot ce imi trebuie; NU AM NEVOIE DE NIMIC, CHIAR AM TOT CE IMI TREBUIE.

Asa de tare m-a izbit gandul ca am stat sa contorizez, pe repede inainte:

– slava cerului, sunt in parametri ok cu sanatatea;

– am un venit cu care imi asigur viata de zi cu zi, fara excese,

– am un acoperis deasupra capului, iar sub acest acoperis ma simt ok, pentru ca mi-am creat micul meu univers in care e bine, lumina si pace;

– Dioda are tot ce ii trebuie, ba chiar mai mult decat atat;

– am ramas cu putini prieteni adevarati, dar fiecare dintre ei e o minune de om,

– fiecare zi imi aduce tot felul de surprize, de lucruri din care invat, nu neaparat toate sunt pozitive, dar eu le intorc cu fata spre mine, chiar daca nu-mi plac toate si le fac sa lucreze in favoarea mea,

– de ceva ani mi s-a facut un fel de frica de moarte care ma ajuta sa traiesc si mai intens fiecare zi, multumind pentru ea,

– sa descopar oameni misto si sa ma descopar pe mine,

– sa lupt cu o forta extraordinara pentru lucrurile in care cred,

– sa iubesc in felul meu si sa invat in fiecare zi sa primesc iubirea in diverse forme de manifestare,

– sa fiu mult mai atenta la oamenii din jurul meu si cu oamenii din jur,

– sa ma trezesc dimineata devreme si sa-mi rezerv pentru mine cateva ore in care savurez intrarea in noua zi,

– sa trimit ganduri bune celor dragi mie, celor aflati in necaz – cunoscuti si necunoscuti; sa vreau mereu sa invat si sa fiu un om mai bun.

In linii mari, cam asta a fost ceea ce am realizat atunci, pe moment. Si da, eu am tot ce imi trebuie si multumesc pentru tot.

Poate, imi spun eu, incep sa merit. Si din nou constatarea ma izbeste in moalele capului. De fapt, pana in momentul ala, toata viata am fost convinsa ca nu merit pentru ca nu am facut suficient, pentru ca nu m-am luptat sau zbatut suficient, pentru ca aia si ailalta. Am fost cel mai crunt zbir al propriei persoane, pana cand, o intamplare foarte urata de anul trecut m-a ajutat sa inteleg si sa realizez acut ca nu pot fi pe placul tuturor, ca nu pot opri oamenii nefericiti ori nerealizati ori mai stiu eu cum sa manance ciuperci despre mine, ca nu am cum sa fac eu totul, ca nu m-am nascut sa salvez planeta, dar ca pot face un cat de mic bine cat de des pot.

Respir usurata si si incep sa ma plimb din nou printre rafturi. Chiar am tot ce imi trebuie, n-am nevoie de altceva!

Chiar si intr-o zi de cacao, eu aleg cum vreau sa ma simt. Si am hotarat eu, pentru mine, ca aleg sa ma simt MI-NU-NAT!

Si pentru ca am ales asta, iata ca azi m-am simtit asa, chit ca am inghetat cumplit stand afara la fumat, pe terasa unei carciumi fara sisteme de incalzire. Doar pentru ca aveam conversatii misto cu un om mult mai misto decat as putea descrie in cuvinte – pictorul Paul Hitter.

Aaaa, vreti sa povestesc despre el? Altadata, intr-o alta poveste si doar la cerere. 😉