De ce facerea de bine e „futere de mumă”?

Băi, n-am zis-o eu pe asta, e zicătoare. Adică ceva care e mai bătrân ca mine.

Până să încep cum se începe o poveste, trebuie să vă spun că am observat și eu că n-am mai scris nimic din aprilie. Cum n-am văzut că vă arde dorul, am tot amânat. Dacă în continuare (tot) nu vă bântuie doru’, zic să dați și skip la postare, să nu pierdeți timp prețios.

Pentru masochiști, să vă zic de la ce mă luai.

Cred că mi s-a ridicat sprânceana bine de tot când, în această vară, am avut al doilea burn out din viața mea de om mare de vârstă din buletin. Care este. Spre deosebire de prima dată când am ajuns la spital și apoi n-am fost în firea mea vreo 3 ani, deși nimic din furcile caudine prin care am trecut nu s-a vazut în exterior, de data asta m-am aruncat în mașină la 3 dimineața și am fugit la mare. Eram panicată. Dar nu intru în detalii, că nu ăsta e subiectul. Long story short, după 4 zile în care am făcut toate eforturile să mă decontectez cumva, să mă desprind, sau pur și simplu să pocnesc și gata, am constatat că nu reușeam să ies din starea de încordare. Panica, și ea, crescuse pe măsură. La un moment dat, stăteam de povești cu niște prieteni, la umbra unei singure umbrele, în plin soare de amiază. Da, fix ăla care NU e recomandat. Dar noi suntem mai speciali, așa… Și dintr-o dată, un prieten îmi pune o mână pe umăr și mă zgâlțâie din senin.

– Băi, gata, fir-ar să fie! Termină cu încordare asta! Gata, că ajungi în mormânt, tu m-auzi?

Îl auzeam, că mă și spălasem dimineață în urechi, doar că nu mai știam ce să fac și cum să fac. Am dat din cap că da. Știa și el, știam și eu că e acel „da” zis doar din gură… La câțiva metri de noi cineva întreba de o brichetă. Io, ca soldatul, am țâșnit în picioare și m-am dus să ajut omul. Când m-am reîntors, prietenul de mai devreme dădea nemulțumit din cap.

– Ești o proastă! N-ai înțeles nimic!

– Da. – am recunoscut cu cea mai mare sinceritate.

În nanosecunda următoare m-am pomenit cu o ditamai bricheta în cap. Pentru că omul pentru care eu țâșnisem în picioare să-l ajut, așa a considerat să-mi returneze bricheta, fără un mulțumesc.

Am izbucnit cu toții în râs. Mă rog, eu mai puțin, că nu puteam să râd și să bocesc de durere în acelși timp, dar ăsta să fie baiul.

Am discutat mult în ziua aia pe tema asta. De atunci încoace s-au petrecut multe tărășenii și de-aia m-am găndit să scriu despre asta, cât mai pe scurt posibil.

Așadar, spunându-vă vouă, îmi spun, de fapt, și mie:

1. Ajută doar dacă ți se cere ajutorul. Nu te mai oferi oricând, oricui și oricum să ajuți. Ajutorul necerut nu e apreciat. Da, da, știu, voi sunteți mai speciali, vouă nu vi se întâmplă, da’ zic așa, să țineți minte în caz că.
2. Nu toți oamenii pot cere ajutor deși au mare nevoie de el. Poate zic ei cumva voalat, dar dimensiunea demnității lor este exact dimensiunea sensibilității lor. Așa că, știindu-vă deștepți, căutați o soluție să ajutați fără să răniți, fără să le știrbiți demnitatea. E posibil ca acela să fie singurul lucru pe care îl mai au, iar neatenția voastră ar putea produce dezastre greu de cuantificat.
3. Când ajutați nu așteptați niciodată răsplată. Prin analogie, amintiți-vă chestia aia care cred că ne-a cam marcat pe toți cu „am făcut un copil (sau doi sau x) ca să aibă cine să-mi aducă o cană de apă la bătrânețe”. GREȘIT! FUNDAMENTAL GREȘIT SĂ AJUȚI CA SĂ…ceva, orice, oricât de mic. Ajută că aia simți, dacă ți se solicită ajutorul, dar nu o face pentru ceva la schimb – material sau nu.
4. Când tu crezi că ajuți pe cineva și ai tu în cap o imagine despre „băi, așa îl ajut pe ăla”, dar nu întrebi și persoana în cauză, în esență îi faci mai mult rău, inimaginabil mai mult și îți faci și ție rău pentru că nu pricepi de ce nu este apreciat la justa valoare ajutorul tău. E o vorbă veche care zice că dacă îi dai omului o pâine, îl ajuți că are ce mânca la o masă sau mai multe, dar dacă îl înveți să pescuiască, va avea ce mânca o viață întreagă. Nu-i da omului bani. Pune-ți relațiile în mișcare, că sigur poți să o faci și ajută-l cu o slujbă mai bună. Banii îi cheltuie pe nevoi imediate. În plus, ca să-ți zic pe șleau, tu-i dai bani de mâncare și te minunezi că a doua zi tot n-are ce mânca, pentru că poate nu vezi sau nu pricepi că în acel moment pentru acel om era mai important să-și cumpere un săpun și o pastă de dinți ca să se prezinte curat la un interviu. Aici am exemple cu miliardele. Dacă vin la tine – prieten și mă plâng, pur și simplu pentru că simt nevoia să-i spun cuiva prin ce trec, că n-am o rochie ca oamenii și tu îmi oferi cu mare mandrie un tricou de firmă, da, este posibil să ți-l dau în cap până se face scame. Pentru că poate eu aveam nevoie de o rochie ca să merg la un interviu, iar cu tricoul nu am ce face și, mai mult, oferirea lui cu emfază, nu face decât să ma facă să mă simt și mai călcată în picioare. Am trecut la persoana I ca să nu se simtă nimeni lezat. Nu de alta, dar am avut marea surpriză, într-o seară, să scriu un status pe FB, chiar pe pagina blogului, în care ziceam și de mamă și de tată ținutelor fustă + bluză, pe care le-am mai și numit ținute de secretare, și să-mi intre pe mesageria privată o doamna, altfel creatoare de ceva și să mă întrebe de ce mă iau de ea. Moment în care eu am rămas perplexă, pentru că habar nu aveam despre ce vorbim, până să mă prind eu ca se simțise lezată de statusul meu
5. Nu ajuta cu de-a sila. Nu forța mâna nimănui, nu întra cu bocancii tăi plini de noroi în viețile oamenilor. Apoi fii discret. Chestie grea, pentru că, așa cum aflăm de la Biblie și până la psihologii mari ai lumii contemporane, fiecare ajută pentru a-și satisface propriul ego. Ceea ce nu e neapărat rău, să ne înțelegem! dar când ajuți pe principiul „eu știu ce e mai bine pentru tine”, dar pe tine, ăla care ai nevoie de ajutor nici nu te consult, nici nu te întreb, și pe urmă pui presiune psihologică și emoțională și mai scoți și pe nas ajutorul oferit, făcând persoana aia să se simtă și mai jos și mai depreciată, și mai dezumanizată, ei bine, ești pur și simplu călău. Și da, literatura de specialitate menționează suicidul cu exemple și studii de caz.
6. Nu-ți oferă nimeni nici o garanție că oamenii vor aprecia ajutorul tău nici dacă respectă toate normele de mai sus, darămite când nu le respectă. Doare. Dar știi de ce doare? Ca să înveți ca data următoare când vrei să faci un bine, înainte să te repezi – să stai, să te mai gândești și, cel mai important lucru, să găsești formula cea mai delicată de a discuta cu persoana pe care vrei să o ajuți. Ai să constați că de cele mai multe ori, are nevoie specifică de cu totul altceva decât crezi tu că are nevoie. Binele tău, sau binele din mintea ta nu e (neapărat) și binele persoanei pe care vrei s-o ajuți….cu forța.

Am fost în aproape toate posturile de mai sus. Mai puțin în aia în care am făcut eu ceva pentru că așa am vrut eu, forțând mâna și sufletul vreunui om. În rest am fost în toate. Acum lucrez să corectez impulsul în care eu întreb pe oricine dacă are nevoie de ceva, de orice, dacă pot să ajut, pentru că eu cu asta mi-am f*** viața în ultimii ani, irosindu-mi resursele – indiferent de natura lor și punându-mă pe mine pe mai jos decât pe ultimul plan. Și e greu al dracu’ să corectez asta și nici nu știu cât o să-mi ia, dar, tot o vorbă veche zice că cel mai lung job din viața unui om este lucrurl cu sine însuși. Sigur, sunt și oameni pe care îi doare în cur să lucreze cu ei înșiși, sau oameni care fug de ei înșiși aruncându-se în orice etc.

Dar am învățat și ceva bun: am ajutat când mi s-a cerut ajutorul, dar, de curând, am constat că persoana care mi-a cerut ajutorul face ceva pe el, făcându-și rău și făcându-le și altora rău. Și cum eu nu-s prea bine după căderea din vară, m-am enervat până când mi s-a făcut rău. O dată, de două ori…iar a treia oară m-am enervat atât de tare, încât, adusă la limită, am zis „Bă, da’ știi ceva? Ia fă tu totul praf și lasă-mă în pace pe mine, că nu mai pot!”. Vreo două zile după asta mi-a fost rău în continuu, mă simțeam vinovată (da, tot eu), până când, habar nu am cum, am reușit să mă liniștesc și-am constatat că da, ma doare că am încheiat așa o relație, dar știi ce bine îmi e acum?!!! Uite, stau în liniște, scriu, aud greierii, nu mai am presiunea aia enormă că „oare omul ăla a făcut ce trebuia? și-a luat tratamentul? ia sa sun mâine să văd, ia sa mai sun o mie cinci sute de oameni să ma ajute să ajut.” Nu! De ce să-i mai deranjez și pe altii pentru un astfel de om? De ce să-mi mai consum timp, energie, relații, dacă tot nu face ce trebuie? Eu am ajutat. Am ajutat cu mai mult decât mi s-a cerut, sperând că va fi bine. N-a fost. M-am oprit. E cel mai corect față de toată lumea implicată.

Și, la final, nici tu, nici eu nu suntem perfecți. Că așa suntem croiți noi, oamenii, ca să avem și noi o treabă pe pământul ăsta. Băi, da’ când o dai de gard, asumă-ți, frate și spune „îmi pare sincer rău (desigur, trebuie și să simți că îți pare rău pe bune, nu doar din vorbe) și sper că mă vei putea ierta pentru greșeala mea (și când zici asta, să faci să nu sune ca și cum ameninți sau blestemi de alea, alea, că, în cazul ăsta, mai bine taci pur și simplu și te străduiești să nu mai repeți aceeași greșeală. Fă și tu una nouă, măcar să se simtă o ușoară urmă de evoluție în ființa aia a ta! 😛

Pfoai ce-am obosit! Mai bine înregistram toată asta și o puneam pe youtube. Sau nu? Tu să-mi zici, dacă tot ai avut atâta răbdare să citești până la sfârșit.

Și, dacă tot am ajuns la final, tu prin ce experiențe ai trecut? Hai, că m-am săturat să vorbesc numai eu!