Despe mama – gând și ce culori folosește Dumnezeu ca să-i coloreze pe copii

De multe ori, discuțiile de la mine din cap le purtam, de fapt, cu mama. Doar că nu neapărat îi sesizam prezența. Cum să vă spun?… Începeam să vorbesc eu cu mine, la mine în cap, dar pe gură, ca să mă aud mai bine. Mama, care făcea ea vrăjile ei vrăjitorești de zână, intra la mine în cameră și se așeza pe unde putea, dar nu în calea mea. Mă-nvățase că atunci când sunt concentrată pe ceva important, nu sesizez pe nimeni și nimic în jur și că bat camera în sus și-n jos. Și atunci, ea trebuia să nu intre în spațiul meu de manifestare.

Ținea vocea jos de tot, calmă și caldă și intervenea cu întrebări firești. Și-atunci mama devenea gândul meu bun.

Mai ales că venise vârsta întrebărilor. Desigur, voi veți râde în barbă, mai ales voi cei care aveți copii. Ticăloșilor! :))

– …Păi și pe părinți cine i-a adus? Cum au apărut ei?

– Păi cum adică? Pe părinți nu-i aduce nimeni. Ei sunt și gata!

– Bine, dar părinții nu au fost și ei copii?

… (pauză de scărpinat în cap)….

– Păăăi, ba da, da’ demult și oricum nu contează!

– Cum adică nu contează?

– Păi nu contează, pentru că ei au fost copii repede ca să se facă părinți după aia. De-aia ei tot ce pot să facă e să fie părinți și gata.

– Mi-e teamă că nu înțeleg foarte bine… Poate pentru că folosești foarte des „păăăi”.

– Păăăi…adică tu nu l-ai folosi dacă ai fi în situația mea?

– În ce situație?

– Păăăi…în asta! Tu nu vezi ce-ntrebări îmi pui? Pfff…adică de unde au venit părinții. EI NU VIN, EI, PUR ȘI SIMPLU, SUNT!

– Ahaaa… Și tu de unde ai venit?

– Io nu-s un exemplu bun.

– De ce?

– Păi la grădiniță toți copiii zic că pe ei i-a adus barza. Numa’ pe mine m-au adus scrisorile lui frate-miu. Ceea ce nu e corect, în primul rând, că pe mine nu m-a-ntrebat nimeni și, în al doilea rând (Doamne ce încântată eram de asta cu „în primul rând….și în al doilea rând!!!)…așaaa…în al doilea rând, io poate aveam vreo treabă când era el așa insistent să vin șiiii….

– N-ai vrea tu să vorbești corect și să spui „eu” în loc de „io”?

– Păăăăi, io vorbesc corect. Numa’ lumea nu mă înțelege. Tata a zis că „Io” vine de la „eu, trimisul Domnului pe pământ”, cum ar fi „Io, Matei Voievod”…știi tu…din astea. În plus, deși pe tata îl cred, nu-l cred în chestiunea asta, pentru că „io” vine de la „Ioan”. Deci io-s și domnitor și Ioan.

– Dar…

– Și-n al treilea rând, mi-a arătat Irina o carte a doamnei doctor. Cu poze era cartea. Da’ mi-a zis ceva cu copiii care cresc într-o burtă. Auzi? Tu crezi că aia era burta lui Dumnezeu? Că doar în aia pot încăpea toți copiii din lumea asta. În plus, io nu știu cum îi colorează pe unii așa și pe alții așa, zău!… (și de „zău” eram tare mândră) Vrei să-mi explici?

– Am venit la tine doar ca să te invit la masă…

Lovitură sub centură. Copil bosumflat. Masa era deopotrivă chin și pierdere inutilă de vreme.

– Păcat…Am fi putut avea cu adevărat o discuție interesantă și inteligentă… Mare păcat… Ai stricat-o. Nu mănânc!

– De ce? Am pregătit ceva bun.

– Mama, uite ce e: eu nu pot să mănânc atunci când mă frământă (pe-asta cu frământatul o învățasem de la bunica) lucruri atât de importante! Plus că era cea mai bună tactică să scap de corvoada mâncatului. Mâncați voi și după aia vino și explică-mi cum își deschide Dumnezeu burta să-i coloreze pe copii și ce carioci folosește!

Dom’le aveam și eu o problemă că nu eram deloc mulțumită de cariocile alea pe care le cumpărai gata uscate și oricât spirt puneai în ele, tot ce puteau să facă erau niște dungi penibile și palide din fostele culori, nah!….