Sarmale – no photo

Daaa, știu că vă pregătiți intensiv de sărbători…de la alea de data trecută vă tot pregătiți, că vă știu băieți cetiți și mi-e imposibil să cred că o faceți doar din instinct și nu pentru că, intelectuali fiind, nu ați învățat de la antici că „repetitio mater studiorum est”…daaa…
Io?…Ce să fac…Am vrut să fac sarmale, dar am făcut atac de panică, pentru că m-am gândit că dacă asta o fi de la vârstă, atunci am luat-o cam din vreme la vale. Pe urmă am râs de m-am prăpădit la gândul că, pentru alții asta ar fi fost o rază de speranță, dar, cu ochii din cap le-am văzut fețele dezamăgite la aflarea veștii că nici asigurare de viață de un milion de coco n-am și nici nu m-a bătut vreun gând, cât de mic, să las și io, acolo, un testamentuț, că la câta bogătana sunt probabil că nu mi-aș fi permis un testament în toată regula.
Așa că am făcut ce n-am făcut (aproape) tot anul: m-am fardat ca la prezentare. Păi și dup-aia…ce sa fac? M-am urcat în mașină, cum ce să fac? Tot trebuia să-mi cumpăr și io o vopsea de păr. Măcar ies un pic din casă…
Și mi-am cumpărat!
Mi-am cumpărat un scaun de birou, că oricum, fie că ești femeie, fie că ești bărbat, de la o vărstă încolo, mijlocul / talia …alea… încep brusc să se numească șale. Iar dacă m-am plâns de ceva anul ăsta, ei bine, de șale m-am, plâns, frățioare. Aproape că mi-am dorit, într-un moment de rătăcire, să mă doară-n cur, așa de nașpa mă dureau șalele. Da’ acolo nu m-a durut. Numa’ m-a mâncat. Ca-n seara asta…
Și-am plecat, după buget, coane Fănică, la Dedeman. Că de niște ani încoace numa’ dacă ești bazat te mai atingi de marfa atât de proastă de la Ikea. Și oricum n-am de gând să-mi dau vreun doctorat n inginerie că să mă duc să cumpăr de la ei. Dedemen, foarte bun, susțin și întreprinzătorul român și tot.
Din 4 ore petrecute acolo, vreo oră am probat scaune. De birou! Majoritatea tari. Scaunele. De birou, precum am spus. Plus că erau făcute pentru uriași pesemne că doar pe două dintre ele reușeam și eu să ating pământul. Da’ nu-i bai, că și-așa nu-s genul cu de persoană cu picioarele pe pământ. Că la mine acasă, pe Marte, avem probleme cu gravitația.
Fo doo ore juma’ am petrecut așteptând ba să mi se monteze un scaun pe care nu-l aveau expus, dar eu îl știam de pe site, ba să mi se mai aducă altul de la magazie și tot așa. Câtă răbdare a avut băiatul ăla cu mine, zău că dacă eram mai tânără, îl ceream de bărbat! Dar io-s norocoasă la chestii de genul ăsta, de-am scăpat nevătămată N acest sens până acum, dar și pe băietul cela ce noroc, dom’le!…
În cele din urma, am făcut un compromis și am luat scaunul care era cel mai apropiat de ceea ce voiam eu. Spun că era apropiat, pentru că e cocălăresc de alb. Dar io am soluții si pentru asta, că d’aia există vopselurile lui madam Sloan.
Ajung acasă fericită. În sfârșit, spatele meu nu o să mă mai înjure după multe ore petrecute în fața calculatorului. Aaa…mi-am luat și cremă de ghete, că doar nu era să viu cu mâna-n pardon.
Și zic să m-apuc de montat, că un scaun, dă-l dreaq, e simplu de montat. Mai ales că nu-i de la Ikea.
Doo ore jumate mi-a luat! Am slăbit cele câteva kile puse cu grijă, deci la capitolul ăsta stau bine. Acum nu mai am nici șale, nici spate (asta e prelungirea șalelor), nici nimic. Pentru că dacă la Ikea îți trebuie 3 doctorate să asamblezi o ceva, cât de mic, ei bine, la Dedeman îți trebuie forță, nenicule! Că noi din daci ne tragem ș-ăia erau vânjoși precum se știe și chiar și femeile dace puteau să tragă carul cu boi de-a-ndăratelea, la o adică.
Bă, da’ mi-am luat io scaun de cocalari?!!! Mi-am! Bă, da’ mi-am zdrelit io și unghii și de toate? Mi-am! Și, vedeți, acum, că spatele și șalele mele zic „bogda proste, cocoană” am și io chef de scris, de asta…
În plus, pe tot parcursul inginerelii mele, am fost cu gândul la vechiul meu principiu – 3 beri și-o lumânare. Cu fapta nu, că dădusem toți banii pe scaun. Măcar ăsta e moale. Scaunul. De ăla de birou zic.
#pozecusarmalenam